Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

3. Cerere de întrerupere a executării pedepsei. Condiţiile legale de admisibilitate a cererii.
Art.453 lit. c) Cod procedură penală raportat la art. 455 Cod procedură penală
Motivul invocat de către condamnat, respectiv gradul avansat de deteriorare a casei, nu se circumscrie dispoziţiilor legale sus menţionate, fiind lipsit de fundament, deoarece o eventuală punere în libertate pe o perioadă de cel mult 3 luni nu ar curma şi nu ar înlătura consecinţele la care se referă condamnatul.

Consolidarea, renovarea imobilului, chiar şi reale de ar fi, fiind de anvergură şi costisitoare, nu pot avea loc în intervalul de 3 luni de zile, depăşind posibilităţile materiale ale condamnatului. Acesta raţionament al Curţii se întemeiază pe concluziile anchetei sociale întocmite în cauză şi înaintate instanţei de către Primăria comunei Topana, judeţul Olt.
(Sentinţa penală nr. 188/F/11 Noiembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 10.07.2013, prin declinare de la Tribunalul Argeş, petiţionarul a solicitat întreruperea executării pedepsei ce i-a fost aplicată de Curtea de Apel Piteşti, invocând motivele sociale circumscrise ipotezei prevăzute de lit. c) a art.453 Cod pr.penală rap. la art. 455 Cod pr. penală.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine ca situaţie premisă că, prin sentinţa penală nr. 207/F din 29 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi rămasă definitivă prin nerecurare, petiţionarul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 21 de ani, 10 luni şi 9 zile închisoare în condiţii de penitenciar, fiind încarcerat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.119/2011 din 30 ianuarie 2012 emis de către aceeaşi instanţă.

Motivul invocat de către condamnat, respectiv gradul avansat de deteriorare a casei, nu se circumscrie dispoziţiilor legale sus menţionate, fiind lipsit de fundament, deoarece o eventuală punere în libertate pe o perioadă de cel mult 3 luni nu ar curma şi nu ar înlătura consecinţele la care se referă condamnatul.

Consolidarea, renovarea imobilului, chiar şi reale de ar fi, fiind de anvergură şi costisitoare, nu pot avea loc în intervalul de 3 luni de zile, depăşind posibilităţile materiale ale condamnatului. Acesta raţionament al Curţii se întemeiază pe concluziile anchetei sociale întocmite în cauză şi înaintate instanţei de către Primăria comunei Topana, judeţul Olt.

Prin urmare, Curtea a respins cererea de întrerupere a executării pedepsei.

4. Conflict negativ de competenţă.

Art. 30 alin.1 lit. a Cod procedură penală
La stabilirea competenţei soluţionării cauzei, punctul de plecare îl reprezintă dispoziţiile art.30 alin.1 lit. a Cod procedură penală.

Din perspectiva acestora, competenţa după teritoriu este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea.
(Sentinţa penală nr. 189/F/ 11 Noiembrie 2013)
Prin sentinţa penală nr.429 din 1 1septembrie 2013, Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petenta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢII PENTRU AGRICULTURĂ, cu sediul în Bucureşti, împotriva rezoluţiei procurorului din data de 9 octombrie 2012, în dosarul nr.124/P/2012, al D.N.A. – Serviciul teritorial Piteşti, în favoarea Judecătoriei Piteşti, sesizând, totodată, Curtea de Apel Piteşti pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Soluţia de sesizare a Curţii a fost justificată de declinarea competenţei de soluţionare a aceleiaşi plângeri, prin sentinţa penală nr. 2567 din 16 mai 2013 a Judecătoriei Piteşti.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea consideră că Judecătoriei Piteşti îi aparţine competenţa soluţionării cauzei, punctul de plecare fiind dispoziţiile art.30 alin.1 lit.a Cod pr.penală.

Din perspectiva acestora, competenţa după teritoriu este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea.

In cauza în care s-a ivit conflictul negativ de competenţă, locul în care se susţine de către procuror că s-a săvârşit infracţiunea este Judecătoria Piteşti, instanţă căreia expertul i-a înaintat raportul de expertiză întocmit.

