Secţia I civilă

Prin sentinţa nr.1145 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă a fost admisă în parte contestaţia precizată şi completată formulată de petentă, a fost desfiinţată decizia nr.99/2011 şi a fost admisă în parte contestaţia prealabilă, în sensul anulării în parte a procesului verbal de control nr.4297/2011 şi tot în parte a deciziei de regularizare nr.4298/2011, numai pentru 366 lei accesorii la accize şi 1.333 lei accesorii la TVA, menţinându-le în rest (pentru accize şi TVA).

A fost suspendată executarea acestor acte până la soluţionarea irevocabilă a cauzei şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că a obligat intimatele să restituie reclamantei suma totală de 1.699 lei, reţinută la data de 08.07.2011, precum şi să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată în sumă de 39,3 lei.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că, în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Codului vamal, regula este că valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie, respectiv preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile importate. În speţă, conform facturii nr.1347/24959/06/0116/06.02.2006, preţul maşinii a fost de 7.599,99 euro, în funcţie de acesta trebuind calculate accizele şi TVA. Faptul că intimatele au folosit la calculul celor două taxe de mai sus valoarea de catalog prev. de OMFP nr.687/2001 nu poate fi imputat reclamantei, câtă vreme aceasta a anexat declaraţiei vamale depuse la 14.02.2006 factura din care reiese preţul real al autoturismului. Acest lucru reiese chiar din cuprinsul procesului verbal de control care arată că declaraţia vamală de import definitiv a fost însoţită de factura cu numărul indicat mai sus, precizându-se şi denumirea şi sediul emitentului. Prin urmare, nu reclamanta este vinovată de stabilirea unor accize şi TVA mai mici decât cele real datorate la 14.02.2006, ci intimaţii, cum chiar se recunoaşte în acelaşi proces verbal de control: „s-a stabilit în mod eronat ca valoare în vamă valoarea de catalog”.

Tribunalul a mai reţinut că s-au calculat corect ca fiind datorate de către reclamantă TVA de 787 lei şi accize de 216 lei, în ce priveşte aceste sume procesul verbal de control, decizia de regularizare a situaţiei şi cea de soluţionare a contestaţiei prealabile fiind legale şi temeinice.

Dobânzile şi penalităţile de întârziere se datorează pentru neachitarea la termenul de scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor de plată, conform art.119 alin.1 Cod pr.fiscală. Prin urmare, pentru suma iniţială de plată trebuie să fi fost stabilit un termen scadent, pe care reclamanta să-l fi cunoscut şi să-l fi încălcat cu bună ştiinţă. Din decizia pentru regularizarea situaţiei rezultă că majorările de întârziere s-au calculat începând cu 14.02.2006 şi până la 30.06.2010, iar dobânzile de întârziere de la 01.07.2010 la 09.02.2011 (data efectuării controlului). Deci, majorările şi penalităţile au calculat chiar de la data înregistrării declaraţiei vamale de import definitiv, deşi intimatele recunosc că reclamanta a ataşat acestei declaraţii factura fiscală din care reiese clar preţul efectiv plătit pentru autoturism.

Faptul că intimaţii au stabilit ca valoare în vamă pe cea arătată în catalog pentru marfa respectivă, conform OMFP 687/2001, în loc să calculeze ei înşişi accize şi TVA raportat la valoarea din factura anexată declaraţiei, stabilind astfel o sumă mult mai mică, nu atrage concluzia că fiind reclamanta a fost debitor de rea credinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât majorările de întârziere şi dobânzile sunt mult mai mari decât sumele stabilite ca accize şi TVA, apărând deci ca o sancţiune pecuniară foarte gravă în sarcina reclamantei pentru o eroare de calcul săvârşită de intimaţi, deoarece acestora le revine obligaţia legală de a stabili valoarea în vamă cu respectarea normelor legale în vigoare (iar nu de a prelua date prestabilite dintr-un catalog, în loc să calculeze conform algoritmului legal şi a preţului real al autoturismului).

Tribunalul a apreciat că şi în această materie trebuie făcută aplicarea principiului bunei credinţe, astfel că aceste majorări şi dobânzi de întârziere ar fi datorate de către reclamantă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare 4298/09.02.2011.

S-a observat că, deşi prin decizia nr.1935/R-CONT/21.09.2011 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus suspendarea executării până la pronunţarea asupra fondului cauzei, cu toate acestea la data de 08.07.2011 intimatele au reţinut din conturile reclamantei întreaga sumă prevăzută în actele contestate în speţă.

Considerând că este vorba de o plată nedatorată, tribunalul a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea intimatelor să restituie reclamantei suma de 1.699 lei (dobânzi şi majorări de întârziere la accize plus dobânzi şi majorări de întârziere la TVA), reţinută din conturile reclamantei la data de 08.07.2011, conform extraselor de cont.

În ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor fiscale, tribunalul a considerat-o ca fiind fondată în temeiul art.15 din Legea 554/2004, raportat în principal la considerentele deciziei nr.1935/R-CONT/21.09.2011 a Curţii de Apel Piteşti, precum şi văzând soluţia adoptată la principalele capete de cerere ale acţiunii. S-a apreciat că sunt îndeplinite deci atât condiţia cazului bine justificat, cât şi cea a prevenirii unei pagube iminente, greu de reparat, menţionându-se aceeaşi situaţie de fapt şi de drept reţinută în considerentele deciziei sus arătate.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta şi pârâtele.

I. Reclamanta SC MMI ETS SRL a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând următoarele:

- în mod greşit nu a constatat prima instanţă nulitatea procedurii controlului ulterior potrivit dispoz.art.100 din Legea nr.86/2006, art.105 alin.7 din OG nr.92/2003 şi art. 24, 43 şi Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006. Echipa de control avea obligaţia consemnării în procesul verbal de control a ordinului de control/misiunii în baza căreia se executa contractul, iar acest ordin trebuia ataşat în copie şi comunicat persoanei controlate, împreună cu procesul verbal de control. Din analiza conţinutului art.100 din Legea nr.86/2006, rezultă că efectuarea controlului ulterior al declaraţiilor putea fi făcut la oricare din persoanele enunţate la alin.2, iar nu la sediul organului vamal;

Pentru argumentele de mai sus se impunea ca prima instanţă să reţină nelegalitatea şi în privinţa deciziei pentru regularizarea situaţiei.

- în mod greşit a înlăturat prima instanţă obligaţia reclamantei numai în privinţa majorărilor, dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, reţinând că reclamanta datorează doar TVA şi accize. Valoarea în vamă a bunului importat a fost calculată conform normelor legale aplicabile la data depunerii declaraţiilor vamale EU4 I nr.15325/14.02.2006, adică în conformitate cu dispoziţiile art.109 alin.6 din HG nr.1114/2001, art.2 din OMFP nr.687/2001 şi Deciziei nr.175/2003 pentru aprobarea Normelor tehnice privind imprimarea, utilizarea şi completarea declaraţiei vamale în detaliu, emisă de Direcţia Generală a Vămilor.

Potrivit rubricii 43 din Capitolul 3 al Deciziei nr.175/2003, în cazul autovehiculelor folosite metoda de evaluare se exceptează de la regula generală de evaluare utilizată pentru determinarea valorii în vamă, din Acordul privind aplicarea art.VII din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Calcularea obligaţiilor vamale prin raportare la valoarea tranzacţiei nu este corectă, întrucât textele legale menţionate anterior se aplicau nu doar persoanelor fizice, ci şi celor juridice, excepţia de la regula privind stabilirea valorii aplicându-se în funcţie de natura lucrului importat (autoturisme folosite).

Excepţia respectivă a fost păstrată doar în privinţa persoanelor fizice începând cu anul 2006, deci ulterior importului realizat de reclamantă, odată cu abrogarea OMFP nr.687/2001 şi a HG nr.1114/2001 şi cu intrarea în vigoare a Ordinului pentru aprobarea valorilor în vamă nr.1076/2006 şi a HG nr.707/2006.

Recurenta a mai susţinut că, la momentul importului, a pus la dispoziţia organelor vamale toate informaţiile necesare şi prevăzute de legea în vigoare la acel moment pentru a se stabili valoarea corectă a obligaţiilor vamale.

Recurenta a invocat şi faptul că, potrivit practicii Curţii Europene de Justiţie, declaraţia vamală nu este o declaraţie pe proprie răspundere a importatorului, ci implică şi responsabilitatea autorităţilor vamale dacă nu se reţine că importatorii au acţionat cu rea-credinţă. Or, în cauza de faţă, organele vamale nu au dovedit reaua-credinţă a reclamantei.

Potrivit art.243 alin.2 lit.b) din Legea nr.86/2006 – Codul vamal românesc, care transpune dispoziţiile art.220 alin.2 lit.b) din Codul vamal comunitar, nu se poate stabili ulterior o datorie vamală suplimentară dacă valoarea drepturilor legal datorate nu s-a înscris în evidenţa contabilă printr-o eroare a autorităţilor vamale, dacă eroarea autorităţilor vamale nu a putut fi detectată într-un termen rezonabil de către debitor şi dacă acesta din urmă a acţionat cu bună-credinţă, respectând toate dispoziţiile prevăzute de legislaţia în vigoare cu privire la declaraţia vamală.

Sub aspectul celor de mai sus recurenta a invocat Hotărârile Curţii Europene de Justiţie nr.250/1991, pronunţată în Cauza Hewlett-Packard, respectiv nr.348/1989 pronunţată în Cauza Mecanarte.

Recurenta a mai arătat că faptul că în anul 2010 Ministerul Finanţelor a emis o adresă prin care a dat o nouă interpretare dispoziţiilor legale în vigoare la momentul importului, nu justifică reanalizarea declaraţiilor vamale, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 421/16.01.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care s-a făcut referire la jurisprudenţa Tribunalului de Justiţie al CE (Hotărârea din 27.09.2007 pronunţată în Cauza C-409.04 Teleos/Marea Britanie), precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit faptul că autorităţile trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudine pentru subiecte de drept vizate de măsurile care însoţesc aplicarea acestor norme.

- în ce priveşte înştiinţarea de plată recurenta a arătat că în mod greşit prima instanţă nu a dispus anularea acesteia, deşi, din disp.art.41 Cod procedură fiscală, coroborate cu art.205 alin.1 şi pct.5.2 din OMFP – ANAF nr.519/2005, rezultă că aceasta este un act administrativ fiscal din categoria altor acte administrativ fiscale decât cele reprezentând titlul de creanţă. Înştiinţările de plată nu pot fi calificate drept acte de executare, ci eventual ar putea fi calificat ca act de corespondenţă administrativă.

II. Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, invocând disp.art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:

- în mod greşit a dispus prima instanţă suspendarea executării actelor emise de D.G.F.P. Argeş, în condiţiile în care respectiva măsură se ia doar în situaţii de excepţie în care sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prev.de art.14 din Legea nr.554/2004. Sub acest aspect instanţa de fond nu a precizat care sunt motivele ce reprezintă un caz bine justificat de suspendare, iar paguba iminentă dificil de reparat trebuia argumentată prin sentinţă, având în vedere şi dispoziţiile deciziei nr.5191/27.10.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora simpla susţinere a faptului că reclamantul nu datorează sumele la care a fost obligat şi că executarea silită a unor obligaţii în cuantum ridicat ar perturba graf îndeplinirea celorlalte obligaţii ale reclamantului nu sunt de natură a satisface cerinţele legii în privinţa admisibilităţii cererii de suspendare.

De asemenea, prima instanţă nu a pus în vedere reclamantei depunerea unei cauţiuni, aşa cum prevăd dispoz.art.215 alin.2 Cod procedură fiscală.

- în privinţa cererii de anulare a deciziei nr.99/2011, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta datorează şi majorările de întârziere, dobânzile şi penalităţile de întârziere, având în vedere dispoziţiile art.119 alin.1 şi 4, art.120 alin.1 şi 7 şi art.120¹ alin.1 şi 3 Cod procedură fiscală.

- în privinţa cheltuielilor de judecată recurenta-pârâtă a arătat că acestea nu trebuia a fi acordate întrucât nu sunt întrunite condiţiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă, în sensul că D.G.F.P. nu s-a aflat în culpă procesuală. Pe de altă parte, se impunea ca reclamanta să fi câştigat irevocabil procesul pentru a pretinde cheltuieli de judecată. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a concluzionat că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli în temeiul art.274 Cod procedură civilă, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

III. Pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi în numele Autorităţii Naţionale a Vămilor, invocând dispoz.art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:

- deşi prima instanţă a dispus în mod corect respingerea acţiunii reclamantei cu privire la înlăturarea obligaţiilor de plată constând în accize şi TVA, în mod greşit a admis cererea acesteia privind majorările de întârziere şi dobânzile de întârziere. Instanţa a apreciat că în materia obligaţiilor în discuţie în speţă, trebuie făcută aplicarea principiului bunei-credinţe şi că, drept urmare, majorările şi dobânzile de întârziere ar fi datorate de către reclamantă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare nr.1876/2011.

Controlul vamal ulterior efectuat la sediul D.J.A.O.V. Argeş a constatat în reverificarea operaţiunilor vamale pe baza documentelor aflate în evidenţa autorităţii vamale şi a avut la bază prevederile art.35 şi 36 din Ordinul nr.7521/2006 şi ale art.61 alin.1 şi 2 din Legea nr.141/1997 – Codul vamal al României, înlocuite de art.100 alin.1, 2 şi 3 din Legea nr.86/2006 – Codul vamal al României. Verificând documentele depuse la momentul înregistrării declaraţiei vamale în detaliu, autoritatea vamală a constatat că reclamanta a declarat eronat valoarea în vamă (baza de impozitare) ca fiind valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin OMFP nr.687/2001, iar nu valoarea de tranzacţie prin care a fost stabilit preţul bunului importat, înscris în factura externă prezentată autorităţii vamale.

Având în vedere dispoziţiile art.40 din HG nr.1114/2001 şi art.3 lit.s) din Legea nr.141/1997, reclamanta este răspunzătoare pentru conţinutul declaraţiei vamale şi pentru plasarea mărfurilor sub regimul solicitat.

Câtă vreme cuantumul datoriilor vamale a fost determinat în sarcina reclamantei potrivit art.141 şi art.148 din Legea nr.141/1997, precum şi potrivit art.214 alin.1 din Regulamentul (CEE) nr.2913/1992 al Consiliului din 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, în mod corect s-au stabilit în sarcina reclamantei şi accesorii la obligaţiile stabilite suplimentar, prin raportare la momentul înregistrării declaraţiei vamale.

Accesoriile respective au fost calculate potrivit art.119 alin.1, art.120 alin.1 şi art.120¹ alin.1 Cod procedură fiscală, fiind calculate începând din ziua imediat următoare celei în care a fost înregistrată/acceptată declaraţia vamală în detaliu.

- sub aspectul suspendării executării actului administrativ, recurenta-pârâtă a arătat că tribunalul în mod greşit a reţinut că organul vamal a executat conturile reclamantei la data de 08.07.2011, deşi prin decizia nr.1935/R-Cont/21.09.2011 Curtea de Apel Piteşti dispusese suspendarea executării actelor administrative până la pronunţarea instanţei de fond. În realitate, la data de 08.07.2011 nu se dispusese suspendarea executării silite, autoritatea vamală efectuând acte de executare în baza unui titlu executoriu valabil.

Intimata-reclamantă SC MMI ETS SRL a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de pârâtă ca nefondate şi invocând faptul că organul vamal a interpretat greşit art.100 alin.3 din Legea nr.86/2006, precum şi celelalte texte legale invocate în recursul reclamantei.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, în raport de dispoz.art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul reclamantei este fondat, iar recursurile pârâtelor nu sunt fondate.

I. Sub aspectul stării de fapt, Curtea reţine că la data de 14.02.2006 SC MMI ETS SRL a importat un autoturism uzat Volvo V40, fabricat în anul 2003, pentru care a depus – prin comisionar în vamă - declaraţia vamală de import definitiv EU4 nr. I 15325/14.02.2006, la care a anexat factura nr. 1347/24959/06/0116/606.02.2006 în care era trecută valoarea de tranzacţie a bunului importat de 7.599,99 euro.

În baza documentelor anterior menţionate, acceptate de organele vamale, reclamanta a plătit suma de 23.282 lei cu titlu de drepturi de import.

Ulterior, la data de 9.02.2011, DJAOV Argeş a reverificat declaraţia vamală aferentă operaţiunii de import definitiv, depusă de reclamantă, şi, constatând că drepturile de import stabilite iniţial au fost calculate eronat, prin raportare la valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 687/2001, iar nu prin raportare la valoarea de tranzacţie înscrisă în factura externă prezentată autorităţii vamale cu ocazia efectuării importului, a stabilit drepturi vamale suplimentare constând în accize de 216 lei şi TVA de 787 lei, la care a calculat accesorii totale de 1699 lei.

Recurentele intimate şi intimata pârâtă au invocat dreptul organelor vamale de a efectua controlul ulterior, prev. de art. 61 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României în vigoare la data importului, şi dreptul de reverificare a datelor cuprinse în declaraţia vamală, prev. de art. 78 alin. 2 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din data de 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Potrivit art. 61 din Codul vamal al României în vigoare la data importului „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operaţiunilor. (2) În cadrul controlului vamal ulterior, autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite. Controlul se poate face la oricare persoană care se află în posesia acestor acte sau deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există”.

Potrivit art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992 „1. Autorităţile vamale, din proprie iniţiativă sau la cererea declarantului, pot modifica declaraţia după acordarea liberului de vamă. 2. Autorităţile vamale, după acordarea liberului de vamă şi pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţie, pot controla documentele comerciale şi datele legate de operaţiunile de import sau export, în privinţa mărfurilor în cauză sau de operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Asemenea inspecţii pot fi efectuate la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane în posesia documentului şi a datelor menţionate în scopuri comerciale. Acele autorităţi pot verifica, de asemenea, mărfurile, când este încă posibil ca ele să fie produse. 3. Atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu orice dispoziţii prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţii noi de care dispun”.

Din dispoziţiile legale sus citate, invocate de intimatele din cauză ca temei al dreptului de a stabili debite suplimentare în sarcina recurentei reclamante, rezultă că organele vamale pot demara un control ulterior importului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţia vamală.

În exercitarea acestui drept, organele vamale pot verifica orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite, aflate la sediul declarantului sau al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunea de import ori care se află în posesia acestor acte sau care deţine informaţii în legătură cu acestea, şi pot face şi un control fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.

Dacă în baza informaţiilor nou dobândite constată că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei.

Prin urmare, organele vamale au dreptul a face verificări suplimentare şi ulterioare importului pentru a determina dacă la momentul importului s-au stabilit corect drepturile de import, însă aceste verificări au în vedere elemente noi faţă de cele deţinute de organul vamal la data importului şi la data acceptării declaraţiei vamale formulate de importator.

Textele legale sus citate nu permit organelor vamale să reverifice documentele la care au avut acces direct la data importului şi pe baza cărora au fost stabilite iniţial drepturile de import, tocmai pentru că – de vreme ce acestea au fost în mod direct accesibile organului vamal, care a putut să aplice legea în raport de informaţiile furnizate de ele – nu mai au nevoie de o reverificare.

Prin urmare, controlul ulterior nu vizează actele pe care organul vamal le-a examinat la momentul acceptării declaraţiei vamale, ci actele la care nu a avut acces ori operaţiunile comerciale ulterioare sau starea ulterioară a mărfurilor înseşi, dar care au relevanţă în raport cu momentul naşterii datoriei vamale.

Este adevărat că, potrivit art. 78 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României la data importului în discuţie în cauză şi, respectiv, art. 40 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001, valoarea în vamă se declară de importator, iar declaraţia are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat, dar aceasta nu exclude răspunderea organului vamal care acceptă şi înregistrează declaraţia vamală.

Astfel, în cazul în care importatorul prezintă organului vamal toate documentele şi informaţiile pe baza căror a determinat şi declarat valoarea în vamă, dacă organul vamal acceptă şi înregistrează declaraţia de valoare în vamă, înseamnă că acceptă corectitudinea acesteia pentru că el însuşi a verificat documentele anexate declaraţiei ori informaţiile oferite prin declaraţie.

Câtă vreme organul vamal are acces la toate informaţiile necesare pentru a accepta că valoarea în vamă a fost corect declarată, nu poate pretinde că, în baza unui control ulterior, dar în temeiul aceloraşi informaţii şi documente pe care le-a acceptat la momentul înregistrării şi acceptării declaraţiei vamale, poate stabili alte drepturi de import.

Scopul controlului ulterior este descoperirea unor informaţii noi, fie ascunse de importator la data depunerii declaraţiei de valoare în vamă, fie inexacte, fie nereale, fie inaccesibile din alte cauze organului vamal, pe baza cărora să stabilească corect drepturile de import la momentul depunerii declaraţiei de valoare în vamă.

Aşa cum s-a arătat mai sus, răspunderea importatorului în ce priveşte declaraţia de valoare în vamă priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat.

Câtă vreme importatorul a înscris informaţii corecte în declaraţia de valoare şi a anexat documente a căror autenticitate nu a fost contestată şi negată ulterior, acceptarea valorii declarate de importator atrage răspunderea organului vamal, în sensul că acesta nu primeşte fără vreo implicare responsabilă declaraţia, ci o acceptă şi din punct de vedere formal şi din punct de vedere al valorii drepturilor de import, fără putinţa de a pretinde ulterior, în absenţa unor noi informaţii, că drepturile de import au fost greşit stabilite, iar răspunderea aparţine importatorului.

În speţă, recurenta reclamantă a depus declaraţia de valoare în vamă în care a trecut toate informaţiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacţiei, şi la care a anexat documentul de achiziţie al bunului în care, de asemenea, se găsea menţionată valoarea tranzacţiei. Nu s-a pretins că informaţiile respective nu erau corecte.

Deci, organul vamal a avut toate informaţiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată şi, ca atare, a putut înregistra şi accepta declaraţia de valoare.

Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.

Faptul că organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 78 alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art. 109 alin. 6 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.

Drepturile recunoscute de lege trebuie exercitate cu bună credinţă, iar acest principiu vizează inclusiv organele vamale, care nu pot stabili obligaţii suplimentare în sarcina importatorilor, pentru că au înţeles să îşi schimbe viziunea asupra interpretării unei norme de drept, ulterior ce raportul juridic vamal născut prin realizarea unei operaţiuni de import s-a încheiat.

Curtea nu va mai examina argumentele expuse de reclamantă în recursul său cu referire la netemeinicia aplicării de către intimate a altor criterii pentru stabilirea valorii în vamă, constatând că nu se mai impune aceasta de vreme ce s-a stabilit că - având în vedere cele mai sus – controlul vamal a fost nelegal efectuat.

Curtea nu va reţine ca fiind fondate argumentele reclamantei privind legalitatea efectuării controlului ulterior din punct de vedere al ordinului de control/misiunii pe care inspectorii vamali l-au avut în acest scop şi care nu a fost menţionat în procesul verbal de control şi prezentat reclamantei la momentul controlului.

Astfel, se constată că menţionarea ordinului de control/misiune în procesul verbal de control nu este privită de lege ca o condiţie esenţială, imperativă, în sensul art. 43 alin. 2 Cod procedură fiscală, pentru valabilitatea controlului şi a procesului verbal de control sub aspect formal, pentru a nu se mai verifica vătămarea reclamantei. Prin urmare, anularea poate interveni doar dacă reclamanta dovedeşte că acest aspect în sine i-a cauzat un prejudiciu, ce poate fi reparat prin anularea actului.

Or reclamanta nu a susţinut că a suferit un alt prejudiciu din faptul nemenţionării şi neprezentării ordinului de control/misiune, conform art. 24 şi 43 din Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 7521/2006, decât cel suferit prin exercitarea unui control ulterior nelegal din perspectiva dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 141/1996 şi a dispoziţiilor art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992, sus examinate.

Având în vedere concluzia, la care s-a ajuns în urma celor expuse mai sus, conform căreia controlul ulterior a fost nelegal efectuat, rezultă că procesul verbal de control nr. 4297/9.02.2011, decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 4298/9.02.2011 şi decizia nr. 99/29.03.2011, prin care s-a respins contestaţia administrativă, sunt nelegale, Curtea, în baza art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., va admite recursul reclamantei şi va modifica sentinţa în sensul anulării actelor respective şi în privinţa obligaţiilor principale suplimentare (accize şi TVA).

Va menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Cât priveşte înştiinţarea de plată, Curtea constată că aceasta nu este un act administrativ care să poată fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, întrucât nu produce efecte prin el însuşi, nefiind nici act de impunere, nici act de executare silită potrivit Codului de procedură fiscală.