Secţia I civilă Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

9. Condiţiile legale de acordare a drepturilor prevăzute de lege pentru plata preşedinţilor Circumscripţiilor electorale.
Art. 9 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare

Art. 10 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare

Art. 16 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare

Art.2 alin.11 din HG nr.142/2012
Potrivit art.9 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare „Persoana aflată în delegare sau detaşare, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de localitatea în care îşi are locul permanent de lucru primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare de 13 lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea în care îşi desfăşoară activitatea”, iar potrivit art. 10 din acelaşi act normativ „numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare sau detaşare se socoteşte de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare sau detaşare”.

Pentru delegarea cu o durată de o singură zi şi pentru ultima zi în cadrul delegării de mai multe zile, indemnizaţia se acordă numai dacă durata delegării este de cel puţin 12 ore.

De asemenea, potrivit art.16 din actul normativ precitat „Deplasarea cu autoturismul proprietate personală se face numai cu aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite, caz în care posesorul autoturismului va primi contravaloarea a 7,5 l. carburant la 100 km. parcurşi pe distanţa cea mai scurtă”.

Interpretând aceste dispoziţii legale, Curtea constată că prin zi de activitate, care să justifice indemnizaţia de 85 lei, se înţelege munca desfăşurată pe parcursul unei zile calendaristice, dar nu mai puţin de 6 ore pe zi (art.2 alin.11 din HG nr.142/2012).

Pentru a putea beneficia de această indemnizaţie, reclamantul – în calitate de preşedinte al Biroului electoral de circumscripţie – trebuia să facă dovada deplasării efective în cele 60 de zile pentru care a depus ordinele de deplasare.

De asemenea, acesta trebuia să facă dovada consumului de carburant pentru perioada în care s-a deplasat la circumscripţie.

Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta s-a deplasat un număr de 60 de zile pentru care a solicitat diurna şi combustibilul aferent la circumscripţia în care a fost desemnat, astfel că în mod corect recurenta-pârâtă a apreciat că acesta nu poate primi sumele solicitate. Termenul uzitat de prevederea legală fiind de zile „calendaristice”.

Aşadar, simpla susţinere a intimatului-reclamant că a desfăşurat activitatea în cadrul circumscripţiei pe întreaga perioadă de 60 de zile, în lipsa dovezilor care să ateste aceste susţineri, nu poate fi primită, neavând suport legal, astfel că este întemeiată critica recurentei vizând inexistenţa culpei sale în neplata integrală a sumelor pretinse de intimatul-reclamant.

(Decizia nr. 1922/R-CONT/17 Aprilie 2014)
Prin acţiunea înregistrată la 12.09.2012, reclamantul PJ a chemat în judecată pe pârâta Comuna Voineasa – prin Primar, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.891 lei, reprezentând contravaloare transport şi diurnă pe perioada de 35 zile, pe ruta Rm.Vâlcea – Voineasa, tur-retur, obligarea la plata dobânzilor legale aferente şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii a arătat că a fost numit preşedinte al Circumscripţiei electorale nr.88 a comunei Voineasa, la alegerile din 10 iunie 2012, pe perioada 14 aprilie – 12 iunie 2012.

Deşi a primit indemnizaţia prevăzută de lege pentru cele 60 de zile, fostul primar al comunei a refuzat să semneze ordinele de deplasare pentru un număr de 35 de zile, fără nicio motivare.

Calculul realizat de primar se susţine ca fiind arbitrar şi subiectiv, lăsându-se să se înţeleagă că refuzul se datorează faptului de a nu mai fi fost ales primar al acestei localităţi. A mai arătat că, la rândul său, a pontat membrii circumscripţiei electorale pe perioada alegerilor, astfel că şi faţă de acesta primarul trebuia să aibă aceeaşi atitudine.

A mai susţinut că măsura este nelegală şi faţă de împrejurarea că toţi preşedinţii de circumscripţii şi-au primit cheltuielile de deplasare şi diurna aferentă.

În fine, a precizat că renunţă la plata cheltuielilor de judecată în ipoteza în care i se achită suma solicitată până la primul termen de judecată.

Judecătoria Brezoi, prin sentinţa nr.242/18.01.2013 a dispus declinarea soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secţia contencios administrativ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr.1928/90/2013, unde, la data de 10 aprilie 2013, Secţia a II-a civilă a trimis cauza pentru repartizare aleatorie la un complet specializat în contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, prin sentinţa nr.5178 din 9 iulie 2013, Tribunalul Vâlcea - complet specializat în contencios administrativ - a admis cererea reclamantului şi a obligat pârâta să plătească acestuia suma de 2.891 lei, precum şi dobânda legală calculată de la pronunţare şi până la plata efectivă.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost preşedintele Biroului electoral de circumscripţie nr.88 Voineasa, desfăşurându-şi activitatea în perioada 14.04.2012 – 12.06.2012.

S-a reţinut că reclamantul nu a avut domiciliul în această circumscripţie, motiv pentru care s-a deplasat un număr de 60 de zile de la localitatea de domiciliu în comuna Voineasa. Din aceste zile, reprezentând deplasarea la locul situării circumscripţiei electorale, reclamantului i s-au decontat cheltuieli de transport numai pentru un număr de 25 de zile, pentru restul de 35 de zile apreciindu-se de către primarul localităţii că nu există dovezi.

Or, potrivit art.117 din Legea nr.67/2004, reţine tribunalul că în vederea organizării şi desfăşurării alegerilor, cheltuielile se suportă din bugetele locale.

Ca atare, în raport de dispoziţiile art.18 din Legea nr.554/2004 şi art.998 şi 999 Cod civil, tribunal a apreciat că pârâta datorează reclamantului suma de 2.891 lei beneficiu nerealizat, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că, în mod greşit instanţa de fond s-a pronunţat în prezenta cauză, deşi trebuia să formuleze cerere de abţinere pentru că acesta avea pe rolul instanţei de judecată un litigiu având ca obiect aceleaşi drepturi ca şi reclamantul Popescu Jean, în calitatea sa de preşedinte al altei circumscripţii electorale.

O altă critică priveşte faptul că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat cauza, întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art.998 şi 999 Cod civil, deşi din 1 octombrie 2011 este în vigoare noul Cod civil, dar şi pentru faptul că în cauză nu se poate vorbi de o răspundere delictuală, întrucât reprezentantul legal al comunei Voineasa nu a săvârşit niciun delict civil.

Totodată, a criticat faptul că instanţa de fond a analizat superficial cauza în sensul că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor legale şi contractuale pentru a putea beneficia de contravaloarea transportului şi de diurnă, astfel că primarul comunei Voineasa a vizat numai o parte din ordinele de deplasare şi anume numai pe cele în care reclamantul s-a deplasat efectiv la circumscripţia electorală în care a fost desemnat.

S-a mai precizat că reclamantul nu a dovedit nici consumul de combustibil pentru a putea beneficia de contravaloarea acestuia, astfel că primarul localităţii nu putea să dispună plata din bugetul local a unor sume necuvenite, fără ca prin aceasta să încalce dispoziţiile legale în vigoare.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului.

La termenul din data de 17 aprilie 2014, reclamantul a depus la dosar înscrisuri, potrivit art.305 Cod procedură civilă, reprezentând dovezile depuse în justificarea solicitării sale adresată instanţei de fond şi totodată a făcut precizarea că, exceptând întâmpinarea formulată de Comuna Voineasa cu nr.2040/09.04.2013, pe care recurenta a anexat-o însă prezentului recurs, nu se mai impune trimiterea cauzei pentru reconstituirea dosarului, susţinând că toate înscrisurile avute în vedere de către instanţa de fond se regăsesc în prezenta cale de atac.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse, pe temeiul invocat, a constatat că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

În prealabil, faţă de susţinerea recurentei vizând existenţa unei cauze similare, pe rolul altei instanţe, în ceea ce îl priveşte pe judecătorul fondului din prezenta cauză, împrejurare în raport de care acesta trebuia să se abţină de la judecata cererii reclamantului, Curtea a apreciat-o ca nejustificată, întrucât înscrisurile depuse de recurentă la dosarul de recurs nu fac dovada existenţei unei pricini similare pentru a fi incidente dispoziţiile art.27 pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Pe fondul cauzei, însă, criticile recurentei - intimate sunt apreciate ca fiind justificate.

