Secţia I civilă Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

(Decizia nr. 1744/R-CONT/09 aprilie 2014)
Prin acţiunea introdusă la 8 februarie 2012, reclamantul PA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea pentru a se constata că la imobilele din str. *** a făcut îmbunătăţiri constând în refăcut hidroizolaţia, tencuieli interioare, tavane, supraînălţarea învelitorii şi înlocuirea completă a acoperişului, amenajarea în interior a unei băi cu instalaţiile necesare, extinderea construcţiei cu o cameră de 30 mp. şi o alta de 28 mp., amenajarea unei încăperi la demisol, instalaţii sanitare, electrice şi de încălzire, termoizolarea exterioară a întregii clădiri, împrejmuirea terenului cu gard de zidărie şi fundaţie de beton, porţi din fier forjat, racordarea la canalizare, apă şi instalaţie electrică, alei de acces şi trotuar. A mai solicitat reclamantul ca pârâtul să fie obligat la plata contravalorii lucrărilor, pe care le-a evaluat provizoriu la 6.500 lei.

În motivare s-a arătat că reclamantul a fost administrator al SC A. SRL, societate ce a cumpărat la 25 iulie 1995 un imobil compus din 552 mp. şi o casă cu două camere acoperită cu tablă.

Întrucât construcţia era nelocuibilă, fiind într-o stare avansată de degradare, reclamantul a fost nevoit să aducă îmbunătăţiri substanţiale, fără a realiza în întregime construcţia pentru care a obţinut autorizaţie de construcţie.

Prin decizia nr.22/29.01.2008 imobilul a trecut în proprietatea privată a statului, în temeiul art.7 din Legea nr.314/2001, imobil la care îmbunătăţirile reprezintă mai mult de 65% din valoare.

Prin sentinţa civilă nr.12223/13.12.2012, Judecătoria Rm.Vâlcea a admis acţiunea şi a constatat că reclamantul a adus imobilelor îmbunătăţirile descrise în raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. MM, îmbunătăţiri în valoare de 155.960 lei. A fost obligat pârâtul la plata acestei sume de bani, precum şi la achitarea cheltuielilor de judecată de 5.455 lei.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, după achiziţionarea imobilului teren şi casă cu două camere de către SC A. SRL, reclamantul a efectuat numeroase îmbunătăţiri, îmbunătăţiri identificate şi evaluate de către expertul numit în cauză, iar la 28 ianuarie 2008, prin decizia D.G.F.P. Vâlcea bunul a trecut în proprietatea privată a statului în baza art.7 din Legea nr.314/2001.

A mai reţinut instanţa de fond şi faptul că, în condiţiile art.1345 şi următoarele din Codul civil, reclamantul este îndreptăţit să obţină restituirea valorii prin care a fost mărit patrimoniul unei alte persoane pe seama propriului patrimoniu, evitându-se astfel crearea unui dezechilibru.

Apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca nefondat de Tribunalul Vâlcea prin decizia nr.8/24.05.2013, apelantul fiind obligat şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.

A reţinut instanţa de apel efectuarea îmbunătăţirilor de către reclamant la imobilul achiziţionat de către SC A. SRL, imobil ce a trecut în proprietatea pârâtului prin decizia nr.22/2008, decizie ce a rămas în vigoare în urma anulării ca netimbrată a cererii de contestare a acesteia.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de soţia reclamantului, aceasta a fost respinsă în temeiul art.50 alin.3 Cod procedură civilă, dat fiind lipsa acordului celeilalte părţi.

