SfîRŞitul unui an şcolar

Se întoarse spre el.

― Mai bine?

― Îm! Potrivit!

― Cum ţii picioarele!

― Aşa...

― În vînt? Nu. Pune-le aici. Ai să cazi jos aşa! De ce te jenezi? Pe mine nu mă incomodezi! Mă strîng... aşa.

Îşi vîrî picioarele în aceeaşi rezemătoare, alipindu-şi pulpele de pulpele ei. Cu braţele în jurul mij­locului şi picioarele alăturate, erau ca doi călăreţi pe aceeaşi şea, cu picioarele în aceleaşi scări.

Odihnit, Zdup bătea un trap viguros.

Încet cu-ncetul, mînile lui Dănuţ, descleştîndu-se din jurul mijlocului, se urcară. Dintîi rugătoare, şovăiră, apoi, hotărîte şi dure ca plăcile de preţios metal bombat pe pieptul dansatoarelor orientale, acoperiră sînii care încăpeau în ele.

Şi fără abur de tutun, capul se aplecă pe umăr, şi buzele cu suflare fierbinte întîlniră şi gustară parfumul de violete, acolo unde părul ridicat lasă un puf pe ceafa descoperită.

Gheorghiţă zîmbi lat, fiindcă umbrele erau lungi pe şosea, şi stăpînul său ― vrednic stăpîn!
*
Castelana de la Sălcii, urmată de Dănuţ, de har­malaia cînîlor şi de ploconelele servitorilor şi servi­toarelor, aştepta în faţa scărilor să vie cămărăşiţa care păstra cheile casei.

Bihunca, lătrată de cîni, trăsese la scară, în faţa rondului de trandafiri. Se auzeau vociferări, gesti­culau lumini: tabără nocturnă, chemată la luptă domestică.

Dănuţ, cu mînile în buzunar, aspira parfumul tran­dafirilor.

Nu-l reţinuse, dar nici nu-l congediase.

În bihuncă, gestul îndrăzneţ, prelungit de-a lungul kilometrilor lunari, pierduse progresiv semnificaţia de tulbure şi ademenitoare complicitate ― de la o vreme doamna începuse să fumeze, apoi mîncase un covrig, iar fumase ― părînd impus de situaţia lor pe bihuncă, devenind oarecum, firesc şi necesar. Multe femei, tolerau aceste familiarităţi sportive, spontan, fără de nici o jenă sau reticenţă. În bobsleigh ţinuse fete şi femei, deopotrivă, de mijloc, primindu-le în braţe la unele virajuri aprige, lipit de ele din umeri pînă-n picioare, constatînd în treacăt elasticitatea lor trupească, preocupat însă de viteza bobului mai mult decît de-a sîngelui.

Rămînea sărutarea. Gîtul ei o primise impasibil, ca o scrisoare, mărcuţa lipită de ea,

Îl credea copil. Îl tratase ca pe un copil. Cu atît mai bine! Ea singură îi servea o soluţie comodă pentru el, un rol de îngînări, stîngăcii, naivităţi şi îndrăzneli tolerate, care-i convenea; altminteri, ar fi fost jenant, umilitor mai ales.

Faţă de bărbaţi, credinţa sau impresia lor că eşti copil prostuţ, şi tratarea în consecinţă, te paralizează, fără nici un folos sau voluptate: dimpotrivă, vanitatea e iritată.

Dar convingerea femeilor că eşti copil naiv, "şcolar", cînd nu eşti, e o subtilă superioritate asupra lor, o haină largă, în care toate mişcările ţi-s ascunse, toate gesticulările posibile în căderea faldurilor lente şi făţarnice. Se apleacă, încrezătoare ca asupra unei flori, Le săruţi: cred că-i rouă! Aleargă, înviorate şi aţîţate ca după fluturi, întind mîna, le-o strîngi tare: cred că-i vînt, se lasă-nvăluite în joacă! Le prinzi în braţe, bărbăteşte, le despoi: cred că-i zbur­dălnicie dezinteresată de rîu limpede şi repede!... Şi dacă văd în sfîrşit că nu eşti copil, îţi afirmă con­trarul, bătîndu-te peste obraji: e aşa de comod pen­tru ele! Şi atît de savuros!

Cămărăşiţa alerga despletită ca văduva unui îne­cat. Deschise uşa. Parfumul de violete intră în casă; Dănuţ îl urmă.

Tăcere prăfuită de casă închisă cu multe covoare. Parfumul de violete dura o proaspătă înviorare. Urcară scările, precedaţi de un candelabru cu luminile aprinse.