Cum infracţiunea pentru care procurorul a adoptat o soluţie, în temeiul art.278 Cod pr.penală, este reglementată de dispoziţiile art.260 Cod penal, iar potrivit art.278/1 alin.1 Cod pr.penală, judecătoria este instanţa competentă să soluţioneze cauza, pentru această infracţiune, Curtea apreciază că Judecătoria Piteşti este competentă să soluţioneze în fond plângerea formulată de petenta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii Pentru Agricultură, cu sediul în Bucureşti, împotriva rezoluţiei procurorului din data de 9 octombrie 2012, în dosarul nr.124/P/2012, al D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti.

Pentru aceste motive, în baza disp. art. 43 Cod procedură penală, Curtea a stabilit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei care formează obiectul dosarului nr. 25021/280/2012 în favoarea Judecătoriei Piteşti.
5. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive, în cazul în care inculpatul încălcat cu rea-credinţă această măsură, nerespectând obligaţiile impuse de instanţă.

Art. 145 Cod procedură penală
Ca situaţie premisă, Curtea reţine arestarea preventivă a inculpatului TFT, dispusă prin încheierea nr.37 din 22.06.2012, înlocuită ulterior de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr.335/R/24.05.2013 cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu consecinţa instituirii în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. 1¹ lit. a) – d) şi a măsurilor prevăzute de alin.1² lit. c), f) Cod procedură penală.

Programul de supraveghere a fost respectat de către inculpat pe perioada liberării sale numai în lunile iunie – septembrie 2013, însă începând cu data de 02.10.2013, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.484/D/2010 din 02.10.2013 de către Tribunalul Bacău, inculpatul nu a mai fost găsit la domiciliu.

În aceste condiţii de nerespectare a programului se supraveghere este justificată înlocuirea măsurii preventive restrictive de libertate cu detenţia preventivă, inculpatul dovedind rea-credinţă şi încălcând obligaţiile impuse de către instanţa care, la data de 22.06.2012, a apreciat oportunitatea liberării.

Niciunul din argumentele invocate în susţinerea recursului declarat nu are forţa necesară înclinării balanţei în sensul menţinerii măsurii obligării de a nu părăsi localitatea atâta timp cât i se impută inculpatului tocmai neîndeplinirea acestei obligaţii.

Cu alte cuvinte, Curtea nu are garanţia că inculpatul, liberat din nou, va respecta întocmai obligaţiile care i se impun.
(Decizia penală nr. 713/R/04 noiembrie 2013)
Prin încheierea din 30 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în temeiul art. 145 alin. 3 Cod procedură penală, raportat la art. 160^a alin. 4 Cod procedură penală, art. 148 alin. 1 lit. a¹ şi art. 150 alin. 2 Cod procedură penală, s-a înlocuit măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpat de Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr. 335/R din 24 mai 2013, pronunţată în dos. nr. 11691/90/2013, cu măsura preventivă a arestării, dispunându-se arestarea preventivă a inculpatului TFT şi emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă, s-a admis cererea formulată de inculpatul AAI, s-a încuviinţat, în cadrul obligaţiei de a nu părăsi ţara, schimbarea locuinţei inculpatului AAI şi s-a respins ca nefondată cererea formulată de inculpatul PSC privind încuviinţarea deplasării în Germania în perioada 3.11.2013 – 10.11.2013.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a unui număr de 5 inculpaţi, printre care şi a inculpatului TFT, pentru săvârşirea în concurs real şi ideal a infracţiunilor de aderare/sprijinire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional fraudă informatică şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art. 215 alin.1,2,3,5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal şi art. 33 lit. a şi b Cod penal.

Iniţial, împotriva inculpatului TFT s-a dispus luarea măsurii arestării preventive prin încheierea nr. 37 din 22.06.2012, înlocuită ulterior de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 335/R din 24 mai 2013 cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, inculpatul fiind obligat să respecte obligaţiile prev. de art. 145 alin.1 ¹ lit. a - d şi măsurile prevăzute de alin. 1² lit. c, f Cod procedură penală.

În perioada scursă de la 24 mai 2013, inculpatul a respectat dispoziţiile instanţei de control judiciar, îndeplinind toate obligaţiile ce i-au fost impuse, prezentându-se la fiecare termen de judecată, dovedind astfel interes în cooperarea cu organele judiciare în vederea stabilirii adevărului şi soluţionării cu celeritate a cauzei.

De asemenea, tot în această perioadă, inculpatul a formulat mai multe cereri de revocare, încetare, părăsire temporară a ţării însă, de fiecare dată, tribunalul a apreciat că există un potenţial risc ca inculpatul lăsat în libertate să părăsească ţara şi să se sustragă de la judecată, în condiţiile în care asupra acestuia planează pericolul de a dispărea.

Acest potenţial risc de a se sustrage de la cercetarea judecătorească a fost dat de faptul că, prin sentinţa penală nr. 346/D din 25 noiembrie 2010 a Tribunalului Bacău, inculpatul TFT a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 13 alin.1,2,3 raportat la art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001 , art. 12 alin. 1 din aceeaşi lege i art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Ulterior, inculpatul a atacat această sentinţă rămasă definitivă, cu contestaţie în anulare care la data de 02.05.2013 a fost admisă de ÎCCJ , însă în urma rejudecării recursului, la data de 01.10.2013 , instanţa supremă a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat .

În urma relaţiilor solicitate la Compartimentul de executări penale din cadrul Tribunalului Bacău a rezultat că mandatul de executare a pedepsei de 10 ani închisoare nu a fost pus în executare întrucât condamnatul TFT este plecat din ţară, fiind dat în urmărire.

De asemenea Administraţia Naţională a Penitenciarelor a comunicat faptul că în prezent inculpatul TFT nu figurează încarcerat în vreun penitenciar din ţară.

De precizat, a reţinut instanţa de fond, că inculpatul s-a prezentat ultima dată în faţa acestei instanţe la termenul de judecată din 18 septembrie 2013, iar la termenele de judecată din 09.10. 2013, respectiv 30.10.2013, acesta a lipsit şi nici nu a încunoştinţat instanţa despre motivele împiedicării prezentării la proces.

Poliţia Municipiului Oneşti, desemnată de instanţă cu supravegherea inculpatului pe perioada măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu adresa nr. 152979 din 24.10.2013 a comunicat că în perioada iunie – septembrie 2013 inculpatul a respectat programul de supraveghere stabilit însă din data de 02.10.2013 când pe numele acestuia a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 484/D/2010 din 02.10.2013 de către Tribunalul Bacău acesta nu a mai respectat programul de supraveghere nefiind găsit nici la domiciliu.

La termenul de judecată de astăzi, procurorul de şedinţă a solicitat înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive, întrucât inculpatul a încălcat cu rea-credinţă această măsură, nerespectând obligaţiile impuse de instanţă.

Cererea formulată a fost apreciată ca întemeiată, întrucât, aşa cum rezultă din circumstanţele sus-menţionate, într-adevăr inculpatul TFT a încălcat cu rea-credinţă măsura de a nu părăsi localitatea chiar dacă potrivit dispoziţiilor art. 145 alin.3 Cod procedură penală, i s-a atras atenţia că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurilor sau a obligaţiilor ce-i revin se va lua, faţă de acesta, măsura arestării preventive.

Prin urmare, văzând şi dispoziţiile art. 160^a Cod procedură penală, coroborat cu art. 154 alin.3 Cod procedură penală, art. 148 alin. 1 lit. a ¹ Cod procedură penală, tribunalul a dispus înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu măsura arestării preventive a inculpatului TFT, urmând ca în raport de dispoziţiile art. 151 Cod procedură penală, să fie emis mandatul de arestare.

În ceea ce priveşte cererea de încuviinţare, în cadrul obligaţiei de a nu părăsi ţara, a schimbării locuinţei inculpatului AAI, tribunalul a apreciat-o ca întemeiată, astfel că a admis-o şi, pe cale de consecinţă, a desemnat ca organ de supraveghere Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea – Serviciul de Investigaţii Criminale .

Asupra cererii formulată de inculpatul PSC de încuviinţare a deplasării în perioada 03.11. 2013 – 10.11.2013, în Germania, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată la termenul de judecată de astăzi, inculpatul PSC a solicitat să i se încuviinţeze deplasarea pe perioada 3.11.2013 – 10.11.2013 în Germania, susţinând, în esenţă, că a respectat obligaţiile impuse de instanţa de judecată, s-a prezentat la fiecare termen de judecată dovedind, astfel, interes în cooperarea cu organele judiciare în vederea stabilirii adevărului şi soluţionării cu celeritate a cauzei, că în raport de prevederile legale ce ocrotesc raporturile de familie, îi este garantat dreptul de a avea posibilitatea ca oricând să îşi poată vizita familia stabilită în Germania.

Instanţa de fond a apreciat, că inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul nr. 55D/P/2011 al DIICOT BT Vâlcea, alături de alţi 4 inculpaţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art. 215 alin.1,2,3,5 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal şi art. 33 lit. a şi b Cod penal.

În esenţă, în fapt, cei cinci inculpaţi sunt acuzaţi, că începând cu anul 2009, au aderat şi sprijinit fiecare câte un grup infracţional organizat, specializat în comiterea de fraude informatice şi înşelăciuni, fiecare dintre ei având roluri bine prestabilite, prejudiciind un număr de 424 de cetăţeni străini, cu 85.186,88 USD, 47.860,37 EUR, 1300 CAD, 2690 GBP, 2500 AUD şi 4500 NZD.

În cadrul fiecărui grup infracţional de crimă organizată la care inculpaţii au aderat şi sprijinit, au avut rolul de intermediere a ridicării sumelor bani din străinătate.

Astfel, inculpatul PSC, începând cu anul 2009, a efectuat activităţi constante de ridicare din străinătate a sumelor în valută cu care au fost prejudiciate victimele în tranzacţii frauduloase prin internet, primind detaliile transferurilor băneşti de la MC pe care le re-transmitea în vederea încasării în Italia.

Prin încheierea nr.44 din 22 iulie 2012, pronunţată în dosarul, nr. 586/90/2012, în baza art.153 alin.3 Cod procedură penală, s-a dispus executarea mandatului de arestare preventivă nr. 60/U/17 mai 2010 faţă de inculpatul PSC şi încarcerarea acestuia în Centrul de Reţinere şi arestare Preventivă din cadrul IPJ Vâlcea.

Ulterior, prin încheierea din 16 ianuarie 2013, rămasă definitivă, s-a dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, iar prin încheierea din 19 iunie 2013 rămasă definitivă prin nerecurate, această măsură a fost înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Tribunalul a apreciat, că inculpatului PSC i se aduc acuzaţii grave de comiterea unor infracţiuni de aderare la un grup infracţional organizat, fraude informatice şi înşelăciune în dauna unui număr de 424 de părţi vătămate, cetăţeni străini.

Eliberarea persoanei a cărei libertate a fost restrânsă pe durata procedurii, presupune analizarea de către organul judiciar a garanţiilor care să asigure prezenţa inculpatului în cauză la judecată.

Or, sub acest aspect, deşi nu este recidivist, există un potenţial risc ca inculpatul, lăsat în libertate, să părăsească ţara şi să se sustragă de la cercetarea judecătorească, în condiţiile în care asupra acestuia planează pericolul de a dispărea.

Motivele invocate în susţinerea cererii nu sunt de natură a duce la concluzia că inculpatul prezintă garanţia că se va prezenţa în instanţă.

De precizat, a reţinut tribunalul, că inculpatul, pentru aceleaşi motive, a solicitat la termenul de judecată din data de 09 octombrie 2013 revocarea măsurii preventive.

Ca atare, pentru a asigura desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului, instanţa de fond a apreciat, că nu este oportună revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, motiv pentru care cererea a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul TFT, care a solicitat respingerea cererii de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive, arătând că nu s-a făcut dovada relei - credinţe în neîndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau inculpatului pe perioada liberării sale.

Examinând hotărârea recurată, Curtea a considerat că recursul inculpatului este nefondat.

Ca situaţie premisă, Curtea reţine arestarea preventivă a inculpatului TFT, dispusă prin încheierea nr.37 din 22.06.2012, înlocuită ulterior de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr.335/R/24.05.2013 cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu consecinţa instituirii în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. 1¹ lit. a) – d) şi a măsurilor prevăzute de alin.1² lit. c), f) Cod procedură penală.

Programul de supraveghere a fost respectat de către inculpat pe perioada liberării sale numai în lunile iunie – septembrie 2013, însă începând cu data de 02.10.2013, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.484/D/2010 din 02.10.2013 de către Tribunalul Bacău, inculpatul nu a mai fost găsit la domiciliu.

În aceste condiţii de nerespectare a programului se supraveghere este justificată înlocuirea măsurii preventive restrictive de libertate cu detenţia preventivă, inculpatul dovedind rea-credinţă şi încălcând obligaţiile impuse de către instanţa care, la data de 22.06.2012, a apreciat oportunitatea liberării.

Niciunul din argumentele invocate în susţinerea recursului declarat nu are forţa necesară înclinării balanţei în sensul menţinerii măsurii obligării de a nu părăsi localitatea atâta timp cât i se impută inculpatului tocmai neîndeplinirea acestei obligaţii.

Cu alte cuvinte, Curtea nu are garanţia că inculpatul, liberat din nou, va respecta întocmai obligaţiile care i se impun.

Prin urmare, în temeiul art.385/15 pct. 1 lit. b Cod pr.penală, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.11691/90/2012.
6. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Obligaţia instanţei de judecată de a verifica atât îndeplinirea condiţiilor formale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii, cât şi a condiţiilor de temeinicie. Acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar este condiţionată de adecvarea acesteia cu scopul pentru care s-a dispus măsura arestării preventive.
Art. 136 Cod procedură penală
Liberarea provizorie sub control judiciar este un drept subiectiv şi o garanţie constituţională a inculpatului arestat preventiv. Prin urmare, nu este o simplă oportunitate sau o vocaţie a inculpatului lăsată la aprecierea discreţionară a instanţei. Exercitarea acestui drept subiectiv este supusă condiţiilor prevăzute de legea penală.

În cauză, în mod corect instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile formale referitore la admisibilitatea în principiu a cererii inculpatului, dar nu sunt îndeplinite şi condiţiile de temeinicie. Sub acest din urmă aspect, instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 136 Cod procedură penală, potrivit cărora acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar este adecvată scopului pentru care s-a dispus măsura arestării preventive.

În mod corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest text de lege, având în vedere ansamblul probelor administrate până în prezent, din care rezultă că inculpatul este cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de comercializare de a diferitelor substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive şi a drogurilor de risc. Activitatea inculpatului s-a desfăşurat pe o perioadă relativ lungă de timp, iar comercializarea acestor substanţe s-a realizat faţă de un număr mare de consumatori din municipiul Piteşti. De remarcat ca această activitate infracţională a fost desfăşurată de către inculpat împreună cu alte persoane cercetate în aceeaşi cauză.
(Decizia penală nr. 738/R/6 Noiembrie 2013)
Prin încheiere nr.1210 din data de 30 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art.160/8a alin. 6 Cod procedură penală, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a constatat că, la data de 29.10.2013, a fost înregistrată la această instanţă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpat.

În motivarea cererii, petentul - inculpat a arătat că se află la primul contact cu legea penală, a recunoscut şi regretat fapta, în cauză sunt opt inculpaţi, iar şase dintre aceştia au fost puşi în libertate, şi că este student în anul II la Facultatea de Drept şi doreşte să-şi continue studiile.

Din dosarul de urmărire penală, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin rezoluţia nr.95/07.10. 2013 s-a început urmărirea penală faţă de învinuiţii PAM, zis „S”, PAG, zis „M”, NLM, zis „F”, GIB, zis „C”, BIR, zis „P” pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 16 din Legea nr.194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi faţă de învinuit pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000, art. 16 alin. 1 din Legea 194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, toate în condiţiile art. 33 lit. a C.pen.

Prin ordonanţa nr.96/11.10.2013 s-au extins cercetările şi s-a început urmărirea penală faţă de învinuiţii MC şi MFC, zis „C” pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 16 din Legea 194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.

Prin ordonanţa nr.99/15.10.2013 s-au extins cercetările şi s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul PAM pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000, art. 16 alin. 1 din Legea nr.194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., toate în condiţiile art. 33 lit. a C.pen.

