Seria: De vorbă cu,,Îngereii” păzitori daci a partea a ii-a vol

CU ...VÂNTUL!
Cuvântul rostit este marele dar al Duhului Sfânt.

La rostirea unui cuvânt, din piept iese un suflu scurt de aer, aidoma unui vânt de mică intensitate, care produce un anumit sunet când este împins afară din gură, în funcţie de modul în care este aşezată limba în acel moment. Astfel apar sunetele care se leagă între ele. Acelaşi principiu stă la baza multor instrumente muzicale de suflat, care de fapt nu fac decât să copieze mecanic această minune a lui Dumnezeu care este mecanismul uman al vorbirii.

Deci cuvântul este ceva ,,cu...vânt!” Observăm modul de exprimare al strămoşilor noştri, de a vorbi prin cuvinte care de fapt sunt propoziţii scurte, care surprind numai esenţialul dintr-un proces sau o caracteristică esenţială a unui obiect.

Alte exemple:

şarpele = sar pele! adică cel căruia îi sare şi îşi pierde periodic pielea şi năpârleşte.

raza = ra za! adică acel lucru care face legătura (za) cu sursa luminii (ra);

căpitan = cap itan! adică un conducător viteaz (cap), coborât din munţii (itan), unde se desăvârşea ca luptător;

calfă = cal fă! adică un băiat sprinten, alergat toată ziua (cal) să îndeplinească şi să facă (fă) anumite treburi meşterului;

nuiele = nu iele! adică din care se face o împletitură sau o împrejmuire care împiedică şi nu permite (nu) anumitor duhuri (ielele) să facă rău;

lacăt care popular se spune lăcată = la cată ! adică ceva care se pune de siguranţă acolo la casă (la) pentru cazul când cineva te caută (cată) şi tu nu eşti prezent, pentru a nu da buzna înăuntru;

traistă = trai stă! adică ceva în care se pun (stă) cele necesare vieţii (trai) în cazul în care porneşti la drum lung de mai multe zile sau la lucru;

Acest mod de formare a cuvintelor actuale este foarte simplu, din asocierea a două sau mai multe cuvinte primordiale. Cuvintele primordiale erau foarte simple, concentrate şi scurte. Limba ţărănească românească de fapt este limba adevărată, apropiată de cea primordială şi dacă o privim cu atenţie vom regăsi foarte uşor tot ceea ce provine nealterat din limba matcă.

Păcat însă că sute de cuvinte ale limbii române sunt date ca fiind provenite din alte limbi, fără nici un discernământ, în toate dicţionarele româneşti. Asemănarea cu alte limbi există, dar acele cuvinte nu provin din acele limbi, ci provin din limba unică, limba matcă. Exemplul cuvântului castron, pe care l-am ales la întâmplare, este şi interesant şi amuzant. Iată cum este arătat el în Dicţionarul limbii române:

,,castron = vas adânc în care se aduc la masă unele mâncăruri...” - şi originea este dată din franceză, din croată, din săsească şi din poloneză toate deodată, numai din română nu.

Şi acum adevărul:

castron = cas tron! = vas adânc, mai mare şi mai larg în care se aducea la masă porţii mari de mâncare, îndeajuns pentru toţi ai casei (cas) care se puneau în jurul mesei, şi care era aşezat în faţa stăpânului casei (tron) sau a unui musafir de rang mai mare, care o împărţea tuturor; castronul are exact aceiaşi funcţie şi astăzi, de a ,,trona” în mijlocul mesei şi din care se servesc toţi cei de la masă. În limbile indicate de dicţionar există cuvinte asemănătoare pentru castron, dintr-un singur motiv, deoarece el provine din limba primordială şi fiind important s-a păstrat în toate limbile respective. Tradiţia de a mânca toţi ai casei la aceeaşi masă se păstra la toate popoarele şi se păstrează şi astăzi. Aceasta, repetăm, nu înseamnă că limba noastră provine din limba lor, ci dovedeşte numai existenţa unui filon comun lingvistic.

Silabe cuvintelor actuale, în marea lor majoritate indică exact acele cuvinte scurte şi simple primordiale. Chiar şi numele de silabe indică aceasta:

silabele = şi labele! adică cum au urmat paşii în compunerea unui cuvânt complex, care de fapt este o propoziţie.

Exemple:

Particula ru = are sensul de roşu ca focul şi cald ca o flacără ;

Particula ga = are sensul de a rosti, a grăi;

Cele două cuvinte primordiale au dat naştere unei familii de cuvinte, cam aşa:

rugă = ru-gă = are sensul de a rosti cu cădură, fierbinte şi din tot sufletul;

rugăminte = ru-gă-minte = o rugă pe care omul a ţinut-o minte, o anumită formulă şi pe care i-o spune lui Dumnezeu, cu toată căldura;

rugător = ru-gă-tor = persoană care se roagă fierbinte şi umple locul roată în jurul lui cu lumină;

rug = loc de ardere cu foc, fierbinte;

ruginit = ru-gi-nit = care are lipit de el ceva roşu ca focul (rugina!), greu de îndepărtat;

rude = ru-de = care sunt daţi (de) de acelaşi sânge (roşu), din acelaşi neam, rude de sânge;

ru-men = om (men) care este roşu (ru) la faţă, pe dinafară;

ruj = cu care se fac buzele roşii; pe vremea străveche buzele se roşeau de la mure, zmeură, fragi...adică de la rujii din pădure unde cresc aceste fructe roşii; etc.

Am ales la întâmplare un alt cuvânt scurt din dicţionar:

rul = are sensul de ceva care se mişcă prin rotire. În familia de cuvinte în care apare toate au sensul de ceva care se mişcă sau foloseşte mişcarea de rotaţie:

,,rula = a învârti un material pe un sul, a deplasa un corp prin rostogolire, a proiecta un film prin învârtirea unei role, a deplasa un corp prin rostogolire, a înainta cu ajutorul unor roţi care se învârt...” Dicţionarul limbii române îl consideră pe acest cuvânt şi toată familia lui, după cum se va vedea mai jos, ca provenind din franţuzescul rouler, ceea ce nu este deloc adevărat. Rul vine din limba primordială şi tot de acolo a ajuns în alte limbi printre care şi în limba franceză şi unde are într-adevăr acelaşi sens.

Cuvintele ruladă, rulaj, rulant, rulare, ruletă, ruliu, rulment, rulotă, rulou toate au la bază sensul de ceva care se deplasează sau funcţionează pe baza mişcării de rotaţie după caz şi deşi sunt bine mersi toate româneşti, toate sunt date ca provenind din limba franceză, ceea ce iarăşi nu este adevărat, deoarece provin prin compunere din limba primordială. Mecanismul de formare al cuvintelor şi în celelalte limbi a fost asemănător, ceea ce a dus la cuvinte aproximativ asemănătoare. Dar aceasta nu înseamnă că limba română se trage din limba franceză, ci înseamnă că ambele provin din limba matcă şi funcţionează ambele după aceleaşi mecanisme!

De unde şi concluzia clară că limbile nu s-au format de capul lor şi toate ascultă de nişte reguli bine stabilite. În cazul cuvintelor mai noi regulile de formare sunt aceleaşi ca şi în cazul celor din limba primordială. De ce? Extrem de simplu, deşi pe noi singuri nu ne ducea mintea la aşa ceva:
,,Aşa cum Dumnezeu a stat lângă Adam să pună nume tuturor fiinţelor şi lucrurilor, aşa a stat de fiecare dată lângă cei care au creat un lucru nou sau au făcut o descoperire pentru a se asigura că va fi numit corect şi în concordanţă cu esenţa sa şi caracteristicile sale cele mai importante, astfel încât să fie viu. Tot ce s-a denumit şi ulterior limbii primordiale, trebuia să aibă şi vibraţia şi energetica potrivită, dar şi rostirea adecvată, astfel încât acel lucru să coexiste perfect în armonia universală şi cu partea lui fizică şi cu partea lui subtilă.” - mesaj din partea Bătrânului Înţelept din Carpaţi.
Vedeţi ce mici suntem şi ignoranţi? Vedeţi, aceasta face dovada că noi nu gândim liber şi că gândirea noastră este închisă în şabloane. În toată această serie de cărţi, ,,Îngereii” ne-au demonstrat tot timpul că Dumnezeu lucrează în mare simplitate, iar gândirea noastră deformată nu mai înţelege tocmai această mare simplitate.

Într-adevăr, există lucrări aşa zis ştiinţifice, care iau o problemă simplă de tot şi o răsucesc în tot felul de variante şi creează o structură mentală şi de gândire pe baza ei plină de ipoteze şi concluzii, încât la sfârşitul cărţii eşti şi obosit şi derutat complet. Dar Dumnezeu nu lucrează aşa, ci la modul simplu şi direct şi foarte pe înţelesul omului căruia i se adresează informaţia. De aceea lumea aceasta complicată pe care noi ne-am creat-o în prezent, trebuie readusă la normalitatea ei şi la simplitate şi firesc. Altfel devenim victimele propriilor noastre creaţii.

Un singur exemplu de lucru nou denumit după regulile limbii primordiale:

Televizor = tele-vizor = ceva transmis prin unde de telecomunicaţii (tele), care este viu, se mişcă şi se vede şi care este transmis de un ,,vizor” (vizor) şi care nu este altceva decât camera de luat vederi, care are un vizor. Ce vede camera este transmis prin unde ,,tele” spre receptori. Aşa e? Aşa e!

Acestea sunt numai câteva argumente pentru care toată limba română trebuie luată din nou în studiu şi restabilit adevărul şi originea adevărată a cuvintelor.

Pornind din limba primordială şi ajungând la limba română actuală, vom înţelege că trebuie reînvăţată ştiinţa cuvintelor vii şi restabilite adevărurile şi forţa din cuvinte, iar apoi să nu ne mai autodistrugem cu propriile noastre cuvinte. Astfel, filologia şi toţi specialiştii în lingvistică, trebuie să-şi dea mâna cu religia şi cu sermoterapia şi astfel să se restabilească adevărurile lui Dumnezeu şi în cuvinte, care sunt atât de necesare cunoaşterii umane.

Deci limba pe care noi o vorbim astăzi, limba română, conţine în ea o parte covârşitoare a limbii primordiale, pe care Bunul Dumnezeu i-a dat-o omului primordial Adam!

Această înţelepciune nu se poate regăsi fără ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Duhul Sfânt, cel care deţine Forţa Cuvântului.

Aceste capitole referitoare la obârşia noastră străveche ca neam şi a limbii noastre româneşti au fost scrise cu ajutorul Bunului Dumnezeu, al Sfântului Duh şi cu ajutorul Înţelepţilor din Templul din Carpati - 14 noiembrie 2004.
Pentru că am amintit de ştiinţa numită sermoterapie, şi pentru a da posibilitatea cititorilor care încă nu au auzit despre aceasta să înţeleagă ce este ea de fapt, vom reda mai jos un fragment din cartea domnului profesor Grigore Albu Gral Erfragtu Kogaion Diatra:
,,Rar se întâmplă ca un neam să-şi ascundă cu atâta meşteşug identitatea şi valorile lui spirituale ori să facă din ocultare o operă care să înfrunte veacurile aşa cum au făcut tracii, geţii şi dacii.

Pentru mulţi căutători în taină şi daină, strămoşii Poporului Român formează trecutul de ,,mari anonimi ai istoriei". Viaţa lor a fost un mister, înemuirea lor rămâne o enigmă… şi totuşi, tracii, geţii şi dacii sunt în sufletul nostru şi fiecare părticică de pământ pe care o locuim, astfel călcând-o cu picioarele noastre netrebnice ca pe oricare alt rest lipsit de interes. Avem în ţarina strămoşească, mărturii de aleasă cinstire, însă nu ştim cum şi în ce fel să le desnodăm căpătâiele. Aşa sunt:

- Babele în Munţii Bucegi,

- Stenogramele Creştine la Basarabi, judeţul Constanţa,

- Monumentul Sfânt de la Sarmisegetusa Regia - Capitala dacilor înţelepţi şi viteji.

Despre faptele cu cutezanţă ale strămoşilor noştri s-a scris în toate timpurile şi uneori în lucrările antice cele mai valoroase fără a se sugera un răspuns la semnele grave de la întrebările câte se pot bănui...am scris această carte, un mare dar deosebit de importanţă pentru un drept care se cuvine Poporului Român şi nu fără ei strămoşilor.” - Grigore Albu Gral

HESTIA
Citind cartea Dacii de-a lungul mileniilor, scrisă de preot cercetător istoric Dumitru Bălaşa şi tipărită la Editura Orfeu 2000, şi întrebându-mă dacă sunt corecte toate aceste ipoteze istorice prezentate în carte, la un moment dat mi-a trecut prin gând că de fapt noi am putea să renunţăm la ipoteze şi să întrebăm direct acele spirite, care sunt nominalizate în lucrările de istorie, despre adevărul celor scrise despre ele, deoarece ele se află undeva în Cer sau pe Pământ, iar evenimentele au rămas consemnate în Memoria Universală sau Cronica Akaşă cum o numesc unii. Pe cale de rugăciune, după cum m-am convins de multe ori în ultimul timp, se poate deschide o cale de acces spre spiritul respectiv sau se poate accede la memoria derulării evenimentelor. Până în prezent istoricii nu prea au folosit această posibilitate de aflare a adevărului, sau de confirmare a ipotezelor, care este mai puţin normală şi mai mult paranormală. Deci istoria ar putea să folosească şi alte instrumente de cercetare decât ipotezele. În fond metoda apelării sau a regresiei în timp, poate fi mult mai sigură decât o ipoteză oarecare.

La pagina 25 a cărţii respective, întâlnim un titlu incitant:

,,Hestia regina Dacilor în perioada matriarhatului (ante 1900 î. Ch.)”

Pornind de la menţiunea documentară că Hestia este zeiţa vetrei şi a focului la geţi, menţiune perfect adevărată, în acest capitol se presupun şi se afirmă, mai multe ipoteze dintre care voi reda una din ele:

,,Soarele de andezit de la Sarmizegetusa nu este altceva decât vatra altarului reginei Hestia (=Vesta), vatra pe care ardea focul nestins.”

Întrucât am vizitat Sarmisegetusa şi nu am avut deloc impresia că Soarele de andezit ar fi fost vatra pe care să fi ars un foc nestins, am cerut sfatul ,,Îngereilor” păzitori şi spre surpriza mea totală, la întâlnire s-a prezentat şi zeiţa Hestia şi ne-a dat chiar ea unele lămuriri.

Am vizualizat-o frumoasă, zveltă, modestă, tânără cu un chip aproape copilăresc, de o mare fineţe, suav, cu ochii negrii minunaţi, părul şi capul acoperit cu gluga unei mantii cenuşiu deschis. Dedesubtul acesteia purta un veşmânt ce era dominat de culoarea albastru dar şi cu mov, roşu şi alb. A transmis pe cale telepatică anumite informaţii, legate de cele ce se scriu în această carte amintită mai sus şi în capitolul respectiv.

În primul rând ea nu a fost regină, ci a fost vestală, adică slujitoare devotată a Divinităţii în Marele Templu din Carpaţi, care dăinuia deja la vremea respectivă de sute de ani şi unde neamul traco-geto-dac se închina Celui Preaînalt. Acesta este motivul pentru care mai este cunoscută în mitologie şi în istorie ca zeiţă Vesta (vestală!).

Dăruită de Dumnezeu cu calităţi mediumice de excepţie şi o mare inteligenţă, ea făcea previziuni, profeţii, dădea sfaturi conducătorilor vremii, care o căutau şi îi cereau sfatul întotdeauna înaintea marilor bătălii sau a altor evenimente importante.

A fost foarte iubită de regii de atunci şi de popor, iar după moartea ei a fost ridicată la rangul de zeiţă şi cinstită de către toţi. Hărnicia, puritatea şi curăţenia ei a impresionat pe mulţi la vremea aceia şi a fost un exemplu urmat de multe fecioare. Trăia în modestia templelor de piatră şi ţinea nestins focul Divin, pentru că astfel se păstra nestinsă credinţa în Cel Preaînalt, în sufletul, mintea şi inima poporului (minunata lege a corespondenţei, dintre flacăra nestinsă şi credinţa în Dumnezeu mereu aprinsă!).

Era de o mare simplitate. Mantia cenuşie îi permitea să treacă neobservată în decorul stâncos montan, atunci când se ducea să caute plante de leac, sau când trebuia să circule de a un templu la altul sau cu alte treburi ale vremii, în cazul în care erau cumva năvălitori, atacatori sau nepoftiţi prin zonă. Atunci când slujea în Templu în schimb purta aceste veşminte simple dar frumoase în culorile Cerului.

Hestia i-a învăţat multe pe daci şi geţi, care erau un neam vast. Templele slujeau mai ales ca locuri de învăţătură, dar acolo se mai păstrau şi lucrurile cele mai de valoare. Templele erau păzite zi şi noapte de paznici şi străjeri, care se supuneau de bună voie regulilor şi rânduielilor de acolo. Sanctuarul de la Sarmisegetusa nu era închinat zeiţei Hestia şi Focului sacru, ci Însuşi lui Dumnezeu, Căruia strămoşii îi spuneau Celui Preaînalt. Sanctuarele de acolo sunt ştiinţă + credinţă precreştină. Având în vedere cât de asemănătoare era credinţa străbună cu ceea ce a adus creştinismul în Dacia prin Sf. Apostol Andrei şi ulterior prin alţi misionari, s-a făcut această observaţie deloc gratuită, ca poporul român s-a născut creştin.

Nu a existat matriarhat pe teritoriul Traco-Geto-Dac, deci nu se poate vorbi de această metodă de organizare a vieţii de obşte, în nici o perioadă istorică aşa cum susţin anumite ipoteze istorice. În schimb au existat în anumite perioade istorice, şi aceasta din cauze obiective (bătălii în urma cărora numărul bărbaţilor scădea foarte mult!) o anumită influenţă mai mare a femeilor, iar amazoanele au fost un exces de zel limitat, dar acest lucru nu se poate extinde la întreg teritoriul Daciei. Amazoanele erau o comunitate feministă restrânsă, dar care fiind mai altfel sigur că au fost ca o ,,picanterie" cum am spune noi în zilele de astăzi, care a reţinut atenţia celor doritori de senzaţional, care existau şi pe vremea aceea, motiv pentru care anumite acţiuni ale lor au rămas consemnate. În schimb este adevărat că erau de o mare vitejie ceea ce istoria a consemnat corect.

Matriarhatul nu era posibil, deoarece rolul femeii era de a naşte şi îngriji copiii, iar familia care trebuia ocrotită, apărată şi hrănită, nu se putea fără forţa şi autoritatea masculină.

După ridicarea sufletului ei la Ceruri, Hestia a rămas în amintirea oamenilor, care au continuat să o cinstească ca pe o zeiţă. Este ca şi cum în ziua de azi ai ridica pe cineva la rangul de Sfânt şi ar fi canonizat şi respectat, cam aşa era atunci cu cei care erau declaraţi zei.

O parte din populaţia traco-geto-dacă, a plecat prin migrări succesive din Carpaţi, din teritoriul Traco-Geto-Dac spre alte teritorii unde s-au aşezat, punând bazele unor noi civilizaţii, care au devenit popoarele Europei de mai târziu. Această ipoteză este perfect demonstrată şi de domnul părinte Bălaşa în cuprinsul acestei cărţi, ca de altfel şi de alţi istorici contemporani. Aceşti străbuni plecaţi din Carpaţi au dus cu ei obiceiurile, tradiţiile şi credinţa pe care le aveau din moşi strămoşi, deci inclusiv cinstirea pentru zeiţa Hestia şi cultul focului nestins. Dintre cei plecaţi erau însă aleşi câţiva, cei mai vrednici, care periodic reveneau la obârşii, în Carpaţi, unde preluau cunoştinţele necesare şi cunoştinţe noi în templele dacice şi anumite iniţieri, care se acordau numai aici. Datorită unor astfel de oameni a ajuns zeiţa Hestia să fie atât de cunoscută, respectată şi amintită chiar şi în Legendele Olimpului, care legende în felul lor metaforic spun despre originea ei superioară din Cerurile cele mai înalte. Întotdeauna într-o legendă există sâmburele de adevăr, care este învelit astfel în metafore sau poveşti, pentru a nu se pierde cunoaşterea sau evenimentul respectiv ca atare.

Din punct de vedere al limbi primordiale, HESTIA înseamnă:

HE ŞTIA! = aceea care ştie, care deţine ştiinţa, cunoaşterea.

După cum am mai arătat strămoşii noştri foloseau limba primordială a lui Adam şi Eva şi când rosteau cuvinte, de fapt spuneau propoziţii, cu înţelesuri uimitoare şi totul într-o mare simplitate. Un mare istoric, lingvist şi cercetător contemporan cu noi, în revista Getica, în lucrarea Studii de cultură şi civilizaţie românească şi în prefaţa istoriei lui Iordanes numită Despre originea şi faptele geţilor domnul Gabriel Gheorghe, face demonstraţia cu argumentele ştiinţei istorice şi lingvistice tradiţionale asupra originii noastre şi a limbii române. Citind aceste cărţi, cerând confirmare de Sus, pas cu pas, am găsit cele mai bine documentate şi adevărate pagini din istoria noastră străveche, rostite şi demonstrate ştiinţific de un mare patriot. Dânsul a restabilit şi aşezat la locul lor corect multe cunoştinţe, ipoteze şi afirmaţii despre cultura şi civilizaţia acestui neam al nostru, precum şi rolul pe care l-a jucat acest popor foarte numeros, în istoria omenirii de-a lungul timpului. Deci vă recomand să citiţi şi să studiaţi aceste lucrări ale domnului Gabriel Gheorghe.

Revenind la Hestia, ea a mai fost cunoscută şi sub numele de zeiţa VESTA, adică cea care aducea VESTEA! care spunea previziuni de viitor, care făcea profeţii şi care erau ascultate cu luare aminte de toată lumea.

Deoarece auzea glasul Cerului, ea a primit misiune de la Bunul Dumnezeu, Cel Preaînalt, de a organiza într-adevăr cultul focului nestins. Acest lucru ea l-a îndeplinit, şi a introdus această rânduială începând cu palatul regal şi terminând cu aşezările cele mai simple şi îndepărtate ale traco-geto-dacilor. Acest cult după cum arată părintele Bălaşa în această carte, s-a extins mai apoi şi la alte popoare, cu care acest popor numeros al dacilor a venit în contact şi aşa se face că o găsim venerată şi respectată atât rânduiala cât şi zeiţa, chiar şi la romani.

De ce era necesar cultul focului nestins? Simplu, deoarece în flacăra deschisă a focului se ard energiile negative ale locului respectiv. În tradiţia noastră populară există datini, când în anumite zile ale anului se aprind focuri care ard toată noaptea, cu credinţa că se alungă răul şi de fapt aşa şi este. În timpul tuturor ritualurilor bisericeşti se aprind lumânări, care au flacăra deschisă şi care au şi rolul de a arde eventualele energii negative, deci rol purificator al spaţiului respectiv. Când îi aprindem unui om viu sau decedat o lumânare iată de fapt ce facem:

lumânare = lu mân are! adică mă rog la Dumnezeu ca lui (lu) cutare să Îi îndepărteze, să Îi ierte (mâne) răul şi ce este sau a fost eronat (are) în viaţa lui.

Sunt mulţi bioterapeuţi de exemplu, care după ce fac o curăţire a aurei pacientului, ard energiile negative rezultate în flacăra unei lumânări.

Deci focul nestins în vatra unei aşezări, determina arderea acelor energii psihice negative care se emanau de către cei care vieţuiau acolo şi arderea influenţelor energetice malefice care ar fi încercat să se apropie în acele locuri, deci într-un cuvânt asigura curăţenia energetică a locului spre sănătatea oamenilor.

Apoi să nu uităm că oamenii au început să folosească focul la cât mai multe treburi casnice, începând de la gătit care responsabilitate îi revenea femeii, la spălatul, albitul, coloratul rufelor, prelucrări diferite ale obiectelor de folosinţă, arsul oalelor de lut, etc. Deci cultul focului le-a adus strămoşilor noştri nenumărate beneficii, iar Hestia le-a învăţat pe femeile trco-geto-dace multe taine ale lui şi lucruri folositoare pentru viaţa de obşte.

Partea ştiinţifică a acestui aspect nu putea fi explicată oricui, dar iniţiaţii şi mari preoţi o ştiau şi atunci s-a introdus acest obicei ca pe un cult, păstrarea focului nestins în temple, în cetăţi şi în locurile unde vieţuiau oameni, pe care să-l respecte toată lumea. Era spre binele oamenilor de atunci şi pentru evoluţia lor, la fel cum este spre binele nostru astăzi arderea permanentă a unei candele aşezată în casa în care locuim.

Ţinând focul în vatră nestins în toate templele care existau pe întreg teritoriul Traco-Geto-Daciei, prin legea corespondenţei, era ţinută trează şi nestinsă în sufletul oamenilor credinţa în Divinitate şi astfel erau ascultate şi aplicate îndrumările Cereşti venite prin marii preoţi sau prin vestale cu calităţi mediumice deosebite.

După cum am văzut, flacăra este şi simbolul Sfântului Duh. Deci ţinând flacăra nestinsă, strămoşii noştri au avut protecţia Sfântului Duh asupra lor!

DA - CI - A! - adică spuneau Da! lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh.

Viaţa în Dacia se derula în ascultare de Legea Celui Preaînalt şi oamenii se bucurau de o sănătate bună şi de o bogăţie ce venea din roadele câmpului, din produsele animaliere, dar şi din bogaţii ale pământului: sare, aur şi argint. Deci bogăţia lor spirituală şi ascultarea de Legile Divine, atrăgea asupra lor bogăţia materială. Aceste lucruri noi ar trebui să le învăţăm din nou din exemplul străbunilor noştri.

Iubită şi adorată de strămoşii noştri atunci, zeiţa Hestia merită toată cinstea şi respectul nostru astăzi şi îi mulţumim pentru bunăvoinţa de a ne permite să o vedem şi a comunica.

Nu putem decât să ne aplecăm fruntea cu smerenie în faţa marilor străbuni ai neamului nostru, cel binecuvântat de Dumnezeu şi atunci şi acum, să recunoaştem că acest popor este deţinătorul unor comori inestimabile prin istoria şi tradiţiile lui. Putem avea acces la ele, cu condiţia să ni le dorim spre binele nostru, urmaşi ai viteazului şi dreptului popor traco-geto-dac şi pentru ridicarea spirituală a neamului nostru.

Când inima nu este curată şi scopul nu este nobil, porţile cunoaşterii se închid şi rămân ferecate pentru sute sau poate mii de ani. Acum sunt deschise nenumărate porţi ale cunoaşterii, pentru aceia care au credinţa în Dumnezeu şi îşi iubesc neamul din care fac parte! Să sperăm că pe aceste porţi vor intra cel puţin 23 de milioane de români. Doamne ajută!