Secolele XI-XIV

B. CUMANII SI ALTE GRUPURI TURANICE

Ultimul mare val migrator turanic abătut asupra spaţiului carpato-dunărean s-a datorat cumanilor. Problema etnogenezei lor, cu toate că a făcut obiectul unor cercetări competente, rămîne încă incomplet clari-

ficată. Potrivit geografilor arabi, cumanii — denumiţi de ei kîpciaci — constituiau ramura occidentală a kimekilor, de care s-au desprins la sfîrşitul mileniului I¹⁰⁴. Pătrunderea lor în răsăritul Europei datează cu puţin înainte de mijlocul secolului al Xl-lea. In anul 1055 cumanii sînt semnalaţi pentru prima oară în stînga Niprului, în vecinătatea statelor ruseşti¹⁰^. Primind desigur daruri bogate de la cneazul din Pereiaslavl, ei au consimţit să se retragă fără să provoace prădăciuni. Dealtfel, în această perioadă erau reţinuţi de confruntarea decisivă cu uzii pentru stăpînirea stepelor nord-pontice, tranşată în cele din urmă în favoarea cumanilor. In anul 1061, pe cînd uzii se îndreptau spre ţinuturile dună­rene, este înregistrată cea dintîi invazie cumană asupra Rusiei, urmată în deceniile următoare de numeroase altele¹⁰⁶.

Menţionarea unui atac al lor, întreprins alături de pecenegi asupra Adrianopolului în anul 1078¹⁰⁷ — constituind prima atestare a prezen­ţei cumanilor (Kofxavot) în Balcani — arată că ei străbătuseră şi regiu­nile extracarpatice. Faptul că acţionau în compania pecenegilor dove­deşte că la incursiune au participat cete cumane puţin numeroase, în momentul respectiv incapabile să se bizuie numai pe propriile forţe. în-trucît în acelaşi an alte triburi ale cumanilor erau angrenate în răz­boaiele civile din Rusia¹⁰³, este de presupus că cetele care acţionaseră în Tracia îşi aveau sălaşele la vest de Nipru. Tot între Nipru şi gurile Dunării locuiau cumanii conduşi de Kutesk, care -prin 1085—1086 au năvălit în Ungaria la instigarea regelui detronat Salomon. In schimbul sprijinului pentru reocuparea tronului, Salomon făgăduise căpeteniei cu­manilor că îi va ceda Transilvania¹⁰⁹. Precizarea cronicilor latin o-ma-ghiare că invadatorii au ajuns pînă la Ung şi Borsua — identificate cu Ungvâr şi Borsova din fostul comitat Bereg, aflat la nord-vestul Mara­mureşului — este de natură să indice că pătrunderea lor spre Ungaria se făcuse prin pasul Verecke, cunoscut în evul mediu sub numele de „Poarta Rusiei", ocolind deci Moldova şi Transilvania. La scurtă vreme după eşecul suferit în Ungaria, cumanii şi aliatul lor Saiomon s-au în­dreptat spre Imperiul bizantin¹¹⁰. De data aceasta ei au trebuit să stră­bată însă sudul Moldovei. In biografia împăratului Alexe I Comnenul scrisă de fiica sa Anna, izvorul cu ştirile cele mai consistente asupra desfăşurării operaţiunilor militare din anul 1087, se arată că invazia se datora unei armate numeroase, comandată de scitul Tzelgu şi compusă din sarmaţi, sciţi şi daci, aceştia din urmă avîndu-1 în frunte pe Salomon¹¹¹. Dacă în ceea ce priveşte recunoaşterea pecenegilor sub numele sciţilor, şi a ungurilor sub acela al dacilor nu există nici o îndoială, identificarea sarmaţilor comportă anumite dificultăţi. Avîndu-se în vedere că în alte capitole ale lucrării sale Anna Comnena îl numeşte sarmat pe mer­cenarul Uzas¹¹², antroponimic care derivă desigur de la neamul turanic al uzilor, iar cumanii apar de obicei sub numele lor real, s-ar putea crede că sub denumirea de sarmaţi din fragmentul în discuţie se ascund uzii. Remarcăm însă că, într-un alt paragraf, uzilor li se conferă şi denumirea de huni¹¹⁵, fapt ce pledează împotriva ipotezei de mai sus. Asemenea inconsecvenţe în atribuirea etnonimelor cu caracter arhaizant nu sînt deloc neobişnuite în lucrarea autoarei de viţă imperială. Intrucît cro­nicile latino-maghiare sînt foarte explicite în privinţa relatării colabo­rării pe plan militar a cumanilor şi ungurilor, iar datele transmise de ela

concordă în multe privinţe cu cele de provenienţă bizantină, nu avem motive să contestăm identificarea cu cumanii a sarmaţilor amintiţi de Anna Comnena, acceptată dealtfel de cei mai mulţi specialişti.

