DECIZIA NR. 232/R/11 martie 2009
Soluţionarea excepţiilor procesuale, motivele care au determinat soluţionarea cauzei pe baza excepţiilor invocate.
Excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia de nelegalitate întemeiată pe prev. art. 4 din Legea nr. 554/2004 rep.
Lipsa motivării admiterii sau respingerii unei excepţii face imposibil controlul financiar în cadrul căii de atac iar în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, procedura de soluţionare este în mod concret reglementată de textul art. 4 din Legea nr. 554/2004 rep. Instanţa în faţa căreia s-a invocat o excepţie de nelegalitate nu poate să facă aprecieri cu privire la procedura pe care trebuie să o aleagă reclamanţii, ea trebuind să se rezume la a verifica dacă de actul administrativ cu privire la care se invocă excepţia, depinde soluţionarea litigiului de fond şi apoi să respecte etapele procedurale reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 rep.
Prin sentinţa nr. 381/16.06.2008 a Tribunalului Mureş, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local Târgu Mureş, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamanţii D.I. şi D.A. , cu privire la HCL Târgu Mureş nr. 102/26.04.2001.
În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că, prin hotărârea în cauză s-a aprobat concesionarea prin negociere directă pe o perioadă de 49 ani a unei suprafeţe de 340 mp, din terenul aflat în proprietatea Consiliului local al mun. Târgu Mureş, către SC „COMPANIA ROMÂNĂ DE TURISM ŞI TRANZACŢII” SA Târgu Mureş, în condiţiile în care, terenul fusese anterior revendicat (prin notificarea din 17.05.2001) de către A.E., care ulterior a înstrăinat terenul în suprafaţă de 657,38 mp, ce i-a fost restituit prin Sentinţa civilă nr. 2691/27.11.2006 a Tribunalului Mureş (care cuprindea şi terenul concesionat) către reclamanţii D.I. şi D.A. .
Prima instanţă a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 102/2001, apreciind că reclamanţii trebuiau să parcurgă etapa procesuală a anulării hotărârii atacate în faţa instanţei de fond pe calea acţiunii în anulare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat în termenul legal recurs reclamanţii D.I. şi A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinând că în mod greşit a fost respinsă excepţia de nelegalitate a hotărârii atacate, deşi imobilul fusese revendicat la data emiterii acestei hotărâri, astfel că pârâtul Consiliul local Târgu Mureş a procedat nelegal adoptând hotărârea în cauză, şi mai mult, încheind contractul de concesiune nr. 48/25.07.2001.
S-a mai susţinut că excepţia invocată nu este inadmisibilă, întrucât potrivit reglementării excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, aceasta poate fi invocată oricând, cu privire la toate actele administrative, ce pot formula obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţelor de contencios administrativ.
Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul local al mun. Târgu Mureş a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că la momentul adoptării hotărârii atacate, autorităţile administraţiei publice locale au procedat legal, prin prisma disp. art. 32 ind. 1 alin. 3 din Legea nr. 99/2008 şi pct. 5.1 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/1999.
A mai susţinut că la data adoptării hotărârii nu era formulată notificare pentru restituirea în natură a terenului ce forma obiectul hotărârii, şi că la data dobândirii de către reclamanţi a terenului în cauză, contractul de concesiune era înscris în cartea funciară.
Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedura civilă, Curtea constată următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local al mun. Târgu Mureş, respinsă de instanţa de fond, invocată de pârâtă, este de observat că prima instanţă a respins această excepţie, fără a o motiva însă în vreun fel, deşi odată cu invocarea acestei excepţii prin întâmpinare (fila 21 dosar de fond), aceasta a fost amplu argumentată.
În ceea ce priveşte cealaltă excepţie, a nelegalităţii HCL nr. 102/2001, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2002, care reglementează atât instituţia juridică a excepţiei de nelegalitate, cât şi procedura de
soluţionare a acesteia. Mai exact, pe de o parte, autorii excepţiei aveau legitimitate procesuală activă şi deci îndreptăţire de a acţiona în acest sens pentru valorificarea dreptului propriu, şi pe de altă parte acest mijloc procesual i-a fost conferit chiar de legiuitor, instanţa de fond neputând face aprecieri cu privire la procedura pe care trebuiau să o aleagă reclamanţii (calea acţiunii principale, şi nu cea a invocării nelegalităţii pe cale de excepţie). Pentru aceste motive, Curtea constată că recursul promovat în cauză este întemeiat, potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prima instanţă pronunţând în cauză o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, aceasta întrucât, în primul rând a respins în mod eronat ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţi, şipe de altă parte a respins celelalte excepţii, fără a motiva în vreun fel, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar pe calea prezentei căi de atac. Aşadar, potrivit art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul promovat în cauză, ca casa hotărârea atacată, şi va obliga trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond, urmând ca la soluţionarea acesteia să fie avute în vedere şi celelalte motive de recurs care nu au putut fi examinate de instanţa de recurs.
DECIZIA NR. 240/R/12 martie 2009
Prin încheierea nr.2/C/14.01.2009 pronunţată în dosarul nr.264/1371/2008 a Tribunalului Comercial Mureş s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar „RVA Mureş I.S.” S.P.RL. – practician în insolvenţă, desemnat în cadrul procedurii insolvenţei ce face obiectul dosarului nr.264/1371/2008 faţă de insolventa S.C F.C.E. S.R.L. Tg.Mureş, în contradictoriu cu pârâta debitoare a falitei H.M. şi, în consecinţă s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, dar şi înfiinţarea popririi asiguratorie asupra tuturor disponibilităţilor băneşti găsite în mâinile lor ori a terţilor ale pârâtei-pretins debitoare a falitei, până la concurenţa întregului pasiv al acestea în cuantum de 88.320 lei ron, s-a dat dispoziţie lichidatorului judiciar să ia toate măsurile ce se impun în vederea identificării bunurilor arătate anterior ale fostului administrator statutar al falitei şi să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii dispuse de judecătorul sindic din prezenta hotărâre, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această încheiere judecătorul sindic a reţinut următoarele:
Într-adevăr, dispoziţiile art.141 din acest act normativ prevăd posibilitatea administratorului/lichidatorului judiciar de a cere judecătorului sindic să dispună măsuri asigurătorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite, odată cu promovarea cererii circumscrisă dispoziţiunilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006.
Prin legea specială legiuitorul se rezumă la enumerarea doar a câtorva elemente ale unei astfel de cereri, însă, prin dispoziţiile art.149 din Legea nr.85/2006 face trimitere la dreptul comun în materie ce îşi regăseşte reglementarea prin dispoziţiile art.591-601 Cod procedură civilă care instituie trei astfel de măsuri asigurătorii: -sechestru asigurător, poprirea asiguratorie şi sechestru judiciar.
În condiţiile prevăzute de art.84 Cod procedură civilă, judecătorul sindic a găsit de cuviinţă să încadreze juridic cererea accesorie a creditorului raportat la cele trei instituţii juridice.
Văzând dispoziţiile art.598 Cod procedură civilă, apare indubitabil că el; nu devin incidente pricinii, deoarece între falită şi pretinsa debitoare nu se dispută un drept real principal, ci între părţi s-au născut raporturi juridice obligaţionale.
Pe de altă parte, lichidatorul judiciar desemnat în beneficiul insolventei indicat generic că solicită a se înfiinţa măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile sau imobile ale debitoarei – fost asociat şi director al falitei, astfel că judecătorul sindic găseşte că vor putea fi eficiente dispoziţiile art.597 Cod procedură civilă care reglementează instituţia popririi asiguratorie.
În ce priveşte instituţia sechestrului asigurător prevăzută de dispoziţiile art.591-596 Cod procedură civilă, legiuitorul a prevăzut trei situaţii distincte în care se va putea înfiinţa o asemenea măsură asiguratorie, respectiv: când creditorul nu are un titlu executoriu, dar creanţa este constatată prin înscris şi este exigibilă – art.591 Cod procedură civilă; când creditorul are o creanţă care nu este însă constatată printr-un înscris, dar dovedeşte promovarea unui acţiuni judiciare în contra debitorului art.591 alin.2 Cod procedură civilă şi atunci când, creditorul nu are o creanţă exigibilă dar dovedeşte că debitorul a micşorat din culpă garanţiile oferite creditorului sau nu dat asigurările promise, ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă sau să risipească propria avere.
Prima situaţie legală nu poate fi avută în vedere de judecătorul sindic deoarece lichidatorul judiciar nu a înfăţişat nici un înscris care să constate vreo creanţă a falitei în contra pretinsei debitoare.
Cea de a treia situaţie legală ar putea deveni incidenţă, însă lichidatorul judiciar al insolventei nu a făcut cuvenitele dovezi pentru a proba existenţa faptelor prevăzute de legiuitor pe seama pârâtei-pretins debitoare a acesteia.
Pe de altă parte, prezumtivul prejudiciu produs societăţii insolventă care aduce atingere implicită şi intereselor pecuniare ale creditorilor acesteia, poate fi privit ca o posibilă creanţă a acestei insolvente în contra pârâtei-pretins debitoare, mai ales prin perspectiva efectelor juridice pe care le poate produce promovarea cererii ce cade sub incidenţa dispoziţiunilor art.138 din Legea nr.85/2006.
Totodată, lichidatorul judiciar a alăturat ca o cerere accesorie solicitarea pendinte, chiar acţiunii sale judiciare îndreptată în contra debitoarei-pârât, întemeiată pe aceleaşi norme juridice formale, speciale şi derogatorii.
Aşadar, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.591 alin.2 Cod procedură civilă, judecătorul sindic a primit cererea lichidatorului judiciar desemnat în profitul societăţii falite şi, drept consecinţă, a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator asupra întregului activ patrimonial compus din bunuri mobile şi imobile ale pârâtei-pretins debitor H.M. , dar şi a popririi disponibilităţilor băneşti găsite în mâinile acesteia ori ale unor terţi până la concurenţa întregului pasiv actual al insolventei, în cuantum precizat 88.320,oo lei noi.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta H.M. solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare în sensul obligării lichidatorului judiciar la plata unei cauţiuni de 10 % din valoarea pretenţiilor.
În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă a dispus măsura sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile precum şi înfiinţarea popriri asiguratorii asupra tuturor disponibilităţilor băneşti pe care le deţine pârâta până la concurenţa sumei de 88.320 lei, fără a se dispune obligarea lichidatorului la plata unei cauţiuni de 10 %, adică o cauţiune de 8.832 lei. Prin instituirea măsurilor asiguratorii fără plata acestei cauţiuni judecătorul sindic a încălcat dispoziţiile prevăzute de art.141 pct.1 din Legea nr.85/2006.
Examinând încheierea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prev. de art.3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţa a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator asupra bunurilor pârâtei H.M. , reţinându-se că împotriva acesteia s-a formulat cerere de angajare a răspunderii materiale.
Potrivit disp.art.141 din Legea nr.85/2006 „odată cu cererea formulată conform art.138 alin.1 sau după caz art.138 alin.3, administratorul judiciar sau lichidatorul ori, după caz, comitetul creditorilor va putea cere judecătorului sindic să instituie măsuri asiguratorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite conform art.138. Fixarea unei cauţiuni de 10 % din valoarea pretenţiilor este obligatorie. Cererea de măsuri asiguratorii poate fi formulată şi ulterior introducerii acţiunii prevăzută la art.138”.
Din cuprinsul acestui text legal rezultă că cererea poate fi făcută odată cu promovarea acţiunii în răspundere prevăzută de art.138 din lege, fie pe parcursul judecării acestei acţiuni, măsurile ce pot fi instituite sunt cele prevăzute de art.591 – 601 C.pr.civ.
Prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun în materie, legiuitorul procedurii insolvenţei a statuat că judecătorul sindic are obligaţia ca în cazul în care dispune înfiinţarea unei măsuri asiguratorii să fixeze şi o cauţiune al cărei cuantum este de 10 % din valoarea pretenţiilor, nedepunerea cauţiuni în termenul fixat de către judecătorul sindic atrage desfiinţarea de drept a acestor măsuri.
Verificând dacă în cauză s-a dispus obligarea lichidatorului judiciar la plata cauţiunii, dacă a fost achitată această cauţiune sau poate interveni desfiinţarea măsurii asiguratorii, instanţa de control constată că judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului şi a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator precum şi a popririi asiguratorii până la concurenţa sumei de 88.320 le, fără a se fixa cauţiunea în cuantumul prevăzut de art.141 din Legea nr.85/2006, plata acesteia fiind obligatorie aşa cum se prevede în mod expres în acest text legal. În aceste condiţii instanţa de control apreciază că judecătorul sindic a dispus luarea unor măsuri asiguratorii împotriva pârâtei H.M. , fără a cerceta dacă în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art.141 din Legea nr.85/2006 şi 591 – 601 C.pr.civ., astfel că în baza disp.art.312 alin.5 C.pr.civ. va admite recursul, va casa integral încheierea şi va dispune
trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care judecătorul sindic va verifica îndeplinirea condiţiilor de instituire a măsurilor asiguratorii inclusiv sub aspectul achitării cauţiunii.
DECIZIA NR. 238/R/12 martie 2009
Legea nr. 85/2006 rep. Instituirea măsurilor asiguratorii. Obligativitatea fixării unei cauţiuni
Înfiinţarea sechestrului asigurator asupra bunurilor aflate în proprietatea persoanelor cu privire la care se cere angajarea răspunderii personale patrimoniale în temeiul prev. art. 138 din Legea nr. 85/2006 rep. Condiţii.
Instituirea măsurii asiguratorii poate fi solicitată în condiţiile prev. de art. 141 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, iar fixarea unei cauţiuni de 10 % din valoarea pretenţiilor este obligatorie.
În condiţiile în care judecătorul sindic a analizat aplicabilitatea prev. de art. 141 din Legea nr. 85/2006 rep. raportat la art. 591 alin. 2 Cod procedură civilă, dar a omis să pună în discuţie condiţia de admisibilitate şi anume aceea a plăţii unei cauţiuni, se impune casarea cu trimiterea spre rejudecare.
Prin încheierea nr. 1 din 14.01.2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş în dosarul nr. 1267/1371/2007 privind falimentul debitoarei SC. T.L. SRL, s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar în contradictoriu cu pârâta J.E. şi s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor imobile şi mobile ale acesteia, precum şi a popririi asiguratorii până la concurenţa întregului pasiv al debitoarei în cuantum de 289.111,81 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut că, în dosarul de faliment al debitoarei SC. T.L. SRL, lichidatorul desemnat în cauză a formulat, atât cerere de angajare a răspunderii personale a administratorului debitoarei, J.E., iar printr-o cerere distinctă, acesta a solicitat şi instituirea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale acesteia până la concurenţa pretinsului prejudiciu cauzat debitoarei în cuantum total de 289.111,81 lei. În cadrul acestei cereri, lichidatorul a inveterat că există suficiente premize ca pretinsa debitoare a falitei să se sustragă de la eventuala obligaţiei ce i-ar reveni prin înstrăinarea bunurilor. Judecătorul sindic a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 591 alin. 2 Cod procedură civilă.
Împotriva încheierii a formulat recurs pârâta J.E. arătând că aceasta s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în sensul că, fixarea unei cauţiuni în cuantum de 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie, ceea ce în cauză nu a fost depusă. În altă ordine de idei, se arată că încheierea s-a dat fără citarea părţilor şi fără un minim de material probator care să ateste creanţa sau vreun prejudiciu.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate dar şi din oficiu în raport de dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., Curtea apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 141 alin. 1, odată cu cererea formulată în condiţiile art. 138 alin. 1 sau, după caz, art. 138 alin. 3, administratorul judiciar sau lichidatorul, sau, după caz, comitetul creditorilor, va putea cere judecătorului sindic să instituie măsuri asiguratorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite conform art. 138. Fixarea unei cauţiuni de 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie.
În speţă. Lichidatorul judiciar a introdus cererea de angajare a răspunderii personale a administratorului debitoarei J.E. la data de 12.01.2009 iar printr-o cerere distinctă, acesta a solicitat şi instituirea unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale acesteia. Judecătorul sindic, deşi a făcut o amplă analiză a aplicabilităţii tezei I din articolul de mai sus raportat la dispoziţiile art. 591 alin. 2 din C. pr. civ, incident în cauză, precum şi cu referire la Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, a omis să facă aplicarea tezei a II-a a art. 141 alin. 1. Astfel acesta nu a obligat titularul cererii la plata cauţiunii, cu atât mai mult cu cât, nici nu a fost pusă în discuţie această condiţie obligatorie de admisibilitate a cererii, considerând că simpla introducere a cererii de angajare a răspunderii personale a administratorului este suficientă.
Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că judecătorul sindic nu a soluţionat fondul cauzei, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 3 şi 5 C. pr. civ., încheierea atacată va
fi casată iar cauza trimisă spre rejudecare pentru ca judecătorul sindic să facă aplicarea tezei a II-a din alin. 1 al art. 141 din Legea nr. 85/2006. Totodată, judecătorul sindic va avea în vedere şi celelalte motive invocate în cererea de recurs.
DECIZIA NR. 247/R/17 martie 2009
Legea nr. 85/2006 rep. Angajarea răspunderii personale patrimoniale a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei aflate sub incidenţa Legii nr. 85/2006 rep. în situaţia în care debitoarea este o asociaţie familială.
Analiza statutului juridic pe care îl are o asociaţie familială anterior intrării în vigoare a OUG nr. 44/2008 şi după această reglementare, inclusiv prin prisma disp. cu caracter general cuprinse în D. nr. 31/1954 precum şi a dispoziţiilor Decretului Lege nr. 54/1990.
Art. 1; 126 şi 138 din Legea nr. 85/2006 rep.; art. 30 alin. 1 din OUG nr. 49/2008; art. 26 lit. „e” din Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 507/2002 prin care s-a abrogat Decretul Lege nr. 54/1990.
Cererea de angajare a răspunderii personale patrimoniale a membrilor asociaţiei familiale fiind formulată anterior intrării în vigoare a OUG nr. 44/2008, nu se poate reţine drept argument al inadmisibilităţii faptul că întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
În raport de actele normative aflate în vigoare la data constituirii asociaţiei familiale (anul 2000 potrivit datelor oferite de ORC) nu se poate susţine că asociaţia familială, odată ce are statutul de comerciant nu are şi un patrimoniu propriu afectat special scopului pe care îl îndeplineşte. Creanţele cu care creditorii s-au înscris la masa credală intră în noţiunea „obligaţiei” specifică sferei patrimoniale de drepturi şi obligaţii pe care le are ca şi comerciant asociaţia familială debitoare. Aceasta din urmă, la rândul său, în operaţiunile şi contractele comerciale la care a fost parte, a avut şi drepturi, nu numai obligaţii. Din perspectiva Decretului Lege nr. 54/1990 coroborat cu art. 26 lit. „e” din Decretul nr. 31/1954 este îndeplinită condiţia existenţei unui patrimoniu destinat interesului obştesc. De asemenea, în relaţiile cu terţii, activitatea asociaţiei familiale s-a desfăşurat potrivit Legii nr. 507/2002 şi 300/2004 dar şi sub imperiul Decretului Lege nr. 54/1990, în virtutea unei organizări proprii. Membrii asociaţiei familiale intră în sfera largă a persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 rep., care pot fi trase la răspundere iar din acest punct de vedere, cererea lichidatorului judiciar poate fi cercetată în raport cu fiecare membru al asociaţiei familiale.
Prin sentinţa civilă nr.2370/20.10.2008, pronunţată de Tribunalul Harghita în dos. nr. 2599/2004, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării până la soluţionarea irevocabilă a cauzelor penale ce fac obiectul dosarelor nr. 1231/96/2006 şi nr. 3718/2007 ale Tribunalului Harghita.
A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii D.L., D.C. şi D.J. şi, în consecinţă, a dispus respingerea cererii formulată în baza art. 138 din Legea 85/2006 de lichidatorul LEX FORI I.P.U.R.L. Miercurea Ciuc.
Pentru a pronunţa în acest sens, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
La data de 12.11.2007, se arată în considerentele hotărârii atacate, lichidatorul judiciar a solicitat, în temeiul art. 138 lit. a) şi d) din Legea 85/2006, stabilirea răspunderii solidare a celor trei pârâţi motivând în sensul celor indicate în raportul privind cauzele intrării societăţii în insolvenţă, în sensul în care au fost evidenţiate minusuri în inventarul societăţii, lipsa unor obiecte de inventar, disponibilităţi băneşti care nu se regăsesc în casierie. De asemenea, cu privire la lit. d) a art.138, lichidatorul arată că potrivit registrelor contabile, în luna aprilie 2005 stocul de marfă în valoare de 486.425,96 lei a fost înstrăinat ilegal către S.C. „D.M.” S.R.L., iar facturile nu au fost identificate, astfel că există prezumţia că pârâţii au făcut să dispară documentele privind operaţiunea contabilă în scopul sustragerii de la urmărire.
Ulterior, lichidatorul judiciar şi-a precizat angajarea răspunderii în sensul obligării pârâţilor la plata sumei de 272.027,04 lei, respectiv întregul pasiv al debitoarei.
Prin întâmpinarea depusă, pârâţii au invocat inadmisibilitatea acţiunii în sensul în care starea de insolvenţă priveşte o asociaţie familială ce nu are personalitate juridică, pe când
dispoziţiile art. 138 alin. 1 se aplică persoanelor juridice. De asemenea, se arată în continuare în considerentele hotărârii atacate, pârâţii au solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii faţă de pârâţii D.C. şi D.J., precum şi respingerea pentru suma solicitată faţă de D.L.. Au solicitat efectuarea unei expertize contabile pentru a verifica cele constatate.
În ce priveşte solicitarea suspendării judecăţii, judecătorul sindic reţine că potrivit art. 138 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 stabilirea răspunderii în temeiul art. 138 este independentă de incidenţa legii penale cu privire la faptele săvârşite de membrii organelor de supraveghere sau control ai debitoarei şi care constituie infracţiuni.
În ce priveşte excepţia de fond, a inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi, judecătorul sindic reţine că la data înfiinţării, sub imperiul Legii 300/2004, Asociaţia Familială „Demeter” nu stabilea că asociaţiile familiale ar avea personalitate juridică, iar în lipsa unei dispoziţii exprese, caracterul personalităţii juridice nu se prezumă. În acelaşi sens, judecătorul sindic invocă şi dispoziţiile OUG 44/2008, ce defineşte întreprinderea familială ca fiind întreprindere economică fără personalitate juridică.
Nu a reţinut argumentele lichidatorului judiciar, potrivit cărora s-ar aplica O.G. 26/1990, în sensul în care acest din urmă act normativ reglementează organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi fundaţiilor şi nu asociaţiile familiale.
Faţă de această hotărâre a declarat, în termen recurs, lichidatorul judiciar LEX FORI IPURL solicitând să dispună, ca urmare a admiterii recursului, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii – intimaţi şi să dispună obligarea acestora la plata sumei de 272.027,04 lei reprezentând întregul pasiv. În esenţă se susţine că procedura insolvenţei, potrivit art. 1 alin. 2 lit. b, se aplică şi asociaţiilor familiale, iar art. 138 alin. 1 din acelaşi act normativ enumeră generic persoanele faţă de care se poate atrage răspunderea personală special delictuală, singura condiţie fiind aceea ca prin fapta personală, enumerată în cuprinsul aliniatului 1, să fi cauzat starea de insolvenţă. De asemenea, se mai aduce ca şi argument şi dispoziţia din O.U.G. 44/2008 referitoare la răspunderea solidară a membrilor întreprinderilor familiale pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune. În continuare, motivele de recurs cuprind argumentele pe fondul cererii, respectiv pe ceea ce consideră lichidatorul judiciar că ar fi probe în susţinerea că s-ar impune angajarea răspunderii personale a celor trei intimaţi, argumente prezentate şi judecătorului sindic.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii solicită respingerea recursului ca neîntemeiat. Ca argumente se aduc dispoziţiile art. 126 din Legea 85/2006, care chiar dacă se referă doar la acoperirea pasivului societăţilor comerciale care răspund nelimitat pentru acoperirea pasivului societăţilor comerciale în comandită sau în nume colectiv, prin analogie acest articol se aplică şi asociaţiei familiale.
Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi a apărărilor formulate de intimaţi, dar şi în virtutea principiului devolutiv prevăzut de art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:
În cazul de faţă, discuţia esenţială poartă asupra admisibilităţii acţiunii, excepţie de fond în raport cu care se poate proceda, în funcţie de admiterea sau respingerea ei, la analiza fondului cererii de angajare.
Instanţa de recurs, în limitele devolutive ale prezentei căi de atac extraordinare, urmează a analiza recursul formulat din perspectiva admisibilităţii acţiunii formulate de lichidatorul judiciar, în funcţie de care urmează a da o soluţie asupra recursului şi, eventual, a se pronunţa asupra casării ori modificării hotărârii date de judecătorul sindic.
Aşadar, discuţia poartă asupra sintagmei folosite de legiuitor în art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, „…, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului,
persoană juridică, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă…”. Cu alte cuvinte, trebuie stabilit, în primul rând, dacă debitoarea Asociaţia Familială „Demeter” este persoană juridică şi, în al doilea rând, dacă aceasta este persoană juridică, intimaţii intră în una din categoriile de persoane enumerate de aliniatul 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006:
1. Judecătorul sindic s-a oprit asupra ideii că asociaţia familială nu poate fi considerată persoană juridică, pentru argumentele arătate în considerentele hotărârii atacate.
Mai întâi, în cauză judecătorul sindic a invocat dispoziţiile art. 30 alin. 1 din O.U.G. 44/16.04.l2008 care prevăd textual că „Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului”.
Acest act normativ a fost publicat în Monitorul oficial al României nr. 328/25.04.2008, ceea ce înseamnă că ordonanţa de urgenţă a intrat în vigoare de la această dată (art. 11 alin. 2 din Legea 24/2000 rep.), ceea ce înseamnă că acest act normativ nu poate retroactiva, în acord cu principiul constituţional instituit de art. 15 paragraf 2 din Constituţia României, care prevede că legea nu dispune decât numai pentru viitor, excepţia fiind legea penală şi cea contravenţională mai favorabilă.
Aşadar, din acest punct de vedere, este evident greşit temeiul juridic invocat de judecătorul sindic, respectiv art. 30 alin. 1 din O.U.G. nr. 44/2008, având în vedere că, pe de-o parte, a fost sesizat cu cerere de angajare a răspunderii personale a celor trei intimaţi la data de 12.11.2007, deci anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel că actul normativ în cauză nu putea retroactiva, şi, pe de altă parte, însuşi raportul de drept substanţial, referitor la răspunderea civilă delictuală special prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 avea ca şi conţinut presupuse fapte delictuale (cele indicate în cererea de atragere a răspunderii formulată de lichidatorul judiciar) pretins săvârşite şi, ca atare, epuizate anterior intrării în vigoare a O.U.G. 44/2008.
Ca atare, rămâne de stabilit dacă, până la reglementarea invocată de judecătorul sindic, respectiv art. 30 alin. 1 din O.U.G. 44/2008, se poate considera că asociaţia familială avea statutul de persoană juridică, conform dispoziţiilor generale ale art. 26 lit. e din Decretul 31/19954 privitor la persoanele fizice şi juridice, care prevedea că este considerată persoană juridică „orice altă organizaţie … care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”.
Aşadar, instanţa va cerceta dacă, în acord cu actele normative potrivit cărora asociaţia familială debitoare s-a înfiinţat şi a funcţionat, putea fi considerată că este persoană juridică din prisma celor două condiţii cumulative prevăzute de art. 26 lit. e din Decretul 31/1954, respectiv dacă avea patrimoniu care să fi fost afectat realizării unui anumit scop în acord cu interesul „obştesc” şi dacă avea o organizare de sine stătătoare.
Este de observat că asociaţia familială a fost constituită în anul 2000, aşa cum rezultă din datele oferite de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Harghita, sub imperiul Decretului Lege nr. 54/1990 (f. 53, vol. I, dos. Trib. Harghita).
În ce priveşte subcondiţia interesului „obştesc”, este evident că, potrivit acestui decret lege, art. 1, acest interes era îndeplinit întrucât scopul înfiinţării unei asociaţii familiale era acela al „satisfacerii în condiţii mai bune a cerinţelor de bunuri şi servicii ale populaţiei, folosirii eficiente a resurselor de materii prime şi materiale, îndeosebi locale, precum şi creşterii gradului de utilizare a forţei de muncă …” (art. 1 lit. c).
În ce priveşte subcondiţia patrimoniului, instanţa porneşte de la definiţia largă a conceptului dată de dreptul civil, şi anume „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane”.
Legiuitorul nu a prevăzut, în Decretul Lege 54/1990, expres în ce ar consta patrimoniul unei asociaţii familiale, în măsura în care se poate considera că aceasta avea patrimoniu. Doar art. 24 făcea trimitere la art. 8 alin. 1 din acelaşi act normativ, acest din urmă text prevăzând că mijloacele financiare necesare activităţii se asigură din resurse proprii, precum şi prin credite acordate de bănci, pe bază de garanţii asigurătorii.
Dar, nu se poate spune că asociaţia familială, în cazul particular de faţă debitoarea, odată ce are statutul de comerciant (art. 19 coroborat cu art. 24 din Decretul Lege 54/1990) nu are şi un patrimoniu propriu afectat special scopului pe care îl îndeplineşte. De altfel, creanţele cu care creditorii s-au înscris la masa credală intră în noţiunea de „obligaţii” specifică sferei patrimoniale de drepturi şi obligaţii pe care le are ca şi comerciant asociaţia familială debitoare. La rândul ei, asociaţia familială, în operaţiunile şi contractele comerciale la care a fost parte, a avut drepturi, nu numai obligaţii.
Concluzia care se desprinde este că una din condiţii, în ce priveşte aprecierea asociaţiei familiale din perspectiva Decretului Lege 54/1990 coroborat cu art. 26 lit. e din Decretul 31/1954, este îndeplinită, în sensul în care aceasta a avut un patrimoniu propriu destinat interesului „obştesc”.
În ce priveşte „organizarea proprie”, este evident că aceasta există din moment ce art. 23 prevede că asociaţia familială se constituie din membrii unei familii, ceea ce înseamnă că
prin simpla lor constituire asociaţia familială este independentă de fiecare persoană în parte membră a asociaţiei. Mai mult, potrivit Legii 507/12.07.2002, art. 2 alin. 2, asociaţia familială era reprezentată în relaţiile cu terţii fie de persoana care a înfiinţat-o, fie de persoana împuternicită de aceasta, dispoziţie care a fost preluată şi de Legea 300/28.06.2004 (Decretul Lege 54/1990 fiind abrogat de Legea 507/2002). Or, se observă că activitatea asociaţiei familiale, fiind desfăşurată potrivit Legii 507/2002, perioadă în care s-au desfăşurat marea majoritate a relaţiilor comerciale sub imperiul cărora s-au născut debitele debitoarei asociaţii familiale, era condusă în virtutea unei organizări proprii dată chiar de dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea 507/2002 şi, respectiv, art. 2 alin. 4 din Legea nr. 300/2004, ţinând cont că s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei prin sentinţa civilă nr. 97/24.01.2005 (f. 56 vol. I, Trib. Harghita), astfel că asociaţia familială şi-a desfăşurat activitatea, iar raporturile substanţiale ce fac obiectul prezentei cereri de angajare, s-au desfăşurat sub imperiul legilor 507/2002 şi 300/2004, dar şi sub imperiul Decretului Lege 54/1990.
De altfel, trebuie observat că practica judiciară a consemnat posibilitatea ca o persoană fizică autorizată (obiect al aceloraşi acte normative indicate anterior) să fie trasă la răspundere (a se vedea decizia 100/R/18.03.2008 a Curţii de Apel Braşov -JURINDEX200964976).
Ca atare, instanţa conchide că cele două condiţii prevăzute de art. 26 lit. e din Decretul 31/1954 sunt îndeplinite, având în vedere naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor juridice ce stau la baza angajării răspunderii personale a intimaţilor au avut loc sub imperiul acelor acte normative care nu prevedeau că asociaţia familială nu ar avea patrimoniu propriu şi personalitate juridică prin înregistrare, ceea ce înseamnă că asociaţia familială era persoană juridică atât la data derulării raporturilor juridice substanţiale, cât şi la data la care s-a formulat cererea de angajare a răspunderii personale.
Aşadar, este îndeplinită condiţia cerută de art. 138 alin. 1 din Legea 85/2006, care prevede că doar în cazul persoanelor juridice poate fi angajată răspunderea personală;
1) A doua chestiune este cea a persoanelor care pot fi trase la răspundere
potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Aici, legiuitorul a prevăzut o sferă largă a persoanelor care pot fi trase la răspundere, întrucât orice persoană care a contribuit la starea de insolvenţă a debitoarei intră în această categorie.
Evident că intimaţii, ca membri ai asociaţiei familiale, intră în această sferă, astfel că din acest punct de vedere cererea lichidatorului judiciar poate fi cercetată în raport cu fiecare intimat.
Sigur, instanţa de recurs nu poate cerceta în această cale de atac extraordinară elementele răspunderii civile delictuale speciale prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în raport cu faptele pretins a fi fost săvârşite de aceştia, aceste fapte fiind indicate de lichidatorul judiciar, ci aceste elemente vor fi cercetate de judecătorul sindic având în vedere că prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, greşită în opinia instanţei de recurs, de fapt nu a fost cercetat fondul cauzei.
Ca atare, instanţa va dispune ca urmare a admiterii recursului, casarea sentinţei atacate şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare judecătorului sindic, urmând ca acesta din urmă să aibă în vedere motivele care au dus la casarea hotărârii iniţiale, respectiv faptul că asociaţia familială, în raport cu actele normative indicate mai sus, este persoană juridică, iar în ce priveşte persoana intimaţilor, aceştia intră în sfera de cuprindere a persoanelor indicate de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, urmând ca judecătorul sindic să cerceteze faptele pretins a fi fost săvârşite din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale special prevăzute de acest text.
Dostları ilə paylaş: |