Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române povestită celor tineri

Concluzii:
Suntem puşi în faţa posibilităţii ca primul ierarh român să fie canonizat şi, am spus, nu nemeritat. Avem în faţă un precedent: primul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, Alexie, avea să fie canonizat de către Biserica Rusă din secolul XVI.

La doar cinci ani după numirea acestuia, Ţara Românească avea să primească un mitropolit, tot de la Patriarhia Constantinopolului, în condiţiile pe care le-am văzut. Acesta trebuie să fi fost unul din anturajul patriarhilor isihaşti, care aveau în vedere păstrarea influenţei ortodoxiei într-o lume în care propaganda catolică încerca să facă din Roma un centru de influenţă pentru întreaga Europă, o Europă ce încerca să se redefinească, în timp ce ameninţarea otomană se profila tot mai serios.

În aceste condiţii, domnul ortodox de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, avea să cheme la Argeş, locul în care aşezase şi curtea domnească, pe Iachint, mitropolit al Vicinei. Considerăm că este un act politic de însemnătate majoră, la împlinirea căruia a participat personal mitropolitul. Acesta este de fapt semnarea adevăratului act de independenţă al Ţării Româneşti. Considerăm, de asemenea, că mitropolitul Iachint nu putea fi decât una din personalităţile vremii, căci este imposibil ca un domn precum Nicoale Alexandru, atât de vizionar, şi care va îndrăzni să se autointituleze „mare voievod şi domn”, αυθέντης, adică „domn de sine stătător” a toată Ungrovlahia, să nu fi adus pentru Biserica sa un om cu greutate, aşa cum vor face urmaşii săi, atunci când adus pe Nifon II sau pe un Macarie ieromonahul, sau, mai târziu, pe un Luca de Cipru. Şi exemplele pot continua. Este cunoscut că oamenii mari au rămas în istorie, ca atare, şi datorită oamenilor de valoare cu care au ştiut să se înconjoare. Cu siguranţă, Iachint va fi fost unul dintre aceştia, aceasta dacă ţinem cont şi de faptul că personal trebuie să fi sprijinit şi întărirea monahismului din Ţara Românească.

Considerăm acestea ca fiind suficiente argumente pentru ca Biserica noastră să-i acorde cinstea ce i se cuvine şi pe care şi-a câştigat-o şi să-l aşeze la loc înalt, vrednic de închinare.

ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

La 14 nov. 1234 şi mai apoi la 2 iunie 1247, două documente afirmau existenţa anumitor formaţiuni politice, cât şi a unor biserici, arhiepiscopi şi episcopi pentru actualul teritoriu al Munteniei. Primul dintre ele era o scrisoare a papei Grigorie IX către principele de coroană Bela, fiul şi coregentul lui Andrei II al Ungariei, din care reiese atitudinea Romei faţă de situaţia confesională din teritoriile extracarpatice sau chiar de la întorsura Buzăului, căci acolo se afla deja o episcopie catolică pentru cumanii mai nou veniţi. Indignarea papei venea din aceea că pseudoepiscopii ortodocşi din zona amintită atrag foarte mulţi catolici la credinţa lor (a valahilor). Următorul document ne descrie o situaţie geografico-politică a zonei de la sudul Carpaţilor. Adică ne sunt redate întocmai formaţiunile politice ale vremii, cu precizarea că acestea aveu în frunte conducători locali: Litovoi (stăpânea Valea Jiului, din Ţara Haţegului până la Dunăre), Farcaş (probabil zona Vâlcei), Ioan (teriroriul fostului jud. Roamanţi) şi Seneslau (cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi poate parte din Prahova). Aşadar, pentru această dată avem atestată deja existenţa unor formaţiuni politice în Muntenia, ai căror conducători locali erau dublaţi de episcopi ortodocşi.

Pentru 1324, în locul acestor formaţiuni exista un singur stat, un singur conducător – BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52), fiul lui Tihomir.

Întemeierea Ţării Româneşti s-a datorat voievozilor de la Câmpulung sau Argeş, unui Radu Negru (mit?!), probabil Tihomir sau Tocomerius, ori chiar un predecesor al acestuia, voievozi care au început acţiunea de unire a cnezatelor şi voievodatelor.

În istoriografia românească s-a vorbit ani de-a rândul de o „descălecare”. În anii din urmă, s-a punctat că nu este vorba de o descălecare, ci de o unire rezultată din lupta celui mai puternic dintre voievozi, împotriva celorlalţi voievozi atestaţi în diploma de la 1247, emisă de regele Bela IV al Ungariei către cavalerii ioaniţi, chemaţi să apere hotarele regatului. În ce priveşte sensul cuvântul „descălecat”, învăţatul român Petre Năsturel ne spune că acesta avea să capete în timp cuprinsul semantic cu referire la întemeierea unui nou teritoriu, unei ţări. Deci, a descăleca înseamnă a întemeia . Din acest punct de vedere, Basarabii sunt „descălecători”, dat fiind că tot mai mulţi istorici optează pentru ipoteza că neamul lor trebuie să fi fost unul de origine cumană, de unde poate şi numele de „Negru Vodă”, şi anume din pricina faptului că această stirpe era una asiatică, cu membri mai întunecaţi la faţă.

Desăvârşirea unităţii a făcut-o Basarab I, supranumit Întemeietorul, care la 1330 înlătură suzeranitatea maghiară, prin lupta cu Carol Robert de Anjou al Ungariei (dinastia Angevinilor), la Posada (după unii, între Câmpulung şi Bran, după alţii: prin Loviştea) şi câştigă independenţa pentru noua sa ţară – Ţara Românească.

În 1352 Basarab I se stingea, fiind înmormântat la biserica Negru Vodă (iată!) din Câmpulung.
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ
În paralel are loc şi unificarea bisericească precum se întâmplase în statele slave vecine.

Ştim că la 1204, Ioniţă Asan fusese recunoscut „rege al bulgarilor şi vlahilor” (rex bulgarorum et vlachorum), iar capul Bisericii fusese ridicat la treapta de arhiepiscop.

Tot aşa, pe la 1217, Ştefan Duşan, rege al Serbiei şi ţar, va ridica pe Sava, la 1219, la treapta de arhiepiscop al Bisericii Sârbe.

Acelaşi lucru poate s-a petrecut şi la noi: ierarhul de la curtea lui Basarab avea să devină mitropolit al nou înfiinţatei formaţiuni statale.

La 1359 este atestat deja ca ierarh muntean IACHINT, care în 1348 era deja mitropolit de Vicina, iar din 1352 se mutase la Câmpulung sau Argeş. La aceeaşi dată, 1359, NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64) obţine recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei ceea ce este de fapt recunoaşterea unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii.

S-au păstrat două acte: primul este hotărârea Sinodului constantinopolitan prin care Iachint era recunoscut mitropolit al Ungrovlahiei, iar al doilea, scrisoarea patriarhului Calist I către Nicolae Alexandru Basarab.

Printre cauzele care l-au determinat pe domnitor să ceară recunoaşterea s-ar putea enumera şi aceea că un ierarh legitima mai întotdeuna existenţa unei formaţiuni statale, iar modelul nu era altul decât cel bizantin. Apoi domnul îl avea la îndemână pe ierarhul de Vicina care depindea direct de Patriarhia Ecumenică. Fireşte era ca acesteia să i se adreseze.
REŞEDINŢELE MITROPOLIEI
Cei mai mulţi istorici socotesc că, după 1330, reşedinţa a fost la Câmpulung (în 1330, Argeşul fusese pustiit de oştile lui Carol). Argeşul avea să apară ca reşedinţă abia sub Vladislav I - Vlaicu Vodă, primul act emis la Argeş fiind din 1369.

La Argeş a slujit drept catedrală domnească biserica Sf. Nicolae ce se pare a fi fost începută chiar de Basarab I, deşi alţii o consideră ctitoria lui VLADISLAV I (1364-77). Concluzia finală reieşită în urma cercetărilor este aceea că în actuala sa formă ea a fost începută de Nicolae Alexandru şi terminată de Vladislav Întâiul, deşi, într-adevăr acolo existase încă înainte de 1300, adică sub Tocomerius, o biserică, înonjurată de case domneşti, biserică înglobată ulterior noii construcţii.

La 1439 VLAD DRACUL (1436-42; 43-46), tatăl lui Vlad Ţepeş ridica o nouă biserică cu scopul de a deveni mitropolitană (hram Adormirea Maicii Domnului) la 2 km de Argeş, având de fapt o triplă semnificaţie: funerară, dinastică şi cruciată, ca centru al luptei antiotomane.