Lux oriental pretutindeni. Covoare cu reflexe ci­reşii, rubinii, violete, vişinii, cărămizii, albastru per­san galben stins; şaluri cu desemne iuţi ca viperile. Icoane ornamentale. Candelabrul învia binecuvîntări rigide de sfinţi cu ochi severi şi bărbi lemnoase; petala frunţilor de madonă; lancea superbă... Pluteau amintiri de tămîie şi călugăraşi. Profan, parfumul de violete zîmbea printre ele, încruntînd întunericul din urmă.

Sus, în hall-ul parchetat negru, dragoni de argint din jurul unui uriaş vas chinezesc căscară fălcile cu limbi multiple, în care flăcările aruncau luciri de foc.

Cămărăşiţa deschise ferestrele. Flăcările ondulau; umbrele ondulau. Încăperea părea că adăposteşte palpitarea de catifea a unui imens fluture de noapte.

Două servitoare, foarte frumuşele, cu aer de subrete pariziene, elegant încălţate, cu şorţ de dantelă şi boneţele pe cap, urcau sprintene scările.

― Sărut mîna!

― Sărut mîna!

Făcură şi lui Dănuţ o reverenţă identică, fără să se mire.

― Pregătiţi samovarul în salonaş. Conduceţi-l pe domnul.

Precedat şi urmat de cîte o subretă, Dănuţ intră în salonaş. Tot parchet negru, tot covoare. Un pian de lemn mahoniu, acoperit de un şal albastru cu chenar colorat în game de roş. În mijlocul salona­şului, masă ovală de lemn roşietic, acoperită cu un şal veneţian: negru ud, flori verzui, franjuri mătă­soase, în ploaie brună de jur împrejur.

Prin ferestrele deschise, respiraţia nopţii intră. Franjurile se clătinară moale, flăcările se-ndoiră. Lent ca un şarpe care deschide ochii, destinzîndu-şi inelele solzoase, salonaşul învia.

Subretele răscoliră valurile colorate ale pernelor îngrămădite pe divan, răspîndindu-le pe marginea dinspre părete şi la căpătîi.

Se înclinară. Plecară, închizînd uşa. Curentul stinse cîteva lumînări. Panica celorlalte se potoli.

A! O bibliotecă!

Trei rafturi joase de lemn roşietic. Cărţi multe, legate în piele, cu o variaţie care dovedea o coche­tărie pentru cărţi egală celeilalte. Leneşă dezordine.

Cum le lăsase mîna care le răfoise, aşa erau. Şi colbul de pe rafturi: brumă pe o castană sălbatecă.

André Gide, Pélladan, Baudelaire, Rimbaud, Pierre Louys, Walt Whitman...

Zîmbi. Situase în aceste rafturi un virtual volum;

DAN DELEANU

VERSURI
E agreabil să fii scriitor! Numele tău pe coperta unei cărţi învelită în piele; o carte răsfoită de mîni... Ce fel de mîni avea?... Parfumul de violete şi-l amintea. Acolo în iarbă, pe marginea şoselei, simţindu-i mîna pe ochi, îi venise să guste parfumul mînii cu vîrful limbei, cum îţi vine să guşti uneori par­fumul din flacoanele femeilor pe care le frecventezi. Îşi amintise, însă, că era trist şi convalescent şi renunţase.

O subretă intră aducînd samovarul. Cealaltă veni în urmă cu tablaua.

Ieşiră.

Îşi dădu seama, deodată, că era plină noapte, că în loc să doarmă ― cum credeau cei de acasă ― era într-o casă necunoscută, cu o femeie străină, într-un decor "gen vitrină Djaburov", cum numea Olguţa excesul de orientalism în decoraţia caselor, care în­cepuse să bîntuie: reflex social al literaturii deca­dente şi al celei exotice din Franţa ― şi o mirare extraordinară îi încreţi faţa. Se deschise parcă un oblon şi o fereastră în el.

Un cucoş cîntă, prin somn probabil, obsedat de soare.

Avu senzaţia că-i la Bucureşti, într-una din acele case artificiale şi preţioase, insuportabile cînd stai mai multă vreme în ele; case acaparate de decor, în care îţi vine parcă ori să leşini molatec ― în timp ce brûle-parfum-urile ard ceţos şi aromat ― ori să înjuri româneşte, ca să te deştepţi în substanţiala Românie.