Prin ordonanţa nr.100/15.10.2013 s-au extins cercetările şi s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul RFD, zis „M”, pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen.

În esenţă, s-a reţinut că inculpaţii au achiziţionat şi apoi au revândut unui număr mare de consumatori din Municipiul Piteşti, inclusiv investigatorilor sub acoperire desemnaţi în cauză, diferite cantităţi de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, iar trei dintre inculpaţi, ŞI droguri de risc.

Prin ordonanţele nr.126D/P/2012 din data de 15.10.2013 s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţi pentru săvârşirea infr. prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr.143/2000, art. 16 alin. 1 din Legea 194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., toate în condiţiile art. 33 lit. a C.pen.

De asemenea, la aceeaşi dată, inculpaţii au fost reţinuţi.

Prin încheierea nr.78/CC din 16.10.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a admis propunerea DIICOT- Serviciul Teritorial Piteşti şi, în baza art.149/1 şi art. 148 lit.f Cod procedură penală, s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

În speţă a fost îndeplinită condiţia cerută de art.143 Cod procedură penală, în sensul că există probe că inculpaţii au comis faptele pentru care sunt cercetaţi.

În cauză au fost audiaţi circa 40 de martori, care i-au indicat pe inculpaţi drept furnizori de substanţe cu efet psihoactiv sau de droguri de risc.

Din transcrierea interceptărilor telefonice şi din depoziţiile martorilor pomeniţi a rezultat întreaga activitate infracţională a inculpaţilor.

În plus, o parte dintre aceştia au vândut substanţe cu efect psihoactiv chiar investigatorilor sub acoperire desemnaţi în cauză.

Din rapoartele de constatare tehnic-ştiinţifică a rezultat faptul că substanţele ridicate de la o parte dintre inculpaţi sunt substanţe psihoactive sau droguri de risc.

În fine, o parte dintre inculpaţi au recunoscut că achiziţionau substanţe psihoactive, însă pentru consum propriu şi doar ocazional împrumutau sau făceau schimb cu alţi consumatori, prieteni de-ai lor.

Instanţa de fond a apreciat că aceste precizări ale inculpaţilor sunt contrazise de probele dosarului, probe pe baza cărora procurorul a întocmit o hartă relaţională care dovedeşte o activitate infracţională decât cea pe care şi-o asumă inculpaţii.

De asemenea, s-a apreciat că în speţă se regăseşte cazul de arestare prev.de art.148 lit.f Cod procedură penală, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile aflate în cercetare este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În legătură cu acest ultim aspect, tribunalul a considerat că pericolul concret despre care vorbeşte textul de lege este dovedit de natura şi modalitatea de comitere a faptelor, de amploarea activităţii infracţionale, dar şi de împrejurarea că în foarte multe cazuri destinatarii substanţelor psihoactive au fost elevi de liceu.

În acest context, s-a apreciat că, cel puţin în acest moment, ordinea publică ar fi realmente periclitată prin lăsarea în libertate a inculpaţilor.

S-a apreciat de către prima instanţă că, cel puţin deocamdată, o altă măsură preventivă mai puţin intruzivă nu ar fi suficientă, în condiţiile în care fenomenul necesită o ripostă fermă din partea instituţiilor abilitate.

Fiind un fenomen cu consecinţe sociale nocive şi nebănuite, în condiţiile în care adolescenţi cu vârste din ce în ce mai mici devin dependenţi de astfel de substanţă, tribunalul a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar fi echivalentă cu menţinerea unei surse de aprovizionare a consumatorilor, astfel încât singura măsură de natură să realizeze scopul prev.de art.136 Cod procedură penală este, în acest moment, privarea de libertate.

În plus, jurisprudenţa CEDO a statuat că în cazul săvârşirii unor infracţiuni de o anumită gravitate (cum sunt şi cele din speţă) interesul public este cel care trebuie preponderent ocrotit, caz în care libertatea individuală poate fi restrânsă, chiar suprimată.

S-a apreciat că în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se statuează, în art.5 că individul are dreptul la libertate şi securitate, însă atunci când securitatea societăţii este afectată prin comiterea unor fapte antisociale, libertatea individuală trece pe plan secund.

Prin prezenta cerere, inculpatul a solicitat să fie pus în libertate provizorie sub control judiciar la o perioadă de numai 15 zile de la arestarea preventivă a sa.

Încheierea de arestare preventivă a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de inculpat, iar instanţa de fond a apreciat că şi în acest moment sunt în vigoare argumentele avute în vedere la arestarea preventivă.

Inculpatul a desfăşurat activitatea infracţională pe o anumită perioadă de timp, ceea ce a determinat instanţa să aprecieze că dacă ar fi fost pus în libertate la numai aproximativ două săptămâni de la arestare, acesta ar fi tentat să reia săvârşirea acestui gen de infracţiune.

S-a apreciat că menţinerea lui în stare de arest preventiv este determinată şi de gravitatea faptei presupus săvârşite, gravitate ce se materializează prin consecinţele ce le produce asupra adolescenţilor ce sunt determinaţi să consume substanţe etnobotanice, ori droguri.

Totodată, tribunalul a constatat că aspectele personale invocate de inculpat, cel puţin în acest moment, nu pot prima în faţa pericolului pe care acesta încă îl mai prezintă pentru ordinea publică.

Prin urmare, în baza art.160/8a alin.6 Cod procedură penală, instanţa de fond a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciind că în mod greşit prima instanţă a respins cerere de liberare provizorie sub control judiciar pe care a formulat-o.

Examinând încheierea supusă recursului din punct de vedre al motivelor invocate şi în conformitate cu disp. art. 385/6 Cod pr.penală, Curtea constată că recursul este nefondat.

Liberarea provizorie sub control judiciar este un drept subiectiv şi o garanţie constituţională a inculpatului arestat preventiv. Prin urmare, nu este o simplă oportunitate sau o vocaţie a inculpatului lăsată la aprecierea discreţionară a instanţei. Exercitarea acestui drept subiectiv este supusă condiţiilor prevăzute de legea penală.

În cauză, în mod corect prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile formale referitore la admisibilitatea în principiu a cererii inculpatului, dar nu sunt îndeplinite şi condiţiile de temeinicie. Sub acest din urmă aspect, instanţa trebuie să aibă în vedere disp. art. 136 Cod pr. penală, potrivit cărora acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar este adecvată scopului pentru care s-a dispus măsura arestării preventive.

În mod corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest text de lege, având în vedere ansamblul probelor administrate până în prezent, din care rezultă că inculpatul este cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de comercializare de a diferitelor substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive şi a drogurilor de risc. Activitatea inculpatului s-a desfăşurat pe o perioadă relativ lungă de timp, iar comercializarea acestor substanţe s-a realizat faţă de un număr mare de consumatori din municipiul Piteşti. De remarcat ca această activitate infracţională a fost desfăşurată de către inculpat împreună cu alte persoane cercetate în aceeaşi cauză.

În mod corect a constatat prima instanţă că eliberarea inculpatului în acest moment procesual nu realizează scopul pentru care s-a dispus aplicarea măsurii arestării preventive. Persoana inculpatului prezintă în continuare pericol ridicat pentru ordinea publică, deoarece, în stare de libertate, aduce atingere valorilor sociale specifice unei societăţi democratice.

De remarcat, că recurentul – inculpat a fost arestat la data de 16 octombrie 2013 şi, în consecinţă, durata stării de detenţie provizorie nu este în măsură să satisfacă scopul pentru care s-a dispus o astfel de măsură.

Curtea constată că menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului nu are un caracter excesiv, având în vedere stadiul procesual al cauzei şi probele administrate şi nu se impune aplicarea altor măsuri mai puţin severe de limitare a libertăţii individuale a recurentului.

Nu prezintă relevanţă juridică împrejurarea că alţi inculpaţi în aceeaşi cauză sunt în stare de libertate, deoarece instanţa examinează în concret situaţia fiecărui inculpat. În consecinţă, regula „egalităţii de tratament juridic” invocată de recurentul - inculpat este inaplicabilă în cauză, situaţia fiecărui inculpat fiind diferită în raport cu probele administrate.

Prin Decizia penală nr. 738/R/6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.