Împotriva deciziei a formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.304¹ Cod procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- instanţa era obligată să se pronunţe asupra excepţiilor invocate de către apelantă, respectiv asupra excepţiei de prescripţie, întrucât, prin acţiune se încearcă valorificarea unui drept de creanţă, după scurgerea unui termen de 3 ani;

- în mod greşit a fost respinsă solicitarea de a fi determinate de către expert lucrările efectuate de reclamant în cei 3 ani anteriori formulării acţiunii şi nu s-a ţinut seama de faptul că îmbunătăţirile priveau bunuri proprietatea unei societăţi şi se impunea a fi suportate de către aceasta şi nu de către Statul Român;

- au fost ignorate dispoziţiile art.167 şi următoarele din Codul de procedură civilă, iar hotărârea pronunţată nu are la bază niciun mijloc de probă pentru dovedirea sumelor la care recurenta a fost obligată, lipsind documentele justificative şi evidenţa contabilă a societăţii;

- în mod greşit instanţa a reţinut existenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, fără a analiza temeiul legal al acţiunii recurentei, respectiv dispoziţiile art.7 din Legea nr.314/2001 şi faptul că reclamantul a formulat acţiunea în nume propriu, deşi numai societatea reprezentată de lichidator era îndreptăţită la un astfel de demers procesual;

- în mod eronat instanţa de fond a înţeles că pârâtul a renunţat la excepţia prescripţiei şi tot astfel, s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în ambele stadii procesuale, deşi reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar şi nu a achitat sumele fixate cu titlu de taxă de timbru.

Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt ea a fost reţinută în mod corect de către instanţă şi de altfel nu este contestată de către recurentă, sub aspectul că, la 25 iulie 1995, SC A. SRL reprezentată de asociatul unic PA a achiziţionat un imobil teren şi construcţie, cea din urmă având două încăperi.

Prin decizia nr.22 din 28 ianuarie 2008, D.G.F.P. Vâlcea a constatat că începând cu data de 24 septembrie 2001 imobilul teren şi construcţie, aparţinând SC A. SRL, au trecut în proprietatea privată a statului în condiţiile art.7 din Legea nr.314/2001 şi art.1 lit.e) din HG nr.731/2007.

La data de 1 februarie 2008, D.G.F.P. Vâlcea a comunicat reclamantului obligaţia de a preda, pe bază de proces verbal, imobilele ce au devenit proprietatea privată a Statului Român. Acestea au rămas însă în continuare în detenţia actualului intimat, aspect ce rezultă atât din adresa din 29 noiembrie 2011 – prin care se solicita din nou predarea bunurilor – cât şi din sentinţa civilă nr.6343/10.07.2013 – prin care a fost respinsă cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de adjudecatara bunului pentru evaluarea reclamantului.

Sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie ce se impune a fi analizată cu prioritate în condiţiile art.137 din Codul de procedură civilă, se apreciază că ea nu este incidentă în cauză.

În cauză s-a pretins de către reclamant efectuarea unor îmbunătăţiri atât anterior datei de 28 ianuarie 2008, cât şi ulterior acestui moment de trecere a bunului în proprietatea satului.

Se impune, aşadar, să fie observate dispoziţiile art.494 din Codul civil, dispoziţii ce reglementează situaţia construcţiilor şi lucrărilor făcute de un terţ la imobilul proprietatea unei alte persoane.

Textul reglementează atât situaţia constructorului de bună-credinţă, cât şi pe cea a celui de rea-credinţă, însă sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie acesta este acelaşi, respectiv cel la care proprietarul bunului îşi exprimă intenţia de a păstra pentru dânsul îmbunătăţirile aduse.

Se are în vedere, aşadar, nu momentul la care proprietarul pretinde posesia bunului său, ci acela la care îşi exprimă în mod neîndoielnic poziţia de însuşire a îmbunătăţirilor aduse.

Or, din probele administrate nu rezultă că proprietarul actual al imobilului – actualul recurent – a exprimat o astfel de intenţie anterior datei la care imobilul casă şi teren au fost scoase la licitaţie, respectiv data de 9 mai 2013. Se apreciază că din procesul verbal de adjudecare rezultă implicit intenţia Statului Român de a-şi însuşi îmbunătăţirile, de vreme ce licitaţia a privit casa de locuit şi terenul de 538 mp. la valoarea actuală la care aceste bunuri au fost evaluate, respectiv 204.113 lei.

Aşadar, în condiţiile în care nu s-a dovedit o manifestare de voinţă din partea actualului proprietar al bunului de a păstra îmbunătăţirile efectuate la acesta până la momentul mai sus amintit, reţinând şi că reclamantul a continuat să le deţină, se impune aprecierea că acesta este reperul de la care trebuie calculat termenul de prescripţie.

Din această perspectivă trebuie să se reţină că instituţiei juridice îi sunt aplicabile dispoziţiile art.2500 şi următoarele din Noul Cod civil, deci inclusiv cele din art.2513 potrivit cărora „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

Or, în cauză, primul termen de judecată a fost cel din 29 martie 2012, termen la care s-au discutat probele, dar până la care excepţia prescripţiei extinctive nu a fost invocată.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, pe de o parte, pârâtul-recurent nu a invocat în termen excepţia de prescripţie, iar pe de altă parte, termenul pentru valorificarea unui drept de creanţă nu s-a împlinit, raportat la momentul mai sus arătat.

Pentru raţiunile de mai sus se apreciază că în mod corect instanţa nu a solicitat expertului să se raporteze numai la lucrările efectuate în ultimii 3 ani anteriori formulării acţiunii, lucrări pe care, de altfel, expertul le-a identificat şi în timp, dar care s-au aflat în detenţia reclamantului.

În ceea ce priveşte raportul procesual subiectiv acesta a fost corect legat de către reclamant, de vreme ce a pretins că îmbunătăţirile le-a făcut în nume propriu şi nu în numele SC A SRL, societate care este radiată din 2001 şi tocmai de aceea, în condiţiile art.7 din Legea nr.314/2001, bunurile sale au fost trecute în proprietatea statului.

Textul este o aplicare şi, de altfel, trimite la prevederile art.477 din Codul civil (act normativ sub imperiul căruia a fost emisă Decizia nr.22/2008) şi potrivit lui „În cazul în care bunurile imobile şi mobile din patrimoniul societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, sunt aplicabile, după data radierii societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 477 din Codul civil”.

Preluând bunul, considerat ca fiind fără stăpân, statul a devenit proprietar pe imobilul ce a fost proprietatea agentului economic, în forma în care se afla în patrimoniul acestuia şi nu în forma actuală, rezultat al îmbunătăţirilor efectuate, dar şi grevat de obligaţii care nu au fost şterse prin preluare.

În măsura în care Statul Român doreşte să-şi însuşească aceste îmbunătăţiri, în temeiul art.494 din Codul civil, se impune să-l dezdăuneze pe constructorul de bună-credinţă, cu sublinierea că această calificare nu a fost contestată de către recurent.

Cum fostul agent economic nu a efectuat îmbunătăţirile acesta nu putea deţine nici documente justificative şi nici nu le putea înregistra în evidenţa sa contabilă, ele fiind însă probate nu doar prin raportul de expertiză tehnică, lucrare în care au fost identificate comparându-se cu forma imobilelor din anul 1995, dar şi cu proba testimonială. Din cele două declaraţii de martori au rezultat ca fiind făcute de reclamant îmbunătăţirile pretinse de acesta, aşa încât este fără suport susţinerea nejustificării lor.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată la care Statul Român a fost îndatorat la instanţa de fond, se apreciază că este nefondată critica formulată.

Aprecierea este susţinută în principal de faptul că, în condiţiile Legii nr.146/1997, reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma eşalonării de plată, în sensul că acestuia i-a fost admisă cererea, încuviinţându-i-se să achite suma de 4.229 lei în cinci rate lunare.

Este fără suport aşadar susţinerea că ar fi fost scutit de plata taxei judiciare de timbru şi, de altfel, această facilitate se acordă în considerarea persoanei ce o pretinde.

Din actele depuse la dosar rezultă plata, cel puţin parţială, a tranşelor, aspect însă lipsit de relevanţă, date fiind dispoziţiile art.21² din Legea nr.146/1997 potrivit cărora „(3) În cazul eşalonării sau amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite. (…)”.

Reţinând şi că pârâta a căzut în pretenţii atât la fond cât şi în apel, s-a apreciat că în mod corect instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

8. Condiţiile de admisibilitate a cererii de completare a unei hotărâri judecătoreşti.

Art. 281² Vechiul Cod de procedură civilă
Curtea a apreciat că cererea de completare a dispozitivului sentinţei sus-citate este de fapt o nouă acţiune care are ca obiect pretenţii şi că petentul nu a solicitat expres acest aspect în petitul principal.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că cererea completatoare a dispozitivului sentinţei atacate este de fapt o cerere în pretenţii şi nu are vreo legătură cu cererea de chemare în judecată iniţială, astfel că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.281² Cod procedură civilă.

De fapt, tribunalul în prima fază procesuală nu a omis să se pronunţe pe capătul de cerere privind obligarea celor două pârâte în solidar, la plata sumei 6.183 lei, întrucât nu a fost investit cu un asemenea capăt de cerere principal sau accesoriu, astfel că, a pronunţat o hotărâre nelegală.

Curtea reaminteşte că încuviinţarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătoreşti este admisibilă exclusiv, atunci când instanţa a omis a se pronunţa, lăsându-l complet nesoluţionat asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Per a contrario, nu s-ar putea uza de procedura completării hotărârii atunci când instanţa a soluţionat un capăt de cerere ori o cerere conexă sau incidentală, acordând petentului ceea ce a cerut, iar acesta este în continuare nemulţumit, în această din urmă situaţie, calea procedurală recunoscută părţii este o nouă acţiune formulată în termenul de prescripţie şi raportată la competenţa corespunzătoare instanţei conform legii şi nu completarea dispozitivului sentinţei pronunţate.

(Decizia nr. 1865/R- CONT/16 Aprilie 2014)
Prin cererea înregistrată la data de 31.05.2013, reclamantul PB a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate - C.A.S. Argeş şi Ministerul Finanţelor Publice - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, completarea dispozitivului sentinţei civile nr.2496/17 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.22510/109/2012, în sensul de a fi obligate în solidar pârâtele la plata sumei de 6.183 lei reprezentând cheltuieli medicale probate cu actele depuse la dosarul cauzei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite cerinţele art.281² Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a fost învestită şi cu acest capăt de cerere, însă nu s-a pronunţat în nici un fel.

Prin sentinţa civilă nr.3985 din 20 septembrie 2013, Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr.2496/17 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.22510/109/2012, în sensul că a obligat, în solidar, pe pârâte la plata sumei de 6.183 lei către reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa a cărei completare s-a solicitat a fost anulată decizia privind obligaţiile de plată şi calculul accesoriu, emisă de pârâta CAS Argeş în dosarul nr.52/2012.

Conform art.281¹ Cod procedură civilă, dacă prin hotărârea dată, instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara apel, sau după caz, recurs.

În consecinţă, în baza textului legal sus-menţionat a fost admisă cererea şi completat dispozitivul sentinţei, aşa cum s-a arătat.

Împotriva sentinţei civile nr.3985/20 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate Argeş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, care au criticat hotărârea atacată, în esenţă, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

Recursul promovat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Argeş se referă, în sinteză, la faptul că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de completare a dispozitivului hotărârii atacate, în condiţiile în care aceasta era de fapt o cerere în pretenţii, care nu are nici o legătură cu petitul acţiunii iniţiale, iar Tribunalul Argeş – Completul specializat de contencios administrativ şi fiscal nu avea competenţă materială să se pronunţe.

Astfel, s-a arătat că în acţiunea principală reclamantul a solicitat instanţei de judecată compensarea sumelor corespunzătoare intervenţiei chirurgicale efectuate în anul 2011, cu sumele datorate cu titlu de contribuţie la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (F.N.U.A.S.S.) pentru perioada 2007-2012 şi nicidecum obligarea la plată a CAS Argeş.