Aceeaşi aversiune ― pudoare agresivă ― care-l făcea în copilărie să nu vorbească franţuzeşte, deşi putea, îl însufleţea în aceste decoruri care excludeau viaţa verticală, impunînd trupului şi sufletului atitu­dini orizontale. Conţinutul bibliotecii şi amănuntele mobilierului destăinuiau un gen "femeie fatală", cine­matografic fatală, care-l făcea să dorească reacţia grosolană, cum poate biblicul Samson dorea duşul pletelor. Poate acelaşi sentiment făcuse pe armoniosul Eminescu ― niciodată vulgar în faţa sufletului şi a dragostii ― să invectiveze brutal, iritat, cu mai multă ranchiună decît dispreţ puternic, să ricaneze şi să gesticuleze oratoric ― în versuri pe deasupra ― împotriva importului de lux.

Multe cărţi din bibliotecă îi erau cunoscute. Stima unele; admira altele. Unele îl iritau surd, fără ca să-şi poată explica lămurit cauza, cum era Le por­trait de Dorian Gray, a lui Oscar Wilde. Simţea poate că pentru Wilde, romanul acesta avea aceeaşi semni­ficaţie ca pentru Dănuţ versurile lui franţuzeşti, lăsînd la o parte prăpastia calitativă. Şi Dorian Gray era o carte scrisă în faţa lumii ― ca de pe scenă ― şi pentru ea, nu în faţa sufletului, pentru echilibrul, pentru religia lui în primul rînd. Carte în care su­fletul arăta ce are mai aparent, abilitatea talentului: suprafaţă ― nu sunetul sufletului: adînc. Atmosfera din Dorian Gray îl interesase. Inteligenţa lui Wilde era captivantă deşi prea egal strălucitoare ca să nu simţi ticluirea, fardul şi o specializare în paradox, micşorătoare pentru un scriitor ca orişice altă manie.

Nu era "prostie" în această carte. Nu era "senti­mentalism stîngaci". Abuzul de cinism estetizant să­tura exact cum satură abuzul de sentimentalism uma­nitar. Şi oţetul poate să te dezguste, nu numai siropul.

Lipsea acestei cărţi diversitatea infinită de atitudini, subtil dozate, imperceptibil contradictorii, care dă unei cărţi greutatea specifică a unui suflet, impresia reliefantă a marilor creaţiuni. Lipsea acea neglijenţă în ritm, acea inegalitate de circulaţie, pe care viaţa şi inima omenească o au, dînd autenticitate tuturor incarnaţiunilor.

Lectura unei alte cărţi de Wilde, pe care n-o vedea în bibliotecă, De profundis, îl iritase deopotrivă, spre deosebire de criticii care ori dispreţuiau excesiv ci­nismul din Dorian Gray, elogiind tragismul pocăit din De profundis, ori procedau viceversa, după cum erau esteţi impasibili sau moralişti combatanţi. Şi De profundis avea aceeaşi egalitate ― în alt plan sufletesc ― ca şi Dorian Gray. De ce un om care plînge să fie socotit mai sincer decît unul care rica­nează? E "om" cel care, succesiv, plînge, ricanează, e cinic, e duios, e sceptic, e credul, e prost, e deştept... Avînd alături hărţile desfăşurate ale globului pămîntesc, nu poţi spune că "vezi" globul pămîntesc. Pri­veşti dezmembrarea grafică a continentelor. Numai globul sferic, care învîrtindu-se în jurul axei le des­coperă pe rînd, unificîndu-le în aceeaşi rotaţie, îţi poate da imagina pămîntului.

Un om e trist un ceas, o zi: în al doilea ceas sau a doua zi, prelungirea tristeţii e un efort: ipocrizie. O tristeţă poate să aibă o mai mare lungime de undă, dar nu e permanent vizibilă, nici permanent simţită. Alte sentimente, alte dispoziţii o interceptează, o aco­păr; răsare iar, mai departe, aceeaşi tristeţă, dar alte privelişti au ascuns vremelnic curgerea ei per­manentă...

Tristeţă lui ― plecarea Adinei ― exista în el undeva, dar el nu era trist. Îl aştepta să-l însoţească mai tîrziu...

"Ce murdărie!"

Îi era scîrbă de el.

Oftă. Ricană. "Femeia fatală" întîrzia. Probabil că se gătea în stilul casei: inele cu pietre savant numite, pe degete; lanţ indo-chinezo-persan cu scarabeu fa­raonic; bandou pe frunte; khol în jurul ochilor măs­luiţi; brăţări la glezne şi la încheieturile mînilor; picioarele goale, cu unghiile fardate, în sandale dina­inte de Cristos etc. ... etc... Reţeta de preparaţiune a acestui gen de femeie: două grame de Salomee, unul de Messalină, altul de Aziadé, marca Loti, nouă­zeci şi şase de grame de Francesca Bertini ― le baţi bine, le agrementezi cu parfum de violete şi obţii o irezistibilă femeie fatală.

Se înşela.

Castelana intră cu un şorţ alb peste tailleur, aducînd pe-o farfurie covrigii încălziţi.

― Mă ierţi, tinere, că te-am făcut s-aştepţi. Mi-am văzut pisicile. Am douăzeci.

― Douăzeci!

― Da. M-am spălat pe mîni, am luat covrigii şi am venit. Ţi-e foame?

― Da.

― Bravo! Şi mie. Luăm un ceai?

― Cu plăcere.

― Tare?

― Potrivit.

― Poţi să-l bei mai tare. E ceai adevărat...

― ...din China! scăpă Dănuţ zeflemeaua gîndului.

― De ce eşti sarcastic, june fumător? E chiar din China. China e o ţară, nu un snobism. Mi l-a adus cumnatul meu, pictorul...

Nu-i răspunse. Peste foaia ascuţită din fundul ceştii, turna apă clocotită din robinetul samovarului. Un abur parfumat se răsfira gînditor.

― Covrigii sînt din România?

― Da, patriotule! Îmi plac covrigii din România şi ceaiul din China... cînd îl am.

Cam amărui, ceaiul avea cu totul alt gust decît cel obişnuit. Deosebirea dintre aroma frunzei de nucă, de pildă, şi a dulceţii de nuci.

― Ai spus că ţi-e foame?

― Da.

― Cu ceai nu te saturi, mai ales că-i din China! Ce să-ţi dau?

― Mulţumesc, mă duc acasă.

― Ai cam întîrziat!

― Evident!

― O papară bună!

Dănuţ îşi stăpîni şi iritarea, şi zîmbetul. Iar îl ispitea rolul de licean, impus a doua oară.

― Nu mă vede nimeni!

― Aa! Eşti meşter la escapade?

― Nu. Da ajung la vreme.

― De unde ştii?

― ...Ştiu eu! Spun aşa!...

Sorbiră ceaiul. N-avea multe inele: alianţa şi un smaragd halucinant. Mîni mici, care desigur nu s-ar fi putut opri să nu mîngîie şi să strîngă o piersică plină, chiar dacă buzele n-ar fi dorit-o. Mîni care "apucau" nu ca să "aibă", ci ca să alinte. Înţelegeai, privindu-le mişcările, plăcerea anticilor de-a ţine în mînă o bulă de fildeş. După ce sorbea ceaiul, nu tamburina cu degetele pe masă, nici nu le răsfira gimnastic sau pianistic: pipăia cu vîrfurile rotunda ceaşcă, netedă, cu păreţii translucizi şi luciu oval.

Îi plăceau într-adevăr covrigii aduşi de la Iaşi. Îi ronţăia cu poftă, adunînd cu vîrful limbei susanul rămas pe buze.

N-avea nasul în sus. Ciudat! Întîia impresie era că-i în sus. În realitate era aproape curb: dar nările scurt arcuite îl făceau să pară în sus. Uneori părea că priveşte cu nările.

Avea ochi mari, negri, din aceia care dau feţii un fel de decoltaj negru, atrăgînd atenţia asupra lor ca toate gătelile de gală.

Îşi oxigena părul? Poate! Negru, avea un reflex roşu, ca dîra unor asfinţituri de toamnă în desişul negru al brazilor. Nu era oxigenat! Dar îi venea mereu să-i atribuie artificii pentru orişice seducţiune descoperită.

Se pieptăna cu cărare la mijloc. Părul, strîns meş­teşugit pe tîmple şi la ceafă, părea că-i scurt şi că buclează numai jos, ca să încadreze figura.

― Cîţi ani ai?

― Optsprezece.

― Parcă spuneai că nouăsprezece!

― Daa?... Sînt cam distrat!

― S-au cam uituc!

― Poate!

― Se vede că fugi des de la şcoală...

― ...! De ce?

― N-ai semnul gulerului tunicei pe gît!

Îi veni să zîmbească. Se stăpîni. Ştia că are gît frumos. Nici urme de brici, nici omuşor trepidant, nici guşă... şi Adina avea un ochi!

― Umblu cu gulerul descheiat.

― De cochetărie?

― Nu. Mă supără. Îmi place să-mi simt gîtul gol.

― E voie la şcoală?

― Cum nu, dacă nu te vede directorul!

― La ce liceu urmