Secţia I civilă

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale aplicabile, potrivit art.257 Cod procedură civilă, Curtea constată, cu majoritate, că recursurile sunt nefondate pentru considerentele comune ce se vor expune faţă de ambele recursuri:

Pentru o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, este necesară analizarea situaţiei de fapt petrecută în derularea contractului de leasing financiar întocmit de reclamantă cu ofertantul de leasing.

Astfel, prin contractele de leasing încheiate la 1.03.2004, reclamanta în calitate de beneficiar de leasing a convenit cu ofertantul de leasing să preia bunurile menţionate în contracte în vederea folosirii pe o perioadă de 36 de luni cu termen limită la 15.03.2007 (filele 72-81 dosar fond).

Urmare a încheierii acestor contracte, au fost întocmite declaraţiile vamale din 22.04.2004 (filele 64-65), prin care a fost iniţiată operaţiunea suspensivă având ca obiect maşinile şi utilajele achiziţionate în leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând drepturi de import, în temeiul O.G. nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing.

Termenul limită al operaţiunii a fost stabilit cu ocazia îndeplinirii acestor formalităţi la 15.03.2007, dată reţinută şi în autorizaţia de admitere temporară din 15.04.2004, înregistrată la Biroul Vamal Piteşti sub nr.7665/16.04.2004 (fila 66).

La 1.03.2007, ofertantul de leasing şi reclamanta au reziliat contractele de leasing, bunurile fiind predate în custodie ofertantului de leasing Rainer Togel (fila 83 dosar fond). În procesul verbal menţionat, sunt descrise toate cele cinci bunuri, care au făcut obiectul contractelor de leasing: tractor marca Case IH typ 7220JJA0067289 an de fabricaţie 1996 (fila 72 dosar fond), maşină de erbicidat Tecnoma typ Electra/1991 (fila 74 dosar fond), tractor cu accesorii JI Case (D), typ 11T65AV/94 (fila 69 dosar fond), grapă marca Lemken typ Smaragt/1996 (fila 76 dosar fond), tractor marca Case IH typ 7120JJA0041365 an de fabricaţie 1992 (fila 71 dosar fond).

Nu a fost anunţată autoritatea vamală asupra rezilierii contractelor de leasing la data limită în care trebuia lămurit regimul suspensiv, respectiv 15.03.2007, aşa cum rezultă şi din susţinerile reclamantei.

La 1.06.2010, organele de control vamal au întocmit decizia privind regularizarea situaţiei asupra obligaţiilor suplimentare în baza procesului verbal de control din aceeaşi dată, stabilind în sarcina reclamantei suma de 274.313 lei, reprezentând TVA, taxe vamale, dobânzi compensatorii, comision vamal şi majorări de întârziere aferente.

Împotriva deciziei de regularizare a situaţiei, s-a formulat contestaţie, soluţionată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş prin decizia nr.140/26.08.2010, atacată în prezenta plângere.

În decizia susmenţionată s-a reţinut că termenul de încheiere a operaţiunii vamale derulată la 22.04.2004, expirase la 15.03.2007, fără ca reclamanta să ceară autorităţii vamale încheierea regimului vamal suspensiv. Prin urmare, organele vamale au aplicat dispoziţiile art.155 alin.2 din H.G. nr.1114/2001, constatând că societatea datorează sumele susmenţionate, ţinând seama de Ordinul M.F.P. nr.84/2007 pentru aprobarea măsurilor unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării.

Faţă de această situaţie, Curtea constată că excepţia de prescripţie întemeiată pe dispoziţiile art.221 alin.3 din Regulamentul CEE nr.2913/1992 nu poate fi primită.

Într-adevăr textul prevede că înştiinţarea debitorului nu poate avea loc după expirarea perioadei de trei ani de la data la care a fost contractată datoria vamală.

Însă, în primul rând, în preambulul regulamentului menţionat se arată că regulamentul vamal trebuie să conţină reglementările şi procedurile generale care asigură aplicarea tarifului şi a altor măsuri introduse la nivel comunitar în legătură cu comerţul de mărfuri dintre Comunitate şi ţări terţe.

În acest context, respectiv pentru operaţiunile derulate între statele din comunitate şi ţări terţe, art.4 pct.10 defineşte drepturile de import ca fiind taxele vamale şi taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri.

La data efectuării operaţiunii vamale, respectiv 22.04.2004, România era stat terţ faţă de comunitate, iar la data la care trebuia să se încheie regimul vamal suspensiv, 21.03.2007, România devenise stat membru.