Astfel, se constată că intimatul-reclamant pj a fost desemnat ca preşedinte al circumscripţiei electorale nr.88 din Comuna Voineasa, calitate pe care a deţinut-o în perioada 14.04.2012 – 12.06.2012, ceea ce-i permitea să beneficieze de drepturile cuvenite pentru activitatea desfăşurată.

Ca atare, după încheierea mandatului primit ca preşedinte al circumscripţiei sus-amintite, reclamantul s-a adresat autorităţii publice în care s-a aflat circumscripţia unde şi-a desfăşurat activitatea pentru decontarea contravalorii diurnei şi a transportului, sens în care a depus ordinele de deplasare.

Primarul localităţii Voineasa a avizat, însă, numai un număr de 25 ordine de deplasare, apreciind că pentru un număr de 35 ordine de deplasare reclamantul nu a depus dovezi care să justifice activitatea prestată, după cum nici dovezi privind combustibilul consumat cu deplasarea acestuia de la localitatea de domiciliu la comuna Voineasa.

Curtea constată că solicitarea reclamantului de acordare a indemnizaţiei de delegare şi a cheltuielilor de transport îşi are temeiul în prevederile art.2 alin.12 din HG nr.142/2012, potrivit cu care, pe lângă drepturile prevăzute la alin.4, respectiv indemnizaţia de 85 lei/zi de activitate, membrii birourilor electorale care domiciliază în alte localităţi beneficiază de indemnizaţia de delegare, precum şi de decontarea cheltuielilor de transport şi cazare, potrivit reglementărilor în vigoare care stabilesc aceste drepturi pentru personalul din instituţiile publice.

Totodată, potrivit art.9 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare „Persoana aflată în delegare sau detaşare, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de localitatea în care îşi are locul permanent de lucru primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare de 13 lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea în care îşi desfăşoară activitatea”, iar potrivit art. 10 din acelaşi act normativ „numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare sau detaşare se socoteşte de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare sau detaşare”.

Pentru delegarea cu o durată de o singură zi şi pentru ultima zi în cadrul delegării de mai multe zile, indemnizaţia se acordă numai dacă durata delegării este de cel puţin 12 ore.

De asemenea, potrivit art.16 din actul normativ precitat „Deplasarea cu autoturismul proprietate personală se face numai cu aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite, caz în care posesorul autoturismului va primi contravaloarea a 7,5 l. carburant la 100 km. parcurşi pe distanţa cea mai scurtă”.

Interpretând aceste dispoziţii legale, Curtea constată că prin zi de activitate, care să justifice indemnizaţia de 85 lei, se înţelege munca desfăşurată pe parcursul unei zile calendaristice, dar nu mai puţin de 6 ore pe zi (art.2 alin.11 din HG nr.142/2012).

Pentru a putea beneficia de această indemnizaţie, reclamantul – în calitate de preşedinte al Biroului electoral de circumscripţie – trebuia să facă dovada deplasării efective în cele 60 de zile pentru care a depus ordinele de deplasare.

De asemenea, acesta trebuia să facă dovada consumului de carburant pentru perioada în care s-a deplasat la circumscripţie.

Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta s-a deplasat un număr de 60 de zile pentru care a solicitat diurna şi combustibilul aferent la circumscripţia în care a fost desemnat, astfel că în mod corect recurenta-pârâtă a apreciat că acesta nu poate primi sumele solicitate. Termenul uzitat de prevederea legală fiind de zile „calendaristice”.

Aşadar, simpla susţinere a intimatului-reclamant că a desfăşurat activitatea în cadrul circumscripţiei pe întreaga perioadă de 60 de zile, în lipsa dovezilor care să ateste aceste susţineri, nu poate fi primită, neavând suport legal, astfel că este întemeiată critica recurentei vizând inexistenţa culpei sale în neplata integrală a sumelor pretinse de intimatul-reclamant.

Reţinerea de către instanţa de fond a incidenţei dispoziţiilor art.998-999 C.civ. neavând suport probator.

În altă ordine de idei, rezultă că, într-adevăr, potrivit art.117 din Legea nr.67/2004, cheltuielile necesare organizării şi desfăşurării alegerilor se suportă din bugetele locale.

În acelaşi context se va sublinia că potrivit art.14 din Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, rezultă că nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată şi achitată dacă nu este aprobată potrivit legii şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.

Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul nu a depus înscrisurile necesare, acesta nu este îndreptăţit la primirea diferenţei reprezentând diurnă şi cheltuieli de deplasare, aprobarea ordonatorului de credite fiind dată strict pentru zilele în care a îndeplinit condiţiile legale.

Faptul că alţi preşedinţi de circumscripţie au primit drepturile cuvenite pe perioada cât şi-au desfăşurat activitatea în circumscripţiile respective nu poate constitui un argument în admiterea solicitării sale.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul că a respins cererea reclamantului.

10. Întocmirea actelor fiscale împotriva unei persoane juridice care nu mai are capacitate de folosinţă (care a fost radiată din Registrul Comerţului).
Art. 1 din Legea nr.26/1990

Art. 17 din Codul de procedură fiscală
Faţă de soluţia adoptată în contestaţia administrativă, Curtea a reţinut că deşi a împărtăşit punctul de vedere al reclamantei privitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive după radiere, pârâta a avut în vedere doar această etapă procesuală, fără a se mai pronunţa asupra actelor administrativ fiscale primare, care au rămas în fiinţă.

În acest mod, a abordat discreţionar problema în discuţie, lăsând să se înţeleagă că împotriva reclamantei pot fi emise actele respective, deşi era radiată, dar nu are calitate procesuală pasivă pentru a le contesta, ceea ce este inacceptabil.

În continuare, instanţa de fond a avut a se raporta doar la aprecierea că reclamanta nu mai era persoană îndreptăţită să introducă contestaţia administrativă, şi să stabilească dacă organul fiscal s-a pronunţat corect ori concluzia la care a ajuns este greşită.

Or, prin sentinţa recurată, instanţa a reţinut că reclamanta nu mai avea calitatea de a suporta obligaţiile fiscale imputate prin actele criticate pentru că anterior exercitării controlului fusese radiată şi nu mai avea calitatea de contribuabil, fără a observa că prin decizia luată în contestaţia administrativă, îi fusese luată orice cale de atac.

În raport de toate cele prezentate, rezultă că instanţa nu putea soluţiona acţiunea, de vreme ce contestaţia administrativă nu a fost la rându-i soluţionată de organul competent care a apreciat-o rămasă fără obiect, fără a se mai preocupa de actele administrative pe care le-a emis.

De aceea, concluzionând că reclamanta are calitate procesuală activă de a ataca procesul verbal de inspecţie fiscală şi decizia de impunere chiar dacă a fost radiată, precum şi interes urmărind anularea acestora, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a admis acţiunea în parte, anulând decizia de soluţionare a contestaţiei, cu trimiterea cauzei la organul fiscal pentru a se pronunţa în privinţa celor două acte administrativ fiscale, pe fondul contestaţiei administrative.

(Decizia nr. 2200/R-CONT/06 Mai 2014)
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 octombrie 2011, reclamanta P.F. NM a solicitat anularea deciziei de respingere a contestaţiei administrative nr.120/11 aprilie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.111149/28 decembrie 2010.

În motivare, a susţinut că prin actele administrativ fiscale de mai sus, s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale în sumă de 17.783 lei, reprezentând impozit pe venit, majorări şi penalităţi de întârziere pe perioada 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010, deşi nu mai avea calitatea de contribuabil din luna iunie 2010, fiind radiată prin Rezoluţia nr.6122/7 iunie 2010 pe care pârâta nu a contestat-o.

Prin urmare, a socotit că întocmirea actelor fiscale în discuţie după acest moment, s-a făcut împotriva unei persoane care nu mai are capacitate de folosinţă.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.3128/31 mai 2013 a admis acţiunea şi a anulat actele contestate, reţinând în esenţă că P.F. NM a fost înregistrată la data de 18 aprilie 2005, iar la data de 7 iunie 2010 a fost radiată pentru neîndeplinirea unor formalităţi, cu menţiunea că la această dată nu figura cu datorii în evidenţele fiscale, măsura nefiind contestată de pârâtă.

Potrivit art.1 din Legea nr.26/1990, înainte de începerea activităţii de comerţ, comercianţii şi alte persoane fizice sau juridice prevăzute în mod expres de lege, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a reţinut că un contribuabil ia naştere din momentul înmatriculării în registrul comerţului şi încetează să existe în fapt ca agent economic, odată cu radierea din acelaşi registru.

Aşa fiind, a apreciat că exercitarea controlului şi stabilirea obligaţiilor fiscale analizate faţă de reclamantă, după ce încetase să mai existe consecinţa radierii, s-a făcut greşit, cu încălcarea legii.

Pârâta a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul motivelor de casare prevăzute de art.304 pct.9 şi art.304¹ din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea acestora, a susţinut că sentinţa instanţei de fond bazată pe constatarea că un contribuabil ia naştere în momentul înmatriculării în registrul comerţului şi încetează să existe odată cu radierea sa, este în contradicţie cu art.40 alin.1 lit. a din Legea nr.571/2003, care prevede că impozitul pe venit se aplică asupra veniturilor obţinute din orice surse, atât în România, cât şi în afara României, de către persoanele fizice rezidente române.

În aplicarea acestei dispoziţii legale, decizia de impunere pentru impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată reclamantei, a fost emisă pe codul numeric personal al acesteia şi nu în temeiul codului fiscal, pentru că după radierea din registrul comerţului, a continuat să primească venituri de la ING Fond de Pensii, pentru serviciile prestate ca agent de marketing.

Tot astfel, instanţa a ignorat dispoziţiile art.140 din Codul de procedură fiscală, din care se desprinde că executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, se face atât asupra bunurilor sale mobile şi imobile, cât şi asupra bunurilor personale ale membrilor săi, chiar dacă titlul executoriu este doar pe numele asocierii.

Pe fond, a susţinut că inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioada 23 decembrie 2010-24 decembrie 2010, având ca obiect verificarea impozitului pe venit aferent perioadei 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010 şi a stabilit că reclamanta nu a declarat veniturile obţinute de la ING Fond de Pensii pentru serviciile prestate pe perioada 2005-2006.

Deosebit, pentru perioada 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010, a luat în calcul ca cheltuieli deductibile o serie de cheltuieli personale, respectiv: servicii de înfrumuseţare, achiziţionat hotă, aragaz, maşină de cusut, mixer, robot de bucătărie, taxe personale la facultate, carburanţi, analize medicale, îmbrăcăminte, produse alimentare, medicamente, care potrivit art.48 alin.4 lit.a) din Legea nr.571/2003 sunt cheltuieli nedeductibile fiscal.

Şi în fine, i s-a reproşat că nu a respectat modul de utilizare, completare şi ţinere a registrelor de evidenţă pe perioada 1 mai 2002-16 iunie 2010.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale aplicabile, în raport de criticile ce i-au fost aduse, Curtea a reţinut următoarele:

Prin decizia de impunere nr.111150/28 decembrie 2010, menţinută prin decizia privind soluţionarea contestaţiei nr.120/11 aprilie 2011, încheiată pe baza raportului de inspecţie fiscală din data de 27 decembrie 2010, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă de 17.783 lei, respectiv 10.352 lei impozit pe venit suplimentar, 6.156 lei majorări de întârziere aferente şi 1.275 lei penalităţi de întârzieri aferente, perioada suspusă verificării fiind 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010.

În actele administrativ fiscale primare-raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere s-a reţinut pe de o parte, că reclamanta nu a respectat modul de utilizare, completare şi ţinerea registrelor de evidenţă, aşa cum prevede O.M.E.F. nr.1040/2004, în sensul că nu a completat Registrul Jurnal de Încasări şi Plăţi pentru perioada 1 mai 2002-16 iunie 2010, încălcând art.41 alin.2 lit.a) din Legea nr.82/1991.

Pe de altă parte, s-a reţinut că în perioada 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010, nu a luat în calcul venitul obţinut de la ING Fond de Pensii şi nu a respectat Codul fiscal, înregistrând ca şi cheltuieli deductibile, cheltuielile efectuate în interes strict personal, precum şi cheltuieli pentru care nu deţine documente justificative.

În contestaţia administrativă introdusă împotriva acestor acte, reclamanta a invocat excepţia lipsei capacităţii sale de folosinţă, motivat de faptul că la data controlului şi emiterii lor nu mai exista ca subiect de drept, fiind radiată prin Rezoluţia din data de 7 iunie 2010.

Totodată, a criticat decizia de impunere sub aspect formal, susţinând că nu a fost întocmită cu respectarea legii, din conţinutul său lipsind motivarea în fapt şi în drept, aşa cum prevede art.43 din Codul de procedură fiscală.

Pe fond, a susţinut că organul fiscal nu a individualizat pretinsele cheltuieli nedeductibile care i se impută, nu a precizat documentele justificative necesare şi nu a ţinut cont de specificul activităţii pe care o desfăşoară, cea de consultant de asigurări de viaţă.

Prin decizia nr.120/11 aprilie 2011, pârâta a respins contestaţia, fără a mai analiza-o pe fond, ca rămasă fără obiect, luând act că titularul dreptului procesual a încetat să mai existe, consecinţa radierii din registrul comerţului, astfel că nu mai are nici drepturi, nici obligaţii.

Motivând această decizie, a adoptat apărarea formulată de reclamantă în susţinerea excepţiei invocate, reţinând că interpretarea dispoziţiilor art.1 din Legea nr.26/1990 şi art.17 din Codul de procedură fiscală, conduce la concluzia că un contribuabilul ia naştere în momentul înmatriculării în registrul comerţului, iar în cazul încetării activităţii este radiat din registrul comerţului, ceea ce echivalează cu încetarea existenţei sale, fapt petrecut în cazul reclamantei la data de 7 iunie 2010.

Faţă de soluţia adoptată în contestaţia administrativă, Curtea a reţinut că deşi a împărtăşit punctul de vedere al reclamantei privitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive după radiere, pârâta a avut în vedere doar această etapă procesuală, fără a se mai pronunţa asupra actelor administrativ fiscale primare, care au rămas în fiinţă.

În acest mod, a abordat discreţionar problema în discuţie, lăsând să se înţeleagă că împotriva reclamantei pot fi emise actele respective, deşi era radiată, dar nu are calitate procesuală pasivă pentru a le contesta, ceea ce este inacceptabil.

În continuare, instanţa de fond a avut a se raporta doar la aprecierea că reclamanta nu mai era persoană îndreptăţită să introducă contestaţia administrativă, şi să stabilească dacă organul fiscal s-a pronunţat corect ori concluzia la care a ajuns este greşită.

Or, prin sentinţa recurată, instanţa a reţinut că reclamanta nu mai avea calitatea de a suporta obligaţiile fiscale imputate prin actele criticate pentru că anterior exercitării controlului fusese radiată şi nu mai avea calitatea de contribuabil, fără a observa că prin decizia luată în contestaţia administrativă, îi fusese luată orice cale de atac.

În raport de toate cele prezentate, rezultă că instanţa nu putea soluţiona acţiunea, de vreme ce contestaţia administrativă nu a fost la rându-i soluţionată de organul competent care a apreciat-o rămasă fără obiect, fără a se mai preocupa de actele administrative pe care le-a emis.

De aceea, concluzionând că reclamanta are calitate procesuală activă de a ataca procesul verbal de inspecţie fiscală şi decizia de impunere chiar dacă a fost radiată, precum şi interes urmărind anularea acestora, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a admis acţiunea în parte, anulând decizia de soluţionare a contestaţiei, cu trimiterea cauzei la organul fiscal pentru a se pronunţa în privinţa celor două acte administrativ fiscale, pe fondul contestaţiei administrative.