După înfrîngerea invadatorilor şi replierea cumanilor dincolo de Dunărea îngheţată, în sudul Moldovei sau al Munteniei, aceşti turanici au continuat să locuiască în ţinuturile de stepă de la- vest de Nipru, de unde pregăteau alte atacuri. Prilejul pentru asemenea acţiuni s-a ivit cînd Tatos, stăpînitorul de la Dristra, le-a cerut sprijinul împotriva Bi­zanţului. Din descrierea evenimentelor rezultă că Tatos a lipsit destul de mult din cetatea sa pînă a reuşit să-i aducă pe cumani în sudul Dunării, fapt ce s-ar putea motiva prin împrejurarea că turanicii îşi aveau săla­şele relativ departe de Dunăre. Neconcepînd să se reîntoarcă fără pradă în regiunile de unde veneau, ei au solicitat pecenegilor o parte din bu­nurile capturate de la bizantini în urma victoriei obţinute pe cînd cu­manii se aflau în drum spre Dunăre. Refuzaţi de aliaţii lor, cumanii au recurs la atacarea acestora, după care, avînd de înfruntat greutăţi în aprovizionare, s-au reîntors la nordul fluviului cu intenţia de a re­veni pentru a se răfui cu pecenegii¹¹⁴. Unele grupuri cumane este posibil să fi urmărit de fapt stabilirea în nordul Peninsulei Balcanice. Dificul­tăţile pentru materializarea unei asemenea hotărîri veneau în mai mică măsură din partea administraţiei bizantine, care de cîţiva ani pierduse controlul în provinciile sale dunărene, ci îndeosebi din partea pecene­gilor. Aşa se explică de ce, reîntorcîndu-se cu forţe proaspete din nordul Mării Negre, obiectivul principal al cumanilor a fost de a lovi în pece­negi. Intuind desigur pericolul pe care l-ar fi reprezentat aşezarea lor în imperiu, Alexe I a refuzat la început coalizarea cu cumanii împotriva pecenegilor, preferind să determine retragerea hoardelor cumane prin oferirea de daruri consistente¹¹⁵. De-abia după reizbucnirea conflictului cu pecenegii Bizanţul a apelat la sprijinul cumanilor, a căror interven­ţie a decis dezastrul confraţilor lor la Lebunion. Măcelărirea prizonie­rilor şi a familiilor învinşilor a produs o vie impresie asupra cumanilor, care, temători că o astfel de soartă i-ar putea aştepta şi pe ei, s-au grăbit să treacă în stînga Dunării¹¹⁶. Ei au rămas o anumită perioadă în preajma fluviului, căci la puţine luni după lupta de la Lebunion împăratul primea veşti despre o nouă invazie cumană, concomitent cu izbucnirea unei răs­coale în Dalmaţia. Se pare că acţiunea cumană nu prezenta nici o ame­ninţare gravă, de vreme ce Alexe I a decis să se ocupe întîi de reglemen­tarea situaţiei de pe coasta dalmată¹¹⁷.

Principalele efective turanice care au pătruns în imperiu în preajma luptei din 1091 proveneau tocmai din bazinul Niprului. în acest sens con­siderăm elocventă participarea la războiul cu pecenegii a faimoaselor căpetenii cumane Tugorkan şi Boniak — cunoscuţi îndeosebi prin acţiu­nile lor energice din zona Kievului şi Pereiaslavlului¹¹⁸ — menţionaţi de Anna Comnena sub numele de Togortak şi Maniak¹¹⁹. Dealtfel,'nici pre­tendentul la tronul bazileilor, care a invadat imperiul în 1094, nu se baza pe efective nomade din regiunile dunărene, ci pe cele din vecină­tatea Crimeei. Cu acestea din urmă luase legătura în vremea cînd fu­sese exilat la Chersones¹²⁰. Cumanii care prin 1Q91—1092 au năvălit sub conducerea iui Kopulch în Transilvania şi apoi pînă în regiunea Tisei, străbătând transversal Moldova, veneau de asemenea din regiuni mai îndepărtate, atacul lor fiind întreprins cu ştiinţa sau chiar la instigaţia

133

principilor ruşi, ceea ce a şi constituit pretextul represaliilor maghiare asupra Haliciului¹²¹. Un astfel de pretext ar fi fost evident nejustificat dacă cetele lui Kopulch şi-ar fi avut sălaşele în Bugeac sau Bărăgan. Toate aceste date fac dovada că marile expediţii cumane din ultimele de­cenii ale secolului al Xl-lea îndreptate împotriva Bizanţului şi Unga­riei, al căror drum trecea prin regiunile româneşti extracarpatice, aveau ca punct de plecare nu spaţiul nord-dunărean, ci ţinuturile din bazinul Nistrului. Aşa se explică de ce, în vremea războaielor din Balcani din 1087—1091 şi a atacurilor din Transilvania şi Ungaria, cnezatele ruseşti nu au mai constituit ţinta năvălirilor cumane, cară au fost reluate de-abia din anul 1092¹²². In această perioadă, în fîşia de cîmpie din sudul Moldovei şi a Munteniei, locuită — în afară de populaţia autohtonă — de rămăşiţele pecenegilor şi uzilor, nu se infiltraseră, desigur, decît cete cumane puţin numeroase, incapabile să întreprindă individual acţiuni războinice de amploare. Ele au putut cel mult însoţi în expediţii triburile mai puternice ale confraţilor lor din zona Niprului. în pofida relaţiilor deloc cordiale cu nomazii, Constantinopolul a acceptat ca cete cumane să servească ca mercenari în armatele bizantine alături de grupuri de pe­cenegi şi uzi. Aceste trupe auxiliare au fost folosite în anul 1097 în vestul Peninsulei Balcanice împotriva detaşamentelor cruciaţilor, aflaţi în drum spre Locurile Sfinte¹²³, precum şi în Asia, în luptele cu „sara­zinii"¹²⁴. Este dificil de precizat dacă micul grup de cumani din Moglena, amintit într-un act din vremea lui Andronic I Comnenul {1183—1185) se stabilise acolo încă de la sfîrşitul secolului al Xl-lea sau într-o pe­rioadă ulterioară¹²⁵.

După incursiunea din 1094, vreme de peste o jumătate de veac, pre­zenţa cumanilor în regiunile dunărene nu mai este relevată decît rareori în izvoare. Letopiseţele ruseşti îi semnalează la Dunăre în anul 1106, fără să dea amănunte în legătură cu aceasta¹²⁶. în anul 1114 ei traver­sează fluviul în apropiere de Vidin, dar la intervenţia promptă a lui Alexe I — înştiinţat din vreme de posibilitatea unui atac — s-au refu­giat pe malul stîng al fluviului, fiind urmăriţi fără succes timp de trei zile¹²⁷. Teama de a angaja ciocniri cu armatele bizantine vorbeşte de Ia sine de slăbiciunea invadatorilor. Aceştia, desigur, nu făceau parte din uniunea tribală din bazinul Niprului, ci erau cei din grupul stabilit în Cîmpia Dunării, grup ce acţionase şi înainte de 1114, prădînd în împre­jurimile Vidinului¹²⁸. Reducerea numărului năvălirilor cumane în dreapta Dunării se datora în mare parte grijii cu care administraţia bizantină se preocupa de protejarea graniţelor septentrionale ale statului. Din vremea în care participanţii la prima Cruciadă traversau teritoriul imperiului posedăm o ştire ce atestă implantarea garnizoanelor la Dunăre pentru pre-întîmpinarea atacurilor cumanilor şi ungurilor¹²⁰. Pe de altă parte, grosul populaţiei cumane din bazinul Niprului şi Donului era reţinut de con­fruntările continue cu cnezatele ruseşti şi de participările la războaiele civile din sînul acestor state, aşa că nu-şi mai puteau permite să ac­ţioneze pe prea multe fronturi.

Spaţiul imens controlat din punct de vedere militar de cumani, de­limitat de Lacul Arai şi Dunărea inferioară, era lipsit de unitate poli­tică. Specialiştii au diferenţiat cinci¹³⁰, şase¹³¹ sau opt grupuri cumane¹³², unul din ele fiind considerat cel stabilit în cîmpiile situate de-a lungul litoralului de nord-vest al Mării Negre şi de la nordul Dunării de Jos.

După cucerirea mongolă izvoarele orientale citează 11 triburi cumane¹³³,

în rîndul cărora înglobaseră însă şi alte neamuri turce aservite hanilor Hoardei de Aur.

Spre mijlocul secolului al Xll-lea reîncepe seria invaziilor cumane în Imperiul bizantin¹³⁴. Cronologia lor exactă comportă încă discuţii. In anul 1148, ca răspuns la atacul cumanilor, Manuel I îi urmăreşte per­sonal la nordul Dunării. Cu acest prilej în mîinile bizantinilor a căzut prizonier unul din comandanţii barbarilor, Lazăr (Aa^ocpoţ)¹³⁵, al cărui nume este cu totul netipic pentru turanici, ceea ce a determinat pe istorici să-1 considere fie un reprezentant al populaţiei locale supuse cumanilor, fie un nomad creştinat sub influenţa ei¹³⁶. Cîţiva ani mai tîrziu, la în­ceputul celui de-al 6-lea deceniu al secolului al Xll-lea, cumanii repetă incursiunea în imperiu ■— de data aceasta, se pare, cu forţe mai nume­roase — reuşind chiar să înfrîngă armata trimisă împotriva lor şi să se întoarcă cu o pradă bogată¹³⁷. O altă invazie a avut loc spre sfîrşitul aceluiaşi deceniu. La sosirea trupelor imperiale turanicii s-au grăbit să se retragă la nordul Dunării¹³⁸.

Declanşarea acestor năvăliri în Bizanţ, al căror principal obiectiv era jaful, reflectă întărirea grupului cuman de la nordul Dunării de Jos¹³⁹. Faptul că, la două din aceste atacuri, armatele bizantine, cărora le-a re­venit misiunea de a izgoni pe nomazi, au avut în frunte pe însuşi împă­ratul, iar cu prilejul altei invazii trupele trimise să-i înfrunte au fost nimicite, este de natură să ne sugereze forţa invadatorilor. La sporirea potenţialului militar al cumanilor din ţinuturile extracarpatice nu este exclus să fi contribuit şi colaborarea cu forţele locale, aşa cum indică pre­zenţa alături de nomazi a căpeteniei numite Lazăr. Totuşi, comparativ cu năvălirile turanicilor din cursul secolului al Xl-lea, cele întreprinse de cumani la mijlocul secolului al Xll-lea nu au avut o amploare atît de mare. Ele au afectat mai mult ţinuturile din preajma Dunării, nedepăşind niciodată lanţul Munţilor Balcani.

încetarea invaziilor în a doua parte a domniei lui Manuel I se dato­rează probabil atît ripostelor ferme venite din partea Bizanţului, cît şi încheierii unor tratate de pace între Constantinopol şi nomazi. Astfel s-ar explica neutralitatea cumanilor atunci cînd în 1166 armatele lui Leon Vatatzes au străbătut regiunile extracarpatice în drum spre regatul arpa-dian. Menţionăm, de asemenea, că sciţii paristrieni (tcov rcapiaipiuiv Sxu&cov), denumire sub care recunoaştem pe cumani, intraseră ca mer­cenari în armata imperială, fiind folosiţi în luptele cu sultanatul de Ico-nium¹⁴⁰.

In afara cronicilor bizantine, cumanii sînt atestaţi în regiunile de la nordul Dunării inferioare şi în izvoare de altă provenienţă. In anul 1159 ei sînt semnalaţi în sudul Moldovei, unde pradă corăbiile pescarilor hali-cieni de pe Dunăre împreună cu Ivan Rostislavici şi, ulterior, participă alături de berladnici la atacul cnezatului halician¹⁴¹. Aproximativ în aceeaşi perioadă, un izvor occidental îi indică pe cumani şi pecenegi între vecinii de la estul şi nordul (!) Pannoniei¹⁴².

După izbucnirea marii revolte a românilor şi bulgarilor din Balcani în anul 1185, cumanii nord-dunăreni au fost mereu solicitaţi să sprijine pe răsculaţi în confruntările cu Bizanţul¹⁴³. Atraşi de posibilitatea de a prăda ţinuturile bogate ale imperiului, ei treceau în mod periodic Dunărea, uneori şi în tovărăşia românilor. După cucerirea Constantinopolului de

cruciaţi, călăreţii cumani au continuat să fie aliaţii de nădejde ai Asij neştilor, luptînd împreună împotriva Imperiului latin¹⁴⁴. Datorită part] cipărilor active la evenimentele furtunoase din Balcani, o parte din n( mazii din cîmpiile nord-dunărene s-au scurs spre celălalt mal al fii viului. Aceasta nu s-a repercutat asupra capacităţii militare a turanic: lor rămaşi în stingă Dunării. Dimpotrivă, la începutul secolului XHI-lea constatăm o activizare a întreprinderilor războinice ale cuman; lor împotriva vecinilor, activizare care nu este exclus să fie legată d deplasarea spre apus a unor grupuri nomade din stepele nord-pontice. I primele trei decenii ale secolului amintit se intensifică atacurile cuman asupra Haliciului¹⁴⁵, ca şi împotriva Transilvaniei, ceea ce a constitu: una din cauzele aducerii în anul 1211 a cavalerilor teutoni în Ţar Bîrsei¹⁴⁶. Atunci cînd corniţele Sibiului a fost trimis cu trupele spr Vidin, căpeteniile cumane din Cîmpia munteană n-au consimţit la desfăşurare de forţe străine în teritoriile pe care le dominau din pune de vedere politic¹⁴⁷.

Migrarea spre vest a turanicilor s-a accentuat desigur spre sfîrşiti deceniului ai 2-lea al secolului al XlII-lea, cînd stepele kirkize, aflat la limita răsăriteană a răspîndirii triburilor cumane, au devenit obiectv. campaniilor războinice ale puternicului şah al Horezmului, Muhammad¹⁴' înfrîngerea lor de armatele horezmiene nu a însemnat decît preludii: evenimentelor cu efecte catastrofale pentru nomazii turanici desfăşurat în anii imediat următori. In 1221, după distrugerea Horezmului, hoardei mongole au trecut din Iran Hfnord de Caucaz, ajungînd apoi în terito riile locuite de alani şi cumani. Reuşind prin diferite promisiuni să dez bine alianţa dintre cele două popoare, mongolii le-au învins pe rînc Cu toată regruparea forţelor cumane în stepele Donului şi cu tot spri linul consistent al cnejilor ruşi, care au dat uitării vechea vrăjmăşie, că

peteniile mongole Gebe (Jăbă) şi Subiităi au reuşit să le provoace î anul 1223 o grea înfrîngere pe rîuleţul Kalka¹⁴⁹. Retragerea mongolilor slăbiţi de îndelungata campanie întreprinsă, a amînat cu un deceniu jumătate deznodămîntul ce se profila pentru soarta turanicilor din ste pele Europei Răsăritene.

După gravele insuccese suferite, iniţiativele războinice ale cumanilo din cîmpiile de la nordul Mării Negre şi a Dunării s-au diminuat extren de mult. La aceasta a contribuit nu numai slăbirea potenţialului lor mili tar, ci şi preocuparea de a stabili raporturi bune cu vecinii de la care s< putea spera un ajutor în cazul noilor confruntări cu mongolii. O urmări firească a acestor stări de lucru este şi receptivitatea unor grupuri cu­mane la propaganda catolică, concretizată între altele prin crearea îr zona curburii Carpaţilor a episcopiei cumanilor, aflată sub patronaju Scaunului papal şi al Coroanei arpadiene.

Marea invazie mongolă din 1236—1242 a pus capăt supremaţie: politice şi militare a neamurilor nomade turce în spaţiul extracarpatic Pătrunderea mongolilor a declanşat exodul spre vest a unei însemnat* părţi a cumanilor. Intrucît regiunile extracarpatice erau mult mai ex puse invaziei, cumanii au trecut în masă în Ungaria şi Peninsula Bal câni că.

136

Un alt popor de origine turcă care a ajuns temporar în ţinuturile carpato-dunărene au fost berendeii. Menţionarea lor în izvoare aproape întotdeauna alături de alte triburi turce, precum şi analiza puţinelor an­troponimice păstrate de la ei, pune în afară de îndoială obîrşia turanică a berendeilor¹⁵⁰. Apariţia lor în Europa a rămas pînă în prezent enigma­tică S-a emis ipoteza că ej. s-au dezvoltat în mijlocul celorlalte comu­nităţi turce, de care s-au desprins ca trib aparte mai tîrziu¹-⁵¹. Numele Berendi purtat ds unul din uzii aflaţi în anul 1097 în slujba cneazului kievian ar putea reprezenta un indiciu că berendeii au fost la un mo­ment dat cuprinşi în uniunea de triburi a uzilor¹⁵². O concluzie precisa în acest sens este greu de formulat, căci întotdeauna berendeii sînt prezentaţi în izvoare ca un trib diferenţiat de celelalte triburi turce. Nu ar fi deloc exclus ca ei să fi migrat în secolul al Xl-lea spre Europa Răsăriteană din Asia Centrală, unde, fiind probabil desemnaţi prin-tr-un alt nume, nu li s-au putut depista urmele.

Pentru prima dată izvoarele menţionează pe berendei în anul 1097, în tovărăşia pecenegilor şi uzilor, la periferia statelor ruseşti¹⁵³. Ei se aşezaseră acolo cu acordul cnejilor ruşi, interesaţi să protejeze propriile state de cumani cu ajutorul altor nomazi. începînd de la mijlocul seco­lului al XH-lea atestările documentare privind acţiunile berendeilor din slujba Rusiei se înmulţesc substanţial, ceea ce reprezintă o dovadă a întăririi lor. Luîndu-se în consideraţie faptul că în letopiseţe numărul menţiunilor asupra berendeilor depăşeşte pe acelea referitoare la uzi şi pecenegi, s-a considerat că ei constituiau în cea de-a doua jumătate a secolului al XH-lea cel mai puternic trib din uniunea tichiilor negre¹⁵⁴. Berendeii s-au aşezat îndeosebi în cnezatele de Kiev, Halici şi Rostov-Suzdal, făcîndu-şi marcată prezenţa şi prin urme în toponimie¹³⁵.

Studiul toponimiei şi al onomasticii medievale face dovada pătrun­derii berendeilor şi mai spre vest, în Ungaria, Slovacia¹⁵⁶, Bulgaria¹³⁷, precum şi în aproape toate regiunile carpato-dunărene (Moldova, Mun­tenia¹⁵⁸, Transilvania¹⁵⁹, Maramureş¹⁶⁰). Un sat cu numele Berindeeşti, situat în apropiere de Roman, este menţionat pentru prima dată într-un act emis de cancelaria moldovenească în anul 1453¹⁶¹, în vreme ce do­cumente de aceeaşi provenienţă amintesc în mai multe rînduri între 1435 şi 1442 un stolnic cu numele Berindei¹⁶². Alte nume asemănătoare de localităţi rurale şi de persoane se întîlnesc în actele oficiale de mai tîrziu¹⁰³.

Izvoarele istorico-literare nu pomenesc prezenţa berendeilor în afara cnezatelor ruseşti decît o singură dată, şi anume în anul 1139, cînd, po­trivit Cronicii de la mănăstirea Sf. Ipatie, în sprijinul cneazului Iaropolk Vladimirovici de la Kiev, aflat în conflict cu Vsevolod Olgovici, ar fi venit 30 000 de berendei trimişi de regele Ungariei¹⁶⁴. într-un alt izvor, numărul berendeilor din cadrul armatei adunate -de Iaropolk este fixat la numai o mie şi nu se mai specifică de unde au venit¹⁶⁵. Ţinînd cont că în anul 1121 marele cneaz Vladimir îi alungase din statul său¹⁶⁰ şi că în răstimpul dintre 1121 şi 1139 cronicile ruseşti nu mai fac nici o re­ferire la ei, este posibil ca berendeii să fi părăsit vremelnic sudul Rusiei¹⁶⁷ pentru a se îndrepta spre ţinuturile extracarpatice şi spre regatul arpadian, mai ales că în stepele nord-pontice nu se puteau stabili din cauza cuma-
nilor. De asemenea, infiltrarea lor spre regiunile amintite a putut sâ aibă loc şi odată cu pătrunderea spre vest a altor triburi turanice. Faptul că migraţia berendeilor n-a fost înregistrată documentar arată că ea s-a pro­dus fie în grupuri mici, fie la remorca unor populaţii turce mai nume­roase şi puternice, de care nu se deosebeau prea mult în privinţa trăsă­turilor somatice şi de port.

Pe lîngă triburile turanice nomade, în ţinuturile carpato-dunărene s-au infiltrat şi alte grupuri izolate de turanici, care în regiunile lor de origine duceau o viaţă seminomadă sau chiar erau pe cale de a se seden-tariza. Dintre aceste grupuri menţionăm pe bulgarii răsăriteni şi pe chazari.

In afara bulgarilor de pe Volga şi a celor stabiliţi în Peninsula Bal­canică sub conducerea lui Asparuh, alte triburi bulgare locuiau în nor­dul Mării Negre. La mijlocul secolului al X-lea, ele erau cunoscute sub numele de „bulgari negri"⁵⁶⁸. Despre aşa-numiţii ismaeliţi, a căror pre­zenţă în statTri~aîpă3ian este semnalată în mai multe rînduri în cursul primelor secole ale mileniului al II-lea¹⁶⁹, deţinem informaţia că veni­seră din ţara bulgarilor în a doua jumătate a secolului al X-lea: de terra Bular venerunt quidam nobilissimi domini cum magna multitudine Hismahelitarum¹'¹⁰. Denumirea de ismaeliţi — dar nu numai aceasta — desemna însă şi alte populaţii răsăritene stabilite în Ungaria, îndeosebi pe cele ce adoptaseră islamismul¹⁷¹. în drum spre regatul ungar, grupu­rile de bulgari răsăriteni şi de altă naţionalitate au trecut desigur şi prin regiunile est-carpatice. S-a considerat că anumite materiale desco­perite în necropolele de la Hansca par să indice că unele morminte au aparţinut acestor bulgari¹⁷². Prezenţa lor este atestată documentar la începutul secolului al XlV-lea şi la Cetatea Albă¹⁷³.

După dezmembrarea statului lor, unele grupuri chazare s-au îm­prăştiat spre vest. Un detaşament chazar intrat în serviciul cnejilor ruşi este menţionat în vecinătatea nordică a Moldovei, cu prilejul invadării Wolhyniei de cumani în anul 1106¹⁷⁴. Cete chazare însoţiseră pe pecenegi în regiunile dunărene, după cum indică numele de Kazar, purtat de o căpetenie pecenegă care atacase Ungaria din nordul Peninsulei Balca­nice spre sfîrşitul celui de-al treilea sfert al secolului al XI-lea¹⁷⁵. Ante­rior, kabarii (xa(3apoi),trib desprins din cadrul confederaţiei chazare, par­ticipaseră alături de unguri la cucerirea Pannoniei¹⁷⁶. Ei sînt consideraţi de cei mai autorizaţi specialişti ca strămoşi ai secuilor¹⁷⁷. Nu este exclus ca anumite antroponimice şi toponime medievale din Moldova să derive de la numele chazarilor. Avem în vedere în acest sens antroponimul Co-zar, semnalat într-un document din anul 1443¹⁷⁸, precum şi numele sa­telor dispărute Cozarăuţi (Cozareuţi) de pe rîul Răut (probabil lîngă Mas-căuţi, raionul Dubăsari), atestat documentar în 1436 şi 1439¹⁷⁹, şi Coza­reuţi, identic desigur cu Cozăreştii (probabil lîngă Terebca, raionul Edi-niţa, R. S. S. Moldovenească), menţionate în acte interne din 1431 şi, res­pectiv, din 1479¹⁸⁰. Adoptarea numelui localităţilor s-a făcut după toate aparenţele nu direct de la etnonim — căci atunci ele ar fi trebuit să se numească Cozari, aşa cum s-a întîmplat cu Sîrbi, Ruşi, Jidovi, Nemţeni etc. — ci prin intermediul unui antroponimic.