Prin urmare faţă de data derulării operaţiunii vamale, regulamentul vamal menţionat, deşi aplicabil, putea fi invocat, inclusiv dispoziţia art.221, de importatorii sau exportatorii din statele membre, iar nu în favoarea importatorului din statul terţ, în speţă România, astfel că regulamentul nu poate fi reţinut ca aplicabil.

Raportat la data la care s-ar fi impus finalizarea regimului vamal suspensiv, la care România devenise membru, dispoziţia menţionată nu putea fi aplicată, prin invocare de către importatorul din România, în condiţiile în care, şi dacă s-ar ţine seama de acest moment considerându-l ca dată a efectuării operaţiunii vamale, regulamentul nu era aplicabil, deoarece dispoziţiile sale reglementează operaţiunile vamale derulate de orice stat din comunicate cu state terţe. Între statele membre (ambele implicate în operaţiunea de leasing, în speţă), nu s-ar putea admite aplicarea taxelor vamale după data aderării şi a celui de-al doilea stat, în temeiul art.25 şi urm. TCE, prin urmare dacă raportarea s-ar fi făcut la acest moment, ar fi fost imposibilă perceperea taxelor vamale, ceea ce evidenţiază în mod cert inaplicabilitatea regulamentului.

Ca atare, în speţă, termenul de prescripţie se determină în raport de dispoziţiile O.G. nr.92/2003, care în art.91 alin.2 raportat la art.1 alin.2, consacră un termen de 5 ani, de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere creanţa fiscală.

Potrivit art.155 alin.1 din Regulamentul vamal H.G. nr.1114/2001, în forma în vigoare la data întocmirii declaraţiilor vamale, regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim sau, după caz, produsele compensatoare ori transformate obţinute primesc, în mod legal, o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal.

La data întocmirii declaraţiei vamale mărfurile au intrat într-un regim suspensiv astfel că până la împlinirea termenului în care trebuia încheiat acest regim vamal, nu putea curge termenul de prescripţie susmenţionat.

Ca atare, faţă de 15.03.2007, data efectuării controlului vamal, 1.06.2010, nu a depăşit termenul de prescripţie aplicabile, astfel că excepţia nu va fi reţinută.

Asupra fondului, Curtea reţine că în cauză, în ipoteza în care s-ar fi putut reţine existenţa importului, taxa nu s-ar fi raportat la valoarea bunului, însă faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, nu sunt aplicabile prevederile invocate de autoritatea vamală în decizia de regularizare a situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, în întâmpinarea formulată şi dispoziţiile art.27 din O.G. nr.51/1997, care reglementează operaţiunile de leasing, raportat la prevederile Ordinului M.F.P. nr.84/2007, pentru aprobarea Măsurilor unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării, în cauză nefiind vorba despre un import.

Curtea reţine că potrivit art.91 din Regulamentul vamal aplicabil în cauză, regimurile vamale suspensive sunt operaţiuni cu titlu temporar, care au drept efect suspendarea plăţii taxelor vamale, potrivit art.92 alin.2 din acelaşi act normativ, autoritatea vamală, în temeiul cererii persoanei interesate aprobând regimul vamal suspensiv şi stabilind totodată termenul pentru încheierea acestuia.

Totodată, potrivit art.155 alin.1 şi 2 din H.G. nr.1114/2001 regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim sau, după caz, produsele compensatoare ori transformate obţinute primesc, în mod legal, o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal. Dacă regimul vamal suspensiv nu încetează în condiţiile alin.1, taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se încasează din oficiu de birourile vamale în baza unui act constatator, iar operaţiunea se scoate din evidenţa biroului vamal. Taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se determină pe baza elementelor de taxare în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv.

Prin urmare, legea prevede încetarea regimului suspensiv din oficiu şi stabilirea taxelor vamale de către autorităţile vamale, însă textul art.155 alin.2 teza a II-a se referă la taxele vamale şi alte drepturi de import datorate, astfel că în completarea dispoziţiei art.155 din Regulamentul vamal se vor aplica dispoziţiile legale care reglementează cuantumul taxei datorate.

Norma menţionată permite numai organelor vamale să încheie un regim suspensiv din oficiu sau să stabilească în această manieră taxele vamale, însă ţinând seama de normele care stabilesc aceste drepturi.

Autoritatea vamală încearcă să acrediteze ideea că nerespectarea termenului de încetare a regimului vamal suspensiv atrage de plano plata taxelor vamale raportat la valoarea bunurilor, independent de cum a operat sau nu un import efectiv şi fără a ţine seama de regimul juridic aplicabil în respectivul caz.

În speţă, autoritatea vamală a reţinut că potrivit art.27 alin.1 din O.U.G. nr.51/1997, în forma în vigoare la 22.04.2004, bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale.

Textul era reglementat în aceeaşi formă la 15.03.2007 la care trebuia încheiat regimul suspensiv, abrogarea sa până la data efectuării controlului (1.06.2010), neavând relevanţă pentru aplicarea în timp a legii menţionate. Astfel, prin Legea nr.241/2007, pentru abrogarea unor reglementări prin care sunt acordate scutiri sau exonerări de la plata taxelor vamale ale unor bunuri, art.27 alin.1 şi 2 din O.G. nr.51/1997 a fost abrogat, însă operaţiunile în derulare la data aderării intrau sub incidenţa scutirii de taxe, rămânând în vigoare prevederile art.27 alin.3 şi 4 din O.G. nr.51/1997, potrivit cu care în cazul în care utilizatorul, din vina societăţii de leasing sau a furnizorului, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune prevăzut în contract, privind prelungirea termenului de leasing sau achiziţia bunului, iar bunul nu a fost restituit, utilizatorul este obligat să plătească taxele vamale la valoarea reziduală a bunului, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului. De asemenea, în cazul achiziţionării bunurilor introduse în ţară în condiţiile alin.1 şi (2), utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.

Ca atare, în situaţia în care operaţiunea vamală ar fi fost finalizată prin rezilierea contractului din vina utilizatorului, fără însă ca bunul să fi fost restituit, în temeiul art.27 alin.3 din O.G. nr.51/1997, operaţiunea ar fi echivalat cu o operaţiune vamală pentru care taxa se raporta la valoarea reziduală a bunului, iar nu la valoarea integrală a acestuia.

De asemenea, dacă operaţiunea de leasing s-ar fi finalizat prin exercitarea dreptului de opţiune al utilizatorului în sensul achiziţionării bunurilor, acesta ar fi datorat taxa vamală, calculată la valoarea reziduală din momentul încheierii contractului cu respectarea limitei de 20% din valoarea bunului prevăzută de art.27 alin.4 din actul normativ menţionat.

Aşadar, în niciuna din situaţii nu era posibil să se considere că taxele vamale se datorează în raport de valoarea integrală de intrare a bunurilor introduse în ţară în temeiul contractului de leasing.

În speţă, însă, se constată că operaţiunea de import nu a fost finalizată, în termenul prevăzut pentru încheierea regimului suspensiv, bunurile fiind restituite ofertantului de leasing şi returnate, aşa cum se afirmă şi în contestaţia administrativ fiscală (fila 31 verso), aspect necontestat.

Autoritatea vamală susţine că taxa percepută este consecinţa neîncheierii regimului vamal suspensiv cu respectarea dispoziţiilor legale, fără însă a se ţine seama de faptul că nici o dispoziţie din Codul vamal aplicabil cazului de faţă, nu declară scadente obligaţii vamale pentru operaţiuni care nu intră sub incidenţa Codului şi cu atât mai mult, nu declară scadente obligaţii de plată mai mari decât cele prevăzute de lege, mai ales faţă de situaţia în care potrivit O.M.F.P. nr.84/2007, operaţiunile în derulare la data aderării erau scutite de taxa vamale.

Astfel, potrivit art.1.2. din Ordinul M.F.P. nr.84/2007, pentru aprobarea măsurilor unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării, la punerea în liberă circulaţie nu se datorează taxe vamale şi nici dobânzi compensatorii, cu condiţia prezentării unei dovezi privind statutul comunitar al mărfurilor.

Textul se referă la situaţia în care se încheie regimul vamal suspensiv, cu consecinţa efectuării unei operaţiuni de import, pe care o declară scutită de taxă vamală.

Cu atât mai mult nu se pot percepe taxe vamale dacă nu s-a realizat un import, aşa cum este acesta reglementat de Codul vamal aplicabil în cauză, care se referă la introducerea mărfurilor în circuitul economic, potrivit art. 48 alin. 2 lit. a) din L.nr.141/1997.

Or, aşa cum s-a reţinut mai sus şi în cazul în care operaţiunea de leasing nu se finalizează prin achiziţionarea bunurilor, acestea rămânând însă în România, situaţia echivalată cu o operaţiune de import, taxa se calculează la valoarea reziduală, potrivit art.27 alin.3 din O.G. nr.51/1997 iar nu la valoarea bunului iar în cazul în care operaţiunea se finalizează, pentru operaţiunile în curs la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit Ordinului M.F.P. nr.84/2007, nu se datorează taxe vamale pentru mărfurile cu statut comunitar, acestea intrând sub regimul definitiv fără taxe (art.1 alin.2).

Cu atât mai mult, în cazul în care bunurile au fost restituite, nu se poate ridica problema datoriei vamale, deoarece potrivit art.135 din Codul fiscal, trebuie să fie incident un import de bunuri pentru a vorbi despre exigibilitatea TVA, situaţie la care se raportează şi art.139 din acelaşi act normativ. În acelaşi sens, este şi art.67 din Codul vamal aplicabil declaraţiei în cauză, potrivit cu care taxele vamale aplicabile sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei vamale de import precum şi art.122 şi art.148 din H.G. nr.1114/2001, care raportează cuantumul drepturilor de import la elementele de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, dacă evident se poate vorbi despre import.

Prin urmare, taxele stabilite prin decizia de regularizare a situaţiei privind obligaţiile suplimentare nu au fost determinate ţinând seama de reglementările menţionate, astfel că şi drepturile accesorii nu pot fi percepute.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ. au fost respinse recursurile ca nefondate.
7. Decizie de regularizare ANV-DJAOV. Procedura controlului ulterior. Condiţii
Art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin

Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992

Art.24, 35 şi 43 şi a Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006

Art.109 alin.6 din HG nr.1114/2011

Art.100 din Legea nr.86/2006, art.105 alin.7 din OG nr.92/2003 şi art. 24, 43 şi Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006
Câtă vreme importatorul a înscris informaţii corecte în declaraţia de valoare şi a anexat documente a căror autenticitate nu a fost contestată şi negată ulterior, acceptarea valorii declarate de importator atrage răspunderea organului vamal, în sensul că acesta nu primeşte fără vreo implicare responsabilă declaraţia, ci o acceptă şi din punct de vedere formal şi din punct de vedere al valorii drepturilor de import, fără putinţa de a pretinde ulterior, în absenţa unor noi informaţii, că drepturile de import au fost greşit stabilite, iar răspunderea aparţine importatorului.

Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.

Faptul că organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 78 alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art. 109 alin. 6 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.

Drepturile recunoscute de lege trebuie exercitate cu bună credinţă, iar acest principiu vizează inclusiv organele vamale, care nu pot stabili obligaţii suplimentare în sarcina importatorilor, pentru că au înţeles să îşi schimbe viziunea asupra interpretării unei norme de drept, ulterior ce raportul juridic vamal născut prin realizarea unei operaţiuni de import s-a încheiat.
(Decizie nr. 407/R-CONT/15.02.2012)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş, la data de 24.05.2011, reclamanta SC MMI ETS SRL a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş şi Autoritatea Naţională a Vămilor solicitând instanţei să dispună anularea deciziei nr.99/29.03.2011, anularea deciziei nr.4298/09.02.2011 privind regularizarea situaţiei, anularea procesului verbal de control nr.4297/09.02.2011, anularea înştiinţării de plată nr.4491/10.02.2011, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin decizia pentru regularizarea situaţiei nr.4298/2011 s-a stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată, cu titlu de datorie vamală, în sumă de 2.702 lei, constând în accize şi TVA, fiecare cu majorări de întârziere şi dobânzi de întârziere.

Contestaţia administrativă formulată împotriva respectivei decizii precum şi a procesului verbal şi a înştiinţării de plată arătate mai sus a fost respinsă de pârâta D.G.F.P. Argeş prin decizia nr.99/2011.

Reclamanta a arătat că actele administrative contestate sunt nelegale întrucât au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data efectuării declaraţiei de valoare în vamă EU4 I nr.15325/14.02.2006; au fost emise, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale în vigoare la respectivul moment, contravin dispoziţiilor legale în vigoare la momentul efectuării controlului ulterior.

Astfel, reclamanta a arătat că procedura controlului ulterior desfăşurată de organele vamale şi în temeiul căreia au fost emise decizia pentru regularizarea situaţiei, procesul-verbal de control şi înştiinţarea de plată, a fost realizat cu încălcarea dispoziţiilor art.24, 35 şi 43 şi a Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006, care aprobă Normele Metodologice pentru realizarea supravegherii şi controlului vamal ulterior. În baza textelor legale respective echipa de control trebuia să specifice în cuprinsul procesului-verbal ordinul de control/misiune în baza căruia a fost executat controlul şi să-i aducă la cunoştinţă persoanei controlate acel ordin. În realitate, procesul-verbal de control contestat în speţă, nu conţine menţiunea privitoare la ordinul de control/misiune şi nu a fost comunicat reclamantei.

Sumele stabilite în sarcina reclamantei din respectivul proces-verbal de control au fost determinate cu nerespectarea legii în vigoare la momentul întocmirii declaraţiei vamale în detaliu şi a acceptării acesteia de către autoritatea vamală. Astfel, valorile în vamă stabilite prin declaraţiile vamale au fost calculate potrivit art.109 alin.6 din HG nr.1114/2001, art.2 din Ordinul MFP nr.687/2001 şi Deciziei nr.175/2003 emisă de Direcţia Generală a Vămilor, norme legale care prevăd modalitatea de stabilire a valorii în vamă în cazul autovehiculelor folosite.

Modalitatea de calcul prev.de art.109 alin.6 din HG nr.1114/2011 nu s-a mai aplicat din data de 04.07.2006 când Ordinul MFP nr.687/2001 a fost abrogat. Însă, importul realizat de reclamantă a fost efectuat anterior, la data de 14.02.2006.

Reclamanta a mai arătat că majorările de întârziere şi dobânzile de întârziere trebuiau calculate după expirarea termenului de plată al datoriilor suplimentare de import, potrivit art.111 Cod procedură fiscală, rap.la art.158 alin.2 din Legea nr.141/1997.

În mod eronat au calculat organele vamale majorări de întârziere şi dobânzi în temeiul art.120 alin.1 şi 7 Cod procedură fiscală, în condiţiile în care majorările de întârziere se datorează, potrivit art.124¹ Cod procedură fiscală, doar pentru neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor datorate bugetelor locale.

Reclamanta a mai arătat că aplicarea majorărilor de întârziere şi a dobânzilor de întârziere de la data efectuării declaraţiei vamale – 14.02.2006 – încalcă Acordul privind aplicarea art.VII al Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, aprobat prin Decretul nr.183/1980. Câtă vreme, la data efectuării declaraţiei vamale, organele vamale au verificat şi au considerat valoarea în vamă ca fiind corectă, nu se poate considera că reclamantei i s-a deschis un „drept de apel fără penalitate” atâta timp cât între declaraţia de valoare în vamă şi valoarea în vamă determinată de organul vamal nu a existat nicio diferenţă.

Reclamanta a arătat că nu este în culpă cu privire la completarea declaraţiei vamale, atâta timp cât documentele prezentate anexat declaraţiei vamale nu au conţinut informaţii false sau incorecte şi câtă vreme nu au fost descoperite noi informaţii care să modifice declaraţia vamală, astfel încât nu-i pot fi impuse accesorii la obligaţiile vamale şi TVA.

Cu privire la TVA reclamanta a arătat că în procesul verbal de control nu s-a menţionat temeiul legal potrivit căruia s-a calculat cuantumul procentului ce se aplică la diferenţa de valoare declarată în vamă (procentul de 5,5 %, respectiv 19%).

În ce priveşte decizia pentru regularizarea situaţiei reclamanta a invocat nelegalitatea acesteia prin prisma argumentelor prezentate în raport cu procesul-verbal de control, având în vedere că decizia a fost emisă în temeiul procesului verbal.

În privinţa înştiinţării de plată reclamanta a arătat că, deşi a fost emisă în aceeaşi zi cu decizia de regularizare a situaţiei şi cu procesul verbal de control, are menţiuni cu privire la faptul că termenul de plată pentru sumele cuprinse în actele anterior precizate a expirat. Această menţiune este în contradicţie cu prevederile art.4 din Decizia de regularizare a situaţiei şi cu art.111 Cod procedură fiscală, potrivit cărora sumele stabilite ca obligaţii suplimentare şi accesorii devin scadente de la data expirării termenului prevăzut în articolele respective.

În plus, înştiinţarea de plată nu precizează data scadenţei sumelor datorate.

Reclamanta a mai arătat că a prezentat organelor fiscale, la momentul importului, toate informaţiile cu privire la bunul importat şi valoarea acestuia, astfel că organele vamale nu pot invoca existenţa unor informaţii false sau eronate pentru a calcula obligaţii vamale suplimentare. Faptul că în anul 2010 Ministerul Finanţelor a emis o adresă prin care a dato o altă interpretare dispoziţiilor legale în vigoare la data importului nu justifică reanalizarea declaraţiilor vamale.