Se consideră că tribunalul nu a analizat argumentele prezentate de instituţia pârâtă şi nu a enunţat în mod concret motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, pe de o parte trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Totodată s-a arătat în motivarea recursului că CAS Argeş nu are competenţa de a proceda la compensarea cheltuielilor de spitalizare cu contribuţiile datorate F.N.U.A.S.S., în primul rând pentru că începând cu data de 1.07.2012, colectarea şi administrarea creanţelor datorate F.N.U.A.S.S. nu mai este atributul instituţiei recurente, ci al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Recurentei-pârâte îi revine doar responsabilitatea întocmirii deciziilor prin care s-a individualizat obligaţia de plată restantă la 30.06.2012 pentru toţi contribuabilii persoane fizice care au realizat şi venituri din activităţi independente şi, după aprecierea recurentei, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş poate compensa cheltuielile de spitalizare cu creanţe datorate bugetului general consolidat al statului, în temeiul dispoziţiilor Codului fiscal.

Se concluzionează de această recurentă, că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş nu putea, în baza dispoziţiilor Codului fiscal, să compenseze cheltuielile de spitalizare cu creanţe datorate bugetului general consolidat al statului.

Cu privire la soluţionarea cauzei nr.22963/280/2010, prin sentinţa civilă nr.11285/2011 pronunţată de Judecătoria Piteşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1738/2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, sentinţe pe care le menţionează petentul în prezentul ,litigiu ca autoritate de lucru judecat, se consideră de CAS Argeş că acestea nu fac decât să anuleze actele de executare silită pornite împotriva contestatorului de către această recurentă, pe considerentul că nu a fost emis un titlu de creanţă şi nu a fost înştiinţat în prealabil, de depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale şi nicidecum să-i recunoască acestuia calitatea de asigurat la F.N.U.A.S.S.

Totodată, în acest recurs se precizează că CAS Argeş decontează servicii medicale numai furnizorilor de asemenea servicii, cu care se află în relaţie contractuală, pentru persoanele asigurate la F.N.U.A.S.S., adică pentru asiguraţii care fac dovada plăţii la sănătate, ceea ce nu este cazul petentului.

Dacă contribuabilul achită obligaţia de plată datorată F.N.U.A.S.S., iar pe timpul internării serviciile medicale, materialele şi/sau medicamentele, unitatea sanitară este obligată să-i restituie contravaloarea acestora, întrucât pe timpul spitalizării aceasta este obligată să asigure toate serviciile medicale şi nu CAS Argeş (art.73 HGR nr.1389/2010 privind aprobarea contractului cadru pe anii 2011-2012).

Recurenta CAS Argeş a menţionat, în recurs şi aspectul că, dacă petentul avea calitatea de asigurat beneficia de servicii medicale gratuite pe timpul spitalizării, acestea fiind decontate de recurent.

Contestatorul este o persoană care realizează venituri impozabile din activităţi independente, se susţine de recurentă şi acestuia îi revine obligaţia plăţii contribuţiei la F.N.U.A.S.S., atât în conformitate cu dispoziţiile art.257 alin.2 lit.b din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cât şi potrivit cu dispoziţiile art.296²¹ alin.2 şi art.296²² alin.2 din Codul fiscal, cu completările şi modificările ulterioare, dobândind în acest fel calitatea de asigurat.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi motivat, casarea sentinţei atacate, iar pe fond respingerea cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.2496/2013, pronunţată de Tribunalul Argeş – complet specializat în contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.22510/109/2012 şi menţinerea obligaţiei de plată aşa cum a fost stabilită, prin decizia nr.52/2012, întocmită de CAS Argeş.

Acest recurs a fost întemeiat în drept, pe dispoziţiile art.304 pct.3, 6 şi 7 din Codul de procedură civilă şi pe art.304¹ Cod procedură civilă.

Pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (subrogată în drepturile DGFP Argeş) a criticat sentinţa nr.3985/20.09.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş pentru motive de nelegalitate, în sensul că, în mod greşit s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr.2496/17.04.2013, având în vedere că acest petit este de fapt o cerere în pretenţii, care nu are legătură cu acţiunea iniţială, iar instanţa de contencios administrativ şi fiscal nu avea competenţa materială să se pronunţe.

De asemenea, se apreciază de această recurentă că instanţa de fond nu a analizat argumentele prezentate de instituţiile pârâte şi nu a precizat în mod concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea tribunalului, referitor la soluţia pronunţată, considerente care, pe de o parte trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, se consideră de această recurentă că nu sunt îndeplinite cerinţele art.281² Cod procedură civilă, în sensul că, instanţa de judecată ar fi fost investită cu o cerere de obligare la plata sumei de 6.183 lei, însă nu s-a pronunţat pe aceasta.