Către sfârşitul secolului XV este posibil ca ierarhii să se fi mutat la Dealu, pentru ca mai apoi, pentru foarte puţin s-o vedem la Gherghiţa (1482), la 1483 la Târgovişte, în 1494 şi 1508 la Bucureşti, iar din august 1517, biserica de la Târgovişte, începută de RADU CEL MARE (1495-1508) şi terminată de NEAGOE BASARAB (1512-21), avea să fie găzduitoarea mitropolitului până pe la 1668, când rolul de reşedinţă şi catedră a mitropolitului ţării va fi preluat de actuala biserică a Sf. Constantin şi Elena de la Bucureşti, începută de Constantin Şerban Basarab, pe la 1658, şi terminată de Radu Leon.

JURISDICŢIA NOII MITROPOLII
VLADISLAV I (1364-77) stăpânea în Transilvania cunoscutele feude Amlaşul şi Făgăraşul, iar înspre Apus, Banatul de Severin. În timpul lui Mircea cel Bătrân stăpânirea sa s-a extins până la „marea cea mare”.

În 1401, Patriarhia Ecumenică acorda mitropolitului Ungrovlahiei titulatura: „Prea sfinţit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor”. „Plaiurile” desemnau fie feudele stăpânite de domnii munteni, fie întreaga Transilvanie.

MITROPOLIA DUPĂ 1359
Domnii: NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64), VLADISLAV I (1364-77), RADU I (1377-83), DAN I (1383-86), MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418).
Despre mitropolitul IACHINT (1359-1372) avem ştiri abia din 1369, când era amintit într-o scrisoare ctitoricească a lui Vlaicu Vodă – Vladislav I către mănăstirea athonită de la Cutlumuş. Este vorba de o cerere a protosului Hariton către domn prin care îi solicita acestuia să se implice în reconstrucţia mănăstirii. Domnul accepta cu condiţia acceptării de către Hariton a trecerii românilor de la Athos la regimul idioritmic.

A doua oară apărea la 1370, când Iachint fusese pârât la Patriahie de unii răuvoitori drept „călcător şi dispreţuitor”. Drept urmare, Patriarhul Filotei (1364-76) a trimis imediat pe DANIIL CRITOPULOS, dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, pentru a cerceta pricina pentru care fusese sesizat. Acesta a constatat însă netemeinicia acuzaţiilor. Mitropolitul Iachint se dezvinovăţeşte şi-i propune Patriarhului Ecumenic să sfinţească pe Daniil ca mitropolit.

Localizarea Vicinei

Mitropolia Vicinei luase fiinţă între 1204-1261, iar în ce priveşte ierarhii acesteia, avem ştire de un TEODOR, la 1285 şi 1292, de LUCA, la 1302, MACARIE, la 1337-1338, CHIRIL, la 1347 şi, în fine, IACHINT, la 1348.

Localizarea ei a ridicat probleme şi încă până azi doar bănuim unde vor fi funcţionat ierarhii de a căror existenţă documnetele fac vorbire:

1. Măcin - N. Dobrescu

2. între Isaccea şi Tulcea – N. Iorga

3. în satul Niculiţel – Constantin Brătescu

4. în locul Mahmudiei pe braţul Sf. Gheroghe – G.I. Brătianu

5. Isaccea de azi – N. Grămadă, C.C. Giurescu, Gh. Moisescu

6. pe ostrovul dunărean din faţa Isaccei – P.Ş. Năsturel

7. pe ostrovul dunărean de la Păcuiul lui Soare – Petre Diaconu.

MITROPOLIA SEVERINULUI
Urmarea plângerii făcute la Patriarhie împotriva lui Iachint de anumiţi răuvoitori, Patriarhul Ecumenic, Filotei Kokkinos, şi sinodul au hotărât să menţină pe Iachint în scaun, dar au înfiinţat un scaun nou pentru Daniil Critopulos, dicheofilaxul pomenit mai sus, însă la cererea mitropolitului, acesta din urmă argumentându-se prin aceea că este foarte în vârstă şi grav bolnav – acesta era de altfel şi motivul pentru care nu se putuse deplasa la Constantinopol spre a fi anchetat. În 1370, Daniil era pus să semneze că nu va aduce nici o supărare acelui mitropolit al Ungrovlahiei. Noul arhiereu va fi tuns în monahism sub numele ANTIM, iar hotărârea sinodală care precizaa că a fost numit „mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia, adică a unei jumătăţi” data din octombrie 1370. Acest nou mitropolit avea să fie şi locţiitor al scaunului de Melitene iar ceva mai târziu, locţiitor al scaunului Amasiei.

Motivele înfiinţării acestei noi unităţi ecleziastice nu erau doar acestea. Se pare că însuşi domnul dorea o revigorare a activităţii bisericeşti, dar şi mai mult o dorea Patriarhul Filotei, el însuşi un isihast renumit, ucenic al Sf. Grigore Palama şi biograf al acestuia. Or, dorinţa Patriarhului era justificată, cu atât mai mult cu cât acţiunea prozelitistă romano-catolică, pornită de Papa Urban V în Ţările Române şi părţile Vidinului lua amploare. Modul imediat de a stopa această acţiune era tocami acela de a fonda această nouă unitate bisericească pentru întocmai „cealaltă jumătate”, adică cea vestică. Pe de altă parte, Carol Robert de Anjou se străduise pentru reînfiinţarea Episcopiei Milcoviei (1332), episcopie fondată ceva mai înainte de această dată pentru cumanii de la întorsura Carpaţilor, convertiţi la creştinismul de factură apuseană, în urma predicii diverselor ordine călugăreşti trimise de papi cu acest scop (în urma cumanilor ne-au rămas câteva nume care ne aduc aminte de trecerea lor pe aici: numele de persoană, Coman sau de localitate, Comana; există până azi o mănăstire în sudul Bucureştiului cu acest nume). Există chiar şi suspiciunea formulată de un istoric recent, Daniel Barbu, că Basarabii Întemeietori ar fi fost ei înşişi cumani catolici. Dublul nume al celui de-al doilea Basarab, Nicolae-Alexandru, ar putea proveni chiar de la trecerea acestuia la confesiunea ortodoxă, rebotezându-se ca Nicolae, de unde şi hramul bisericii domneşti de la Curtea de Argeş, la a cărei fondare spuneam că şi-a adus contribuţia domnul în cauză. Dar aceasta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să înţelegem că acesta este momentul în care domnii români au ales cărei sfere de influenţă să se ralieze, precum odinioară împăratul vlaho-bulgarilor sud-dunăreni, Ioniţă Caloian, la 1204, care avea să prefere tutela constantinopolitană, aceleia romane, deşi fusese curtat de papii vremii. În cazul de faţă, acela al Întemeietoului Ţării Româneşti, dar şi al succesorului său, care urmăreau ieşirea din starea de vasalitate faţă de unguri, era firească o astfel de atitudine: nu puteai să ieşi de sub suzeranitatea ungară şi să rămâi sub cea romană. Ar fi fost oarecum împotriva firii. Ca să se pretejeze, au preferat ca prin cererea adresată patriarhului ecumenic să se pună, deşi indirect, sub oblăduirea Bizanţului, fie el şi în decăderea în care se afla. Dar tocmai aici considerăm că rezidă mica viclenie a domnilor români: se puneau sub oblăduirea unui Bizanţ care nu mai putea face nimic, nici măcar să se apere pe sine, deci garanţia independenţei era asigurată măcar din acesată perspectivă, pentru ca mai apoi cei care să preia destinele popoarelor căzute sub turci să fie înşişi românii. Considerăm că toate acestea s-au petrecut nu întâmplător, ci, iată, din strategie. Cu atât mai mult, Basarabii îşi merită numele de Descălecători.

Apoi, la 1347, Ludovic cel Mare relua aceste demersuri, pentru ca la 1366 să încerce să aplice măsuri extrem de represive faţă de ortodocşii din Transilvania.

La 1353, papa Inocenţiu VI numea pentru Milcovia pe dominicanul BERNARD ca episcop, iar în 1364 Urban V numea pe ALBERT. De asemenea, Papa GRIGORIE XI intenţiona înfiinţarea unei episcopii catolice la Argeş, cu sprijinul doamnei Clara, soţia voievodului şi domnul chiar a îngăduit ridicare unei bisericii catolice vizavi de curte domenască, ale cărei ruine se mai zăresc şi astăzi.

Încă unul dintre motivele înfiinţării noi jumătăţi de mitropolie era şi faptul că populaţia ţării se înmulţise, iar între hotarele ei fuseseră înglobate şi ţinuturile Amlaş, Făgăraş şi Banatul de Severin.

JURISDICŢIA ŞI REŞEDINŢA
În actul de numire, Antim era numit mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia. Mai târziu, urmaşul lui Antim era numit în documente „mitropolit al Severinului” sau „dinspre Severin”, iar eparhia sa se numea „a Ungrovlahiei dinspre Severin”, cuprinzând teritoriile din dreapta Oltului, având reşedinţa la Severin, potrivit părerii majoritşţii istoricilor, deşi există formulate şi unele îndoieli: Severinul se afla la graniţa a patru ţări – o poziţie dezavantajoasă şi departe de reşedinţa domnească, fapt ce a avut drept urmare chiar ocuparea Severinului între 1375-76 şi 1383-84 de către unguri.

Sau poate că reşedinţa să fi fost doar la început la Severin, deşi nu pentru multă vreme. Oricum, prin numele de „Mitropolia Severinului” (apare în documente astfel de la Mircea cel Mare) se înţelege „ţara Severinului, regiunea” şi nu neapărat locaţia în care poate va fi funcţionat ea la început.

O altă ipoteză a fost aceea de a situa reşedinţa la Câmpulung, reşedinţa voievodală şi mitropolitană a începuturilor de ţară.

În ce priveşte aşezarea acesteia la Râmnic, ar putea explica de ce pomelnicul episcopal începe cu BASARAB I precum şi de ce a primit denumirea ulterior de Episcopia RÂMNICULUI ŞI A NOULUI SEVERIN, dar şi de ce s-a aflat printre cele două noi unităţi ecleziastice epicopale înfiinţate între 1503-1505 de mitropolitul muntean Nifon I, fost Patriarh al Constantinopolei.

MITROPOLITUL HARITON (1372-1380), urmaş al lui Iachint.
În august 1372 a fost emis un act sinodal prin care se numea ca mitropolit al Ungrovlahiei Hariton, fost egumen la mănăstirea Cutlumuş din Sf. Munte Athos. Să ne amintim, hariton fusese acel egumen care solicitase înainte de 1369 domnului Vladislav I (Vlaicu Vodă) ajutor pentru refacrea mănăstirii sale. După ce domnul a înzestrat-o bogat, dar refăcând-o întru totul mai întâi, şi Hariton a fost numit Protos, adică conducător al ansamblului monahal de la Muntele Athos. Se vede că n-a stat mult în această poziţie, căci curând avea să fie chemat de domnul ţări, căci numai aşa se putea ajunge mitropolit, adică doar prin voinţa domnului, tot aşa cum îl chemase pe Critopol pentru cealaltă jumătate.

Numirea lui Hariton, poate el însuşi un vlah din cei mulţi care mai trăiau şi trăiesc încă în Balcani, a fost determinată de trecerea la cele veşnice a lui Iachint, la 1372, şi îngroparea sa la Argeş.

Din actul de numire rezultă că a fost numit pentru acea jumătate pe care o deţinuse Iachint, având să-şi păstreze în continuare prerogativele pe care le avusese predecesorul său.

Hariton fusese hirotonit la Constantinopol, după care a venit la Argeş.

Mai avem ştiri despre el în 1378, pe când se afla din nou la Athos pentru o cercetare. În acelaşi an îşi făcea cel de-al III-lea testament din care reieşea că şi-a păstrat şi funcţia de „protos” al mănăstirilor de la Athos.

La 1380 îl găsim participând la şedinţele sinodului Constantinopolitan, iar, pentru că la 1381 Mitropolia Ungrovlahiei era reprezentată în sinod numai de Antim, s-ar putea concluziona că Hariton e posibil să fi murit, iar Antim să fi trecut în locul său.

Cert este că între 1381 şi 1383 semnătura lui Antim apare în actele sinodale constantinopolitane, iar la 1382 semna şi ca locţiitor al scaunului de Nicomidia.

Pe la 1388-89 se afla la Constantinopol şi a fost lovit de o boală grea, fapt în urma căruia avea să îmbrace marea schimă monahală sub numele de Timotei. Însănătoşindu-se însă, sinodul a hotărât să-şi reia locul.

La 1392, într-un hrisov domnesc, în fruntea divanului apărea, lângă Antim şi mitropolitul ATANASIE de Severin. Tot astfel era consemnat la aceeaşi dată într-un alt act al lui Mircea către Cozia. Este întâlnit în actele sinodale până prin 1402-3.

Şi se pare că tot el a întâmpinat moaştele muceniţei Filofteia, aşezate la Argeş.

A păstorit şi-n primii ani ai secolului XV, el fiind acel „mitropolit al Ungrovlahiei şi exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor” căruia îi scria patriarhul Matei (1401).

Mitropolitul Atanasie de Severin (1381-1403) avea să fie urmaşul lui Antim.

Prima dată este amintit în noiembrie 1387 în actele Patriarhiei, iar în iulie 1389 semna ca „celălalt al Ungrovlahiei”. Semna fie cu „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei”, fie cu al „Ungrovlahiei despre Severin”.

După Atanasie, vreme îndelungată, nu mai întâlnim nici un mitropolit la Severin, pentru că după 1403 mitropolia Severinului avea să se desfiinţeze.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI

ÎN SECOLUL XV

Secolul cel mai sărac în izvoare. Ierarhii apar rar în documente – nu mai făceau parte din divan.

Reşedinţa domnească se mută de la ARGEŞ la TÂRGOVIŞTE.

Vitalien Laurent susţine că, după moartea lui Antim şi a lui Atanasie, scaunul mitropolitan ar fi fost ocupat de mitropolitul de Mitilene (insula Lesbos) – unul din cei trimişi în Moldova în 1395 să ridice anatema asupra clerului şi a poporului.

Ca urmare ar fi fost trecut în scaun în 1403 numindu-se TEODOR (!)

1412 – în 2 acte de donaţie apare EFTIMIE, mitropolit al Ungrovlahiei.

Peste o jumătate de veac este consemnat IOSIF ca martor în fruntea boierilor într-un act de danie al lui RADU CEL FRUMOS (1462-75), în (28 octombrie 1464).

S-ar putea să fi fost egumen la Cozia (acest nume se întâlneşte acolo în 1451 şi 1457). Ar fi primul mitropolit român cunoscut şi a păstorit până pe la 1477.

MACARIE I (1477-87) – atestat prima oară la 1482 într-un hrisov de la BASARAB CEL TÂNĂR (1477-82). Mai avem şi alte documente ce-l atestă: 2 scrisori. Se pare că a fost egumen la Cozia – pomenit (1475). La 1478, Cozia aavea alt egumen, pe Ilarion, ceea ce înseamnă că Macarie a ajuns mitropolit.
ILARION (1487/88 – 1502) – fost egumen la Cozia. În 1488 de abia mai este pomenit un egumen – Visarion. Ilarion ajunsese în scaun. Este pomenit prima oară în pisania schitului Babele – 1493. A păstorit până prin 1502, când RADU CEL MARE (1495-1508) aduce pe NIFON pentru reorganizarea Bisericii Ţării Româneşti.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI

ÎN SECOLUL XVI

NIFON (1503-5) este una dintre personalităţiledespre care istoria Bisericii vorbeşte cu plăcere şi a cărui viaţă e consemnată de un contemporan al său, Gavriil Protul: „Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului” .

S-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, prin anii 1435-40 şi a învăţat carte grecească şi slavonească. A fost apoi călugărit cu numele Nifon, în locul numelui de botez, Nicodim. A stat un timp în Albania, la despotul Gheorghe Skanderbeg, apoi s-a stabilit la mănăstirea Dionisiu.

La 1483 a ajuns mitropolit la Tesalonic, iar, în 1486, Patriarh Ecumenic. A fost îndepărtat din scaun în 1488 de sultanul Baiazid II (1481-1512) şi s-a retras în mănăstirea Sf. Ioan Prodromul, zidind acolo un schit cu hramul Sf. Nicolae.

Avea să fie reales pe la 1496, dar numai pentru doi ani, pentru că la 1498 era din nou exilat, de data aceasta la Adrianopole. Pare-se că faima i-a precedat, de vreme ce Radu cel Mare (1495-1508) al Ţării Româneşti l-a chemat pe tronul mitropolitan al ţării sale. Este posibil ca faima să şi-o fi dobândit poate chiar înainte de căpătarea funcţiilor ierarhice ce le-a deţinut, fiind unul dintre atoniţii al cărui nume a ajuns probail pe buzele monahilor din spaţiul românesc. De altfel, după retragerea sa din scaunul mitropolitan al valahilor, s-a retras la mănăstirea Dionisiu de la Athos, către care şi Rdu cel Mare, dar şi urmaşul său, Neagoe Basarab, aveau să îndrepte atâtea danii bogate. Pentru trupul său sfinţit, Neagoe Basarab a dat poruncă să se făurească un chivot ce azi este una dintre piesele de cea mai mare valoar la Muntele Athos.

Ajuns mitropilit în Ţara Românească, Nifon a convocat toţi egumenii la reşedinţa domnească din Târgovişte. Tot atunci, pare-se a fi hirotonit şi doi episcopi, dându-le eparhii: probabil a Râmfnicului în locul celei de Severin şi a Buzăului, dar pentru aceasta nu există dovezi.

Rolul lui Nifon s-a exagerat în reorgnizarea Bisericii. Cel mai mare rol l-au avut domnit orii: Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi şi Radu Paisie.

1505 – pleacă din ţară în urma unora conflicte cu domnul şi se stabileşte la Vatoped.

La 11 august 1508 NEAGOE BASARAB (1512-21) îi aduce osemintele în ţară, aşezându-le la mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare. Apoi le-a înapoiat mănăstirii Dionisiu, iar pe locul mormântului, Neagoe a zidit biserica cu hramul Sf.Nifon.
Călugării de acolo au trimis apoi rămăşiţe din moaştele sfântului păstrându-se azi în catedrala din Craiova. Canonizarea sa a avut loc în ziua sfinţirii mănăstirii Argeş (prima în ţară).
MAXIM BRANCOVICI (1505-1508)

neam sârb, din familia despoţilor Brancovici.

1459 – Serbia cade sub turci şi el va pleca acu fratele său mai mare Ioan prin Ungaria.

S-a acălugărit la mănăstirea Kuzinic sub numele de Maxim.

Hirotonit preot de mitropolitul Sofiei.

- c. 1503 – vine în Ţara Românească şi se pare că printre cei doi episcopi aleşi de Nifon se afla şi Maxim (la Râmnic).

1505 – mitropolit al Ungrovlahiei.

A contribuit la încheierea păcii între Radu cel Marae şi Bogdan III cel Orb.

1507-8 – se pare a fi trimis de domn într-o solie la Vladislav II al Ungariei şi la saşii din Transilvania.

1508 – MIHNEA CEL RĂU (1508-9) îl trimite la acel rege să-l înştiinţeze de urcaraea sa pe tronul Ţării Româneşti. De-atunci nu s-a mai întors în ţară.

A trăit la Cruşedol până la 18 ianuarie 1516 – când moare.

Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor.

Scaunul mitropolitan a rămas apoi vacant 4 ani.

Sub domnii: MIHNEA CEL RĂU (1508-9), MIRCEA (1509-10), VLAD CEL TÂNĂR (1510-12).

MACARIE II (1512-21)

Gavriil Protul ne informează că domnul puse mitropolit pe Macarie.

Cei mai mulţi istorici susţin identitatea acestuia cu tipograful Macarie. Acest Macarie era originar din Muntenegru, a învăţat meşteşugul la Veneţia, iar în 1493-96 a tipărit 6 cărţi slavone la Cetinie: Octoihul în 2 părţi (1493-94), Psaltirea (1495), Molitvelnic (1496).

A ajuns la curtea lui Radu cel Mare; devine primul tipograf în Ţările Române.

c. 1512 – mitropolit.

Hirotonia întru arhiereu a fost probabil săvârşită de Maxim şi cei 2 episcopi. Poate că a fost ales mitropolit din îndemnul lui Maxim şi al doamnei Despina Miliţa, soţia domnului Neagoe.

Apre în singurul document (în care-i apare numele) – Gavriil Protul: cu prilejul sfinţirii mănăstirii Argeş (15 august 1517) printre participanţi era şi „Macarie mitropolitul ţării”.

17 august 1517 – scaunul mitropolitan se mută de la Argeş la Târgovişte.

Numele mitropolitului Macarie – amintit şi-n pisania cataedralei mitropolitane din Târgovişte (hram Înălţarea) – ctitoria lui Neagoe Basarab.

Apare şi-n „Învăţăturile lui Nicolae Basarab către fiul său Teodosie” (capitolul III).

Întrucât a fost ocupat să orânduiască viaţa Bisericii Ţărilor Române nu a mai avut timp să se ocupe de tipar.

Trebuia să se ocupe şi de ridicarea mănăstirii Curtea de Argeş.

În plus, poate că n-a avut oameni pricepuţi în acest meşteşug – n-a mai tipărit.

El tipărise în 1508, 10, 12 un Liturghier, Octoih şi Tetraevanghel.

15 septembrie 1521 – îşi încheie păstoria.
TEODOR (1521-23)
A fost ales în împrejurări politice dificile, în carae viaţa bisericească n-a putut prospera – timpul lui RADU DE LA AFUMAŢI (1522-23; 24; 24-25 şi 1526; ucis 1529.

Este menţionat de-abia în timpul lui VLADISLAV III (1523-25).

ILARION II (1523-26 - de la Râmnic.
noiembrie 1523 – pomenit într-un hrisov de la RADU BĂDICA (1523-24).

Poate că a venit de la Râmnic, fiind înainte egumen la Glavacioc (pomenit în 1512, 13, 18).

MITROFAN (1526-34)

1533 – era pomenit în scaun ultima oară.

VARLAAM (1534-44)

Aprilie 1535 – un hrisov de la VLAD VINTILĂ (1532-35)

apare în hrisoave sub RADU PAISIE (1535-45).

- pomenit în pisania mitropoliei din Trgovişte, terminată de Radu Paisie, în pisanita bolniţei de la Cozia (1542).

Către sfârşitul păstoririi sale s-a reluat activitatea tipografică la Târgovişte prin DIMITRIE LIUBAVICI.

1544 – încheie păstoria.

ANANIA (1544-58) de la Buzău
Ales în 1544 – de la Buzău

ianuarie 1545 – amintit în prefaţa „Mjolitfelnicului” lui Dimitrie Liubavici.

Se pare că era rudă cu Neagoe Basarab – şi-a gătit piatra de mormânt la Argeş (poate şi-a avut aici metania).

1545 – Radu Paisie mazilit de MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59).

Anania, ca om de încredere al lui Radu Paisie, a fost şi el prigonit.

Totuşi a rămas în scaun, dar nu e pomenit în nici un act intern. Sub el Dimitrie Liubavici mai tipăreşte un „Apostol” slavon (1547).

Anania a hirotonit întru arhiereu pe pr. IOAN DIN PEŞTEANA pentru Transilvania în 1553.

Sub domnitorul PĂTRAŞCU CEL BUN (1554-1557), Anania e pomenit de mai multe ori.

26 decembrie 1557 – Moare Pătraşcu cel Bun. Revine Mircea Ciobanul.

Mitropolitul Anania este nevoit să părăsească scaunul şi să plece în Transilvania, rămânând acolo până în 1564.

2 iulie 1564 – fiind în Bucureşti, da mănăstirii Aurgeş un înscris.

Întreaga agoniseală a vieţii şi-a lăsat-o Mitropoliei Târgovişte.

Moare după 22 septembrie 1580 (până la 5 decembrie 1580).

Înainte de moarte îmbrăcase marea schimă – ANTONIE – îngropat la biserica mitropolitană Târgovişte.

EFREM (1558-66)
Îşi reia tronul MIRCEAA CIOBANUL (1558-59).

Sânt masacraţi marii boieri şi cei 2 episcopi de Râmnic şi Buzău (Paisie şi Ieremia).

Este pus un nou mitropolit – Efrem.
17 septembrie 1559 – pomenit pentru prima oară într-un hrisov.

A păstorit şi sub PETRU CEL TÂNĂR (1559-68).

E pomenit şi-n prefaţa „Întrebării creştineşti” tipărită de Coresi (1560).

S-a retras înainte de 27 august 1566, dar a murit după 10 august 1582.

DANIIL (1566-68)
27 august 1566 – pomenit într-un hrisov.

Păstoreşte până prin 1568 când ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77) alege un nou mitropolit:

EFTIMIE II (1568-76) - de la Râmnic (1559-68)
8 septembrie 1568 – apare pentru prima oară într-un hrisov.

vine de la Râmnic; ales mitropolit în iulie-august 1568.

Pomenit în 12 hrisoave ale lui Alexandru II

Pomenit în prefaţa „Sbornicului slavon” (Coresi, 1568-69), a „Octoihului slavon” (1574-75).

F.I. Sub el se înfiinţează prima tiparniţă la Plumbuita de către ieromonahul LAVRENTIE şi ucenicul său IOVAN , care au imprimat aici un „Tetraevanghel” şi o „Psaltire”.

Eftimie – primul ierarh al Ţării Române al cărui chip se păstrează în biserica Olteni – Vâlcea.

Moare pe la 1576.
SERAFIM (1576-85)
30 decembrie 1576 – hrisov – Eftimie răposat, iar Serafim în scaun.

Serafim – pomenit în hrisoave ale domnilor ALEXANDRU II, MIHNEA TURCITUL (1577-83; 1585-91), PETRU CERCEL (1583-85).

Avea preocupări cărturăreşti:

pomenit în prefaţa „Psaltirii slavone” (1577)

„Evanghelia cu Învăţăt.” (1581) ar fi fost tălmăcită de Coresi după un manuscris slavon al lui Serafim.

1588 – pisanie a mănăstirii Snagov – menţionează că a fost alungat din scaun de către Mihnea Turcitul (1585.92)

moare la 1590 – îngropat la biserica mare a mănăstirii Snagov.
MIHAIL I AL RÂMNICULUI (1586-89) - de la Râmnic (1568-85)
vine de la Râmnic

pomenit în hrisoave de la Mihnea.

Retras 1589

Moare între 4 august 1591-7 martie 1592

NICHIFOR (1589-92)

12 ianuarie 1589 – atestat ca mitropolit

1590 – pomenit într-un hrisov de la Mihnea Turcitul (1585-91)

1592 – pomenit de ŞTEFAN SURDUL (1591-92).

1592 – silit să părăsească scaunul de către ALEXANDRU CEL RĂU (1592-93).

1617,1621 – ÎNTÂLNIT ÎN ACTE – PROIN MITROPOLIT.

Moare în bisericaa Izvorani.
MIHAIL II (1592-94)

pomenit numai în 2 acte de la MIHAI VITEAZUL (1593-1601) în 1594.

EFTIMIE III (1594-1602)

1594 – mitropolitul Eftimie, fost egumen la Cozia.

1595 – pomenit pentru prima oară, într-o solie la Alba Iulia pentru a semnak un tratat de alianţă împotriva turcilor. În solie se mai aflau Lucaa al Buzăului şi Teofil al Râmnicului.

întâlnit în hrisoavele de după 1595, în acte diplomatice.

5 iunie 1598 – apare într-un tratat semnat de către trimişii împăratului Rudolf II al Austriei, Mihai Viteazu şi el.

După căderea lui Mihai, tronul a fost dat lui SIMION MOVILĂ, apoi lui RADU MIHNEA şi din nou SIMION MOVILĂ.

1602 – Simion Movilă pierde din nou tronul şi se retrage împreună cu mitropolitul în Moldova.

1603 – exmitropolitul cerea protecţia regelui Poloniei.

Scaunul domnesc a fost ocupat de RADU ŞERBAN (1602-11).

Eftimie s-a reântors acum în ţară.

Nu se ştie când a murit şi unde a fost înmormântat.
LUCA AL CIPRULUI (1602-1629) - Buzău (1583-1602)
Grec din Cipru; nu ştim cum a ajuns în Ţările Române.

septembrie 1583(84) – pomenit într-un act ca episcop de Buzău.

om de încredere al lui Mihai Viteazul.

1595 – într-o misiune la Alba Iulia (cu Eftimie II şi Teofil Râmnic).

1596 – misiune în Rusia (primit de ţar şi de boris Gudunov).

Ca episcop ridică mănăstirea Izvorani (Buzău) – era în fiinţă în 1600, când eraa menţionată în nişte danii.

A căzut în timpul unui cutremur, fiind refăcută în timpul lui Constantin Brâncoveanu.

ridicat ca mitropolit de RADU ŞERBAN

pomenit în zeci de acte

s-a identificat cu totul cu năzuinţele poporului – a păstrat autonomia faţă de Patriarhia Ecumenică.

Sepembrie 1615 – patriarhul TIMOTEI II (1512-21) şi sinodul scot din scaun pe Luca, dar hotărârea nu s-a aaplicat.

1606 – hirotoneşte întru arhiereu pe TEOCTIST al Ardealului.

Opere: manuscrise greceşti: (a fost un bun caligraf)

„Evanghelie” (1588)

„Evanghelie” (1594)

„Evanghelie” (1624)

„Psaltire” începută de el şi terminată de un ucenic.

De la el ni se păstrează cel mai vechi antimis cunoscut la noi.

Moare la 1629 – înmormântat la mitropolia din Târgovişte.
GRIGORIE I (1629-36)

Grec de neam, fusese adus de ALEXANDRU ILIAŞ (1627-29) în epoca de deplină pătrundere a influenţei greceşti, dar şi de opoziţie împotriva ei. Pe fondul acestui conflict avea să ajungă donm Matei Basarab.

Grigorie fusese tuns în monahism în mănăstirea athonită a Iviriţilor, la care să nu uităm fusese ascuns, dar şi trimis să înveţe carte domnul Radu Mihnea. A venit apoi în Ţara Românească după 10 februarie 1613, când acelaşi Radu Mihnea închina mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti mănăstirii care altădată îl găzduise şi ai cărei călugări îl trimiseseră şi la Veneţia pentru a se educa. Tocmai la această mănăstire a venit egumen Grigorie între 1614-1629.

La 1629 avea să fie ales mitropolit în Muntenia. În această calitate s-a îngrijit de refacerea bisericii mănăstirii Stelea din Bucureşti (azi dispărută), metoc al mănăstirii Radu Vodă şi ruinată în timpul campaniei lui Sinan Paşa împotriva lui Mihai Viteazul, la 1595, sfârşită ruşinos la Călugăreni.

La 1632, conform mai vechilor uzanţe, mitropolitul avea să fie trimis de LEON VODĂ în Transilvania pentru a sfătui pe boierii munteni pribegiţi să se întoarcă. Apoi în decembrie 1632 – Grigorie I şi Teofil de la Râmnic au mers la sultan într-o solie, cerând ca domn pe MATEI BASARAB (1632-54).

În timpul lui s-a tipărit un „Molitvelnic slavon” (1635).

S-a retras în 1636 şi a murit în septembrie, fiind– se retrage.

Moare în septembrie 1636 şi a fost înmormântat la Stravopoleos.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI

ÎN SECOLUL XVII

După primele trei decenii ale secolului XVII (timp în care au păstorit doi ierarhi greci), urmează o perioadă fecundă pentru Biserica românească. Această stare de înflorire o cunoaşte Biserica Ortodoxă Română în timpul domniei lui MATEI BASARAB (1632-1654) şi a urmaşilor lui: CONSTANTIN ŞERBAN BASARAB zis CÂRNUL (1654-58), MIHNEA III RADU (1658-1659), GHEORGHE GHICA (1659-60), GRIGORE GHICA (1660-64) şi RADU LEON (1664-1669).

De aici înainte scaunele nu mai sânt ocupate de vlădicii greci.

TEOFIL (1636-1648) - Râmnic (1618-36)

păstorise la Râmnic între 1618-1636

fusese probabil egumen la Bistriţa, căci documentele pomenesc un egumen cu acest nume.
Ianuarie 1611 – a ascuns moaştele Sf.Grigorie Decapolitul în peştera de lângă mănăstire, datorită invaziei lui Gabriel Bothory al Transilvaniei.

Tot aici a ascuns şi pe învăţatul mitropolit grec MATEI al Mirelor – egumenul mănăstirii Dealu, fugit şi el din calea aceloraşi invadatori.

Vlădica Matei a scris „Slujba şi viaţa Sf.Grigorie Decapolitul”.

Ca episcop al Râmnicului, aa fost trimis în 1631 de domnitorul LEON TOMŞA (1629-1632), în Transilvania, într-o misiune.

1632 – l-a însoţit pe Matei Basarab la Constantinopol când a fost recunoscut drept domn de către turci (în 1633 februarie).

Teofil s-a bucurat de încrederea deosebită a lui Matei Basarab.

1640 – a fost trimis de domn într-o misiune diplomatică în Transilvania la Gheorghe Rakoczy I.

Cu acest prilej a cercetat şi pe mitropolitul GHENADIE de la Alba Iulia, căruia, se pare, i-a dăruit o tipografie.

Mitropolitul Teofil s-a impus puternic pe plan cultural.

Este unul din cei care se pune în slujba curentului românesc, susţinut de toţi clericii şi monahii români.

Acum se reia aactivitatea tipografică în Ţările Române şi se vor tipări primele cărţi româneşti în Muntenia.

1635 – Petru movilă care era mitropolit la Kiev (1633-46) trimite în Ţările Române o tipografie, la rugămintea lui Mataei Basarab.

Această tipografie va fi aşezată la Câmpulung după 90 ani.

Se cunosc trei acărţi slavone apărute aici:

MOLITVELNIC (1635)

ANTOLOGHION (1643)

PSALTIRE (1650)

1642 – se tipăreşte în română „ÎNVĂŢĂTURĂ PESTE TOATE ZILELE”, tradusă din greceşte.

1637 – se înfiinţează la Govora o nouă tiparniţă de sub teascurile căreia au ieşit mai multe cărţi slavone, dar mai ales româneşti:

PSALTIREA (1637) – prima carte paginată filă cu filă loa noi

PSALTIREA cu CEASLOV (1638)

CEASLOV (1638)

PARACLISUL PRECISTEI (slavo-român, 1639)

1640 – apar în româneşte două cărţi foarte importante:

CEASLOVUL – prima carte românească de cult tipărită în Muntenia.

PRAVILA CEA MICĂ – terminaktă în 1641; se numea şi „Pravila de la Gşovora” şi eraa tradusă din slavonă de MIHAIL MOXA (MOXALIE) de la Bistriţa.

În 1620, acesta prelucrase în română un „Cronograf”, o istorie a lumii, la îndemnul lui Teofil.

A fost tipărită Pravila prin grija lui Meletie Macedoneanul, egumenul Govorei, având o Prefaţă semnată de mitropolitul Teofil.

„Pravila” era o colecţie de legiuiri canonice şi civile, făcută după o traducere slavă a unui Nomocanon de origine bizantină. Izvoarele, slave şi greceşti, n-au fost identificate. Apariţia acestei cărţi era justificată de nevoia preoţilor de a da corect epitimiile în scaunul de spovedanie.

„Pravila de la Govora” a apărut într-o ediţie pentru Ţara Română şi într-alta pentru Transilvania.

Deosebirea dintre cele două ediţii consta în faqptul că Prefaţa era semnată, în a II-a de mitropolitul „Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu arhiepisşcop şi mitropolit a toată Ţara Ardealului”.

Cert este că în Transilvaniaa eaxista nevoia reală pentru o asemenea tipăritură care să contrabalanseze acţiunea prozelitistă calvină.

Aceasta era prima colecţie oficială de legi, apărute în Ţările Române aprobată de autorităţi.

1642 – apare tot la Govora „EVANGHELIA ÎNVĂŢĂTOARE” sau „CAZANIA” . Cuprinde – cazaniile la duminicile anului, la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor,fiind tradusă din rusă cu osteneala ieromonahului SILVESTRU.

este o carte de 600 pagini.

Din ”Pprefaţă” mai rezultă că Silvestru a mai fost ajutat de Udrişte Năsturel, cumnat al lui Matei Basarab. De altfel el semna şi prefaţa.

Este posibil ca tipografia de la Gjovora să fi stat sub îndrumarea episcopului de Râmnic IGNATIE SÂRBUL (1636-1653).

Majoritatea cărţilor de la Govora au văzut lumina zilei prin strădania egumenului mănăstirii , MELETIE MACEDONEANUL.

Aici , meşter tipograf era ieromonahul ŞTEFAN de Ohrida.

1644 – „Cazania” a fost retipărită la Dealu.

1646 – jtot la Dealu se tipărreşte un „LITURGHIER SLAV”.1647 – s-a tipărit „URMARAEA LUI HRISTOS” a lui Toma de Kempis, tradusă din latină în slavonă de Udrişte Năsturel. Prefaţa, tot sub numele lui, era închinată mitropolitului VARLAAM al Moldovei.

Tot Udrişte Năsturel a tradus din slavonă în româneşte romanul „VARLAAM şi IOASAF”, păstrat în manuscris.

În timpul lui Teofil, logofătul Udrişte Năsturel a înfiinţat o şcoală slavonă pe lângă mitropolie, la Târgovişte cu un program asemănător cu cel al Academiei movilene.

După 1646 – teologul Pantelimon Ligaridis devenit mitropolit de Gaza sub numele de Paisie, împreună cu Ignatie Petritiş,cu sprijinul lui Matei Basarab şi al postelnicului Constantin Cantacuzino au pus bazele unui colegiu umanist la Târgovişte – „schola graeca et latina”. Aceasta a fost prima şcoală la nivel superior în Ţara Românească. Se predau limbi clasice, logică, retorică şi gramatică. Între elevi s-a numărat şi DANIL ANDREAN PANONEANUL – semnatarul Prefeţei „Pravilei celei mari” de la Târgovişte – 1652, ajuns şi mitropolit al Ardealului.

Mitropolitul TEOFIL a întreţinut şi legături cu Transilvania.

1640 – cu prilejul misiunii diplomatice amintite a ceracetat pe mitropolitul Ghenadie.

1640 – a hirotonit la Târgovişte pe noul mitropolit al Transilvaniei, ILIE IOREST.

1643 – hirotoneşte pe urmaşul lui Iorest, SIMION ŞTEFAN.

Despre relaţia cu Moldova:

1644 – a primit la Târgovişte pe mitropolitul VARLAAM al Moldovei, în vederea împăcării celor doi domni.

Cu acest prilej, Varlaam a găsit în biblioteca lui Udrişte Năsturel exemplarul din „Catehismul Calvinesc” apărut la Alba 1640 sau 1642, căruia Varlaam i-a dat „Răspunsul” în 1645.

Relaţia cu Bisericile orientale:

1638 – Teofil primeşte vizita patriarhului MITROFAN CRITOPULOS al Alexandriei, care a murit în Ţara Românească în 1639.

1639 – a luat parte împreună cu IGNATIE de Râmnic şi ŞTEFAN de Buzău, la soborul duhovnicesc prin care Matei Basarab a vrut să oprească închinarea abisericilor româneşti la locurile sfinte.

Moare la 1648.

ŞTEFAN (1648-53; 1655-68)

este urmaşul lui Teofil, fiind român de neam, din Râmeşti-Vâlcea, unde a ctitorit o biserică.

Se pare că a fost acopist la mănăstirea Bistriţa, apoi s-ar fi călugărit la Tismana, ajungând egumen.

Cultura sa aleasă şi viaţa sa curată, numai ele pot explica alegerea în scaunul mitropolitan, sărindu-se peste episcopia de Râmnic şi de Buzău.

Ştefan a continuat şi desăvârşit acktivitaatea cultural tipografică, fiind sprijinitor al acurentului românesc, în detrimentul celui slavon, al cărui exponent era Udrişte Năsturel.

Sub el tipografia a lucrat numai la Târgovişte.

1649 – se tipăreşte u n TRIOD–PENTICOSTAR.

1650 – diaconul MIHAI din Târgovişte a scos de sub tipar „CARTEA CE SE CHIAMĂ POGRIBANIA PREOŢILOR MIRENI ŞI A DIACONILOR”, cu tipicul în româneşte şi rugăciunile în slavonă.

1651 – se tipărea „MISTRIO” sau „SACRAMENT”, tălmăcită de mitropolit, cuprinzând rânduiala slujbei primelor două taine: Botezul şi Mirungerea. Tipicul era în română iar slujba în slavonă.

1652 – apare „PRAVILA CEA MARE” sau

„ÎNDREPTAREA LEGII” în 800 pagini.

Era nu numai un cod bisericesc, ci şi politic.

A fost tălmăcită din greceşte de „Danil Andreanul monahul din Ţara Panonşiei” (adică Transilvania), ajutat de dascălii greci Pantelimon Ligaridis şi Ignatie Petritzis.

Cartea are două prefeţe, una e traduc., alta a mitrop.

Pravila are două părţi mari şi un apendice.

Partea I – 417 capitole (glave);

314 capitole sânt extrase din Nomocan. Lui Manuil Malaxos. Celelalte 103 capitole cuprind „Pravila lui Vasile Lupu” (carte aromânească de învăţătură de la pravilele împărăteşti) tipărită la Iaşi- 1646.

Partea II: se numeşte „Nomocanon”, cuprinzând aproape întreaga colecţie acanonică a lui Alexie Aristen (secolul XII) şi comentariile lui, apoi canoane din Sf.Părinţi şi din Nichifor Mărturisitorul.

Apendicele – 54 capitole – estek format din întrebările şi irăspunsurile lui Anastasie Simaitul (secolul VI).

„Pravila de la Târgovişte” era destinaştă şi românilor transilvăneni.

1652 – mai tipăreşte „TÂRNOSANIA” tradusă din greacă şi slavă.

De la mitropolitul Ştefan ne-a mai rămas unş şmanuscris slavo-greco-român – „SLUJEBNIC”.

Faptul că în timpul lui Matei Basarab apar cărţi în româneşte, slavonă şi bilingve ne dovedeşte că între cele două curente era o luptă. Introducerea limbii naţionale în cult putea fi considerată de unii erezie, mai ales că în Transilvania calvinii făceau propagandă în acest sens.

Marele merit al mitropolitului Ştefan e acela de a fi deschis porţile pentru pătrunderea limbii române în cult.

După 1652 au loc evenimente dramatice:

1653 – are loc răscoala seimenilor împotriva lui Matei Basarab.

În această situaţie mitşropolia a pactizat cu răsculaţii ceea ce aa dus la înlăturarea sa.

La cererea lui Basarab, Patriarhul ecumenic Ioachim a caterisit pe Ştefan, aprobând în acelaşi timp numirea ca mitropolit a lui Ignatie de la Râmnic (1636-53).

fusese preot de mir la Nicopole.

Era unul din cei care l-au ajutat pe Matei Basarab să ia domnia Ţărioi Româneşti.

Drept recunoştinţă Maatei Basarab l-a adus pe Ignatie în Ţara Românească, iar în 1636 l-a ridicat în scaunul de la Râmnic.

Noiembrie 1653 – a întâmpinat pe patriarhul MACARIE al Antiohiei care umbla prin Ţările Române însoţit de fiul său Pavel de Alep (între anii 1653-54 şi 1656-58).

22 mai 1654 – Matei Basarab moare, fiind ales Constantin Şerban Basarab (Cârnul) (1654-58).

Noul domn l-a trimis într-o solie în Transilvania la Gheorghe Rakockzy, în mai 1655, pentru a-i cere ajutor împotriva seimenilor şi dorobanţilor răsculaţi.

Ierarhul şi-a rezolvat cu succes misiunea.

1655 - Domnul a reabilitat pe ŞTEFAN, redându-i scaunul, fiind convins de nevinovăţia lui.

Ignatie a depus „peretisis”, îndemnat de domn.

S-a retras în Oltenia, la Râmnic sau la Cozia.
1659 – Îl găsim la Târgovişte, domnitorul MIHNEA III RADU, trimiţându-l în misiune la Gheorghe Rakockzy II, pentru un tratat de alianţă împotriva turcilor.

Ignatie a murit în decembrie 1662, fiind îngropat la Cozia.

În cei doi ani 1653-55, Ştefan a stat la Tismana, unde-şi avea metania.

Nu şi-a mai continuat activitatea culturală, dar s-a remarcat prin altele:

Septembrie 1656 – hirotonea pe SAVA BRANCOVICI.

24 octombrie 1656 – întâmpina pe patriarhul MACARIE al Ant.

1658 – împreună cu acesta a sfinţit biserica Sf.Împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti începută de Constantin Şerban (1654-58) şi terminată de Radu Leon, actuala catedrală patriarhală, începută de domnul Constantin Şerban şi terminată de RADU LEON (1664-69).

1664 – S-a întrunit la Târgovişte un sobor, reânnoindu-se măsurile luate în timpul lui Mihai Viteazul.

1668 – a început „Condica Sfântă” a Mitropoliei Ungrovlahiei în care aveau să fie înscrişi toţi vlădicii hirotoniţi şi înscăunaţi.

1664-65 – ctitoreşte biserica de lemn din Grămeşti-Pietreni – Vâlcea.

Un portret reuşit al mitropolitului se află pe tâmpla schitului Crasna (Gorj).

25 aprilie 1668 – a murit, fiind înmormântat în catedrala mitropoliei din Târgovişte.

TEODOSIE (1668-72)
După moartea lui Matei Basarab (1654) au urmat mai multe domnii scurte şi neânsemnate. Au avut loc lupte necontenite între Cantacuzini şi Băleni. Lucrurile s-au potolit după aşezarea în scaun a lui ŞERBAN CANTACUZINO (1678-88).

După moartea mitropolitului Şatefan, TEODOSIE va fi ales la 20 mai 1668.

Teodosie era de la mănăstirea Argeş; cu prilejul alegerii, el a rostit pentru prima oară Crezul în româneşte (vezi Condica Sfântă).

8 iunie 1668 – RADU LEON (1664-68) dispune mutarea scaunului mitropolitan de la Târgovişte la Bucureşti, unde va rămâne până azi.

Biserica Sf.Împăraţi a fost declarată catedrală mitropolitană.

Până la declararea acesteia drept catedrală, vlădicii au folosit în acest scop alte biserici: Radu Vodă, ctitorită de ALEXANDRU II (1568-77), biserica Stelea – ctitoria spătarului Stelea din secolul XVI, refăcută de mitropolitul Grigorie I şi biserica Sf.Gheorghe Vechi, ctotoria unui vornic Nedelcu (secolul XVI).

Despre originea lui Teodosie:

Lupaş şi istoricii transilvăneni susţineau că Teodosie s-ar fi născut la Veştem lângă Sibiu.

N.Şerbănescu: Teodosie s-ar fi născut pe la 1620 într-un sat din Vâlcea sau Argeş.

M.Păcurariu: S-ar afi născut în Râmnic.

1677-80 – a ridicat la Râmnic o biserică cu hramul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil – schitul Cetăţuia.

Originea lui Teodosie:

Lupaş şi istoricii transilv. susţineau că Teodosie s-ar fi născut la Veştens lângă Sibiu.

N.Şerbănescu: Teodosie s-ar afi născut pe la 1620 într-un sat din Vâlcea sau Argeş.

M.Păcurariu : s-ar fi născut în Râmnic.

1677-80 – a ridicat la Râmnic o biseriacă cu hramkul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril – schitul Cetăţuia.

În acelaşi oraş Teodosie a refăcut biserica cu hramul Sf.Gheorghe (în 1681).

Teodosie s-a călugărit la Cozia (apare aici la 12 ian. 1661)

7 apr. 1662 – apare ca egumen la Argeş.

N-a avut parte de o păstorie liniştită datorită frământărilor politice. Amestecul său în aceste frământări i-au atras îndepărtarea.

3 dec.1668 – Teodosie şi nişte boieri au cerut domnitorului Radu Leon să-I alunge pe agreci din ţară.

Urmare a acestei mişcări a fost mazilirea ad-lui şi înlocuirea cu ANTONIE din Popeşti (1669-72).

Sub acest domn, Teodosie a luat parte, în fruntea divanului la judecarea vornicului Stroe Leurdeanu, vinovat de asasinaraea lui C-tin.Cantacuzino.

1672 – Antonie a fost mazilit şi înlocuit din nou cu Grigorie Ghica (1672-73),omul Bălenilor.

Acest lucru a adus o marşe prigoană împotriva Cantacuzinilor. Între prigoniţi se afla şi Teodosie.

Iunie 1672 – Teodosie a fost surghiunit la mânăstirea Tismana pentru 7 ani. În locul lui a venit DIONISIE (1672) de la mânăstirea Radu Vjodă din Bucureşti.

Fusese ecleziarh la mânăstirea MD din Câmpulung, în timp ce funcţiona aici o tipografie (apare în PSALTIREA din 1650).

A fost apoi la Muntele Athos.

1670-71 – I s-a încredinţat egumenia mânăstirii Radu Vodă.

A păstorit foarte puţin căci a murit în decembrie 1672.

Varlaam (1672-1679) - Râmnic (1670-72)

A fost ales “cu sila” de către Grigore Ghica.

Fusese episcop la Râmnic (1670-72)

Era originar din satul Moşoaia (Piteşti)

A fost călugărit la Cozia, după cum însuşi spune în “Aşezământul său”.

1663 – a ajuns egumen

1665 – apare cu titlul de arhimandit.

1665 – pleacă în Rusia pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţeleş, unde a rămas, poate, până în 1668, vizitând Kievul, Moscova ş.a.

Reântors în ţară, a fost aşezat egumen la Glavacioc (Argeş).

1670 – a fost chemat să ia locuzl episcopului Serafim de Râmnic.

1672 – murind mitropolitul Dionisie, Varlaam a fost numit din oficiu mitropolit.

În cei şapte ania de păstorie a avut o serie de fapte de seamă.

1673- d-l. la îndemnul mitropolitului dă un hrisov prin care uşura viaţa preoţimii sscutindu-i de unele dări.

1674; 1676 – două hrisoave ale lui GHEORGHE DUCA (1673-78) prin care scutea de preoţi.

Varlaam s-a remarcat şi ca ctitor de lăcaşuri sfinte:

TRIVALEA – a fost înzestrat de el cu numeroase adanii.

1702 – îl închina Coziei.

1676 – ridică mânăstirea TURNU (Intrarea în Biserică) şi o închină Coziei.

1673 – încep lucrările de construcţie ale schitului FEDELEŞOIU.

Acest schit fusese început de d-l. Grigorie Ghica şi continuat de Varlaam, probabil la 1702

Biserica cuprinde piese de o deosebită valoare.

Schitul a fost înzestrat de mitrop. cu numeroase danii.

20 apr.1750 – Grigorie Ghica II l-a închinat mânăstirii Pantelimon din Bucureşti.

Varlaam a avut şi preocupări de ordin cultural:

înfiinţase o tipografie în Bucureşti, aducând dascăli şi tipografi.

1678 – tipăreşte o “CAZANIE”. Cartea a fost trandusă după ediţia ucraineană tipărită la Lvov în 1665, numindu-se “Cheia Înţelesului”.

Activitatea sa s-a oprit aici, căci în 1678 scaunul domnesc a fost dat lui ŞERBAN CANTACUZINO, care va readuce în scaunul mitropoliei pe TEODOSIE.

25 apr.1679 – are loc un sobor convocat de domn în care Varlaam depune cârja, căci se va recunoaşte că Teodosie fusese înlăturat fără nici o vină.

La scurt timp, Varlaam a treacut munţii, în Transilvania însoţit de IOASAF de la Argeş. Aici a vizitat pe mitropolitul Sava Bramcovici.

1682 – era la Iaşi, unde domnea Gheorghe Duca (1678-83) şi s-a reântors apoi în Ţara Românescă.

După această dată a fost în Ţara Sfântă.

Reânştorcându-se s-a aşezat la ctitoria sa de la Trivale.

Cu puţin înainte de moarte şi-a scris “Aşezământul”rânduind ca mânăstirea Trivale să fie închinată Coziei (1702)

+ 18 nov. 1702 la Cozia.

TEODOSIE (1679-1708) a doua oară.

Deşi n-a afost un om cu o cultură teologică deosebită, a aavut norocul să activeze sub cei doi mari domni Şerban Cantacuzino şi C-tin.Brâncoveanu şi a avut ca sufragani deaskemenea oamnei de cultură: episcopii MITROFAN şi DAMASCHIN de la Buzău, ANTION IVIREANUL, tipograf, episcop şi apoi mitropolit.

Tot ăn acea vreme mai activau fraţii Greceanu, Ctin. Cantacuzino stolnicul.

Dintre tipăriturile care au ieşit la lumină în timpul lui Teodosie se numără:

LITURGHIER (1680) – avea tipicul în română , iar slujba în slavonă.

Tradiţia slavonă eraq încă foarte puternică. Reiese din Prefaţă că mitropolitul nu îndrăznise să traducă Liturghia numai în româneşte. Din aceeaşi prefaţă putem desprinde date şi evenimente ale vremii.

Prefaţa se pare, totuşi că aparţine lui C-tin.Cantacuzino Stolnicul , căci se întrevăd aici aceleaşi idei ca şi în “Istoria Ţării Româneşti”, care-i aparţine.

O a II-a Praefaţă era semnată de Inochentie corectorul şi de Chiriac tipograful.

EVANGHELIE (1682) în româneşte.

Textul Evangheliei e diferit de acel al “Noului Testament” din 1648 şi de cel al “Bibliei” din 1688.

El a fost reeditat în EVANGHELIA SLAVO-ROMÂNĂ (1693) la Bucureşti.

Trebuie reţinut că acum s-au tipărit pentru prima oară pericopele evanghelice ăn ordinea citirii lor la slujbe. Până atunci se tipăreau “Tetraeavanghele” (ca în N.T.)

1683 – “APOSTOL” în româneşte.

Prefaţa a fost semnată de Şerban Cantacuzino.

Autorul împarte cărţile Sfintei Scripturi ca un specialist în ale teologiei: “legile” (Panteteuhul şi Evanghelia), “istoriile” (cărţile istorice), “filosofia” (cărţile didactice), şi “proorociile”.

Prin “Evanghelia” şi “Apostolul”, din 1682 şi 1683, s-a făcut din nou un pas înainte în vederea introducerii limbii române în Biserică.

Dar cea mai importantă+ tipăritură a vremii a fost BIBLIA de la Bucureşti (16889.

Această lucrare încununează activitatea tipografică de până atunci.

Tipărirea a început în 5 nov.1687 şi s-a terminat în sept.1688

Are 499 pagişni

Are 2 prefeţe: una pe numele domnitorului Şerban Cantacuzişno, adresată clerului şi credincioşilor, alta semnată de patriarhul DOSITEI al Ierusalimului, aceasta pentru a da o mai mare autoritate lucrării.

Doritei era văzut ca un exponent al întregii Ortodoxii şi un protector al popoarelor balcanice.

La traducerea acestei lucrări au contribuit mai mulţi învăţaţi: pe lângă Doritei, Ghermano Nisis.

La baza ateaxtului N.T. a stat ediţia de la Alba Iulia 1648. Au fost reproduse integral şi trie din capitolele de isogogie (introducere) la Evanghelia lui Marcu, Luca şi Ioan.

În ce priveşte textul N.T., la abază au stat textaele traduse de N.Milescu Spătarul (1636-1708):

1661-64 – pe acând se găsea la Constantinopol ca reprezentant a lui Grigore Ghica, a lucrat la traducerea Sfintei Scripturi

Traducerea lui N.Milescu a fost însă revizuită de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, pe acând era episcopla Roman.

Înainte de a afi dat la tipar, textul Bibliei a fost revăzut şi de unii cărturari munteni: fraţii Greceanu, C-tin.Cantacuzino, aceştia ajutaţi de cărturarii greci amintiţi mai înainte.

E posibil ca aceşti ultimi revizuitori să fi avut în faţă şi traducerile româneşti mai vechi: “Psaltirea” lui Conesi, “Palia de la Orăştie” (1581), “Psaltirea” şi “Paremih” lui Doroftei.

“Bibliaa de la Bucureşti” era o expresie a unităţii românilor, prin faptul că la traducerea participaseră cărturari din toate acele trei ţări române.

“Biblia” din 1688 cuprindea şi o lucrare intitulată: “A lui Iosif la Macavei carte”. Este vorba de lucrarea: Despre raţiuneaa dominantă” a lui Iosif Flaviu, tradusă în româneşte de N.Milescu şi revăzută tot de Dosoftei.

Este prima lucrare filososfică tradusă în română.

Alte tipărituri:

1691 – Mărgăritarele Sf.I.G.A.

- EVANGHELIA GRECO-ROMÂNĂ

– PSALTIRE

1703 – N.T. – tipărite de A.Ivireanul

În timpul lui Teodosie, pe când domnia trecuse lui Constantin Brâncoveanu, s-au înfiinţat tipografii noi la Buzău (1691), prin strădaniile episcopului MITROFAN de Iaşi, la Snagov (1696), la Râmnic (1705), datorită lui A.Ivireanul.

O latură însemnată a activităţii sale o constituie legăturile pe care le-a întreţinut cu mitropolitul transilvan IOASAF (1682), SAVA din Velten (1684), VARLAAM (1685), TEOFIL (1692) şi ATANASIE (1698) precum şi o mulţime de preoţi, mai ales braşoveni, după actul unirii de la 1701.

+ 27 ian.1708 – înmormântat în spatele altarului a catedralei mitrop. Bucureşti.