Recurenta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş precizează că această instituţie nu are competenţa de a efectua o compensare aşa cum a cerut petentul, ţinând cont de faptul că a preluat activitatea de colectare şi administrare a creanţelor datorate F.N.U.A.S.S, începând cu data de 01.07.2012, în baza deciziilor de individualizare a obligaţiilor de plată, astfel cum au fost întocmite de CAS Argeş, dispoziţie din care rezulta obligaţia de plată.

Tot recurenta menţionează că în mod corect CAS Argeş a apreciat că petentul nu avea calitatea de asigurat, pentru a beneficia de servicii medicale gratuite, pe timpul spitalizării şi că, asemenea servicii se decontează doar furnizorilor cu care se află în relaţie contractuală, pentru persoanele asigurate la F.N.U.A.S.S, adică pentru asiguraţii care fac dovada plăţii la sănătate, ceea ce nu a fost cazul contestatorului.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.3, 6 şi 7 din Codul de procedură civilă şi pe art.304¹ Cod procedură civilă şi s-a solicitat judecata în lipsă, potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă CAS Argeş a întocmit şi concluzii scrise aflate la filele 19-22 din dosarul de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate în recurs şi din ansamblul probelor de la dosar, care au fost coroborate şi a textelor legale în materie, Curtea a reţinut că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Curtea a analizat împreună cele două recursuri, întrucât au critici comune.

Cererea de chemare în judecată iniţială, avea ca obiect anularea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată şi calcul accesoriu, emisă în cadrul dosarului nr.52/11.06.2012 al CAS Argeş şi compensarea sumelor corespunzătoare intervenţiei chirurgicale efectuate în anul 2011 cu sumele datorate, cu titlu de contribuţie la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (F.N.U.A.S.S), pentru perioada 2007-2012.

Petitul privind completarea sentinţei civile nr.2496/17.04.2013 avea ca obiect completarea celor două pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor medicale în cuantum de 6.183 RON, iar petentul a susţinut să a solicitat acest aspect în acţiunea principală şi a probat suma cu actele depuse la dosarul cauzei.

Curtea a apreciat că cererea de completare a dispozitivului sentinţei sus-citate este de fapt o nouă acţiune care are ca obiect pretenţii şi că petentul nu a solicitat expres acest aspect în petitul principal.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că cererea completatoare a dispozitivului sentinţei atacate este de fapt o cerere în pretenţii şi nu are vreo legătură cu cererea de chemare în judecată iniţială, astfel că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.281² Cod procedură civilă.

De fapt, tribunalul în prima fază procesuală nu a omis să se pronunţe pe capătul de cerere privind obligarea celor două pârâte în solidar, la plata sumei 6.183 lei, întrucât nu a fost investit cu un asemenea capăt de cerere principal sau accesoriu, astfel că, a pronunţat o hotărâre nelegală.

Curtea reaminteşte că încuviinţarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătoreşti este admisibilă exclusiv, atunci când instanţa a omis a se pronunţa, lăsându-l complet nesoluţionat asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Per a contrario, nu s-ar putea uza de procedura completării hotărârii atunci când instanţa a soluţionat un capăt de cerere ori o cerere conexă sau incidentală, acordând petentului ceea ce a cerut, iar acesta este în continuare nemulţumit, în această din urmă situaţie, calea procedurală recunoscută părţii este o nouă acţiune formulată în termenul de prescripţie şi raportată la competenţa corespunzătoare instanţei conform legii şi nu completarea dispozitivului sentinţei pronunţate.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a constatat că tribunalul a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, în speţă fiind incidente prevederile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă Curtea a admis recursurile promovate de pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate Argeş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi a modificat sentinţa civilă nr.3985/20 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, în sensul de a se respinge cererea privind pretenţiile băneşti, formulată de reclamantul PB.

A fost menţinută în rest sentinţa civilă nr.3985/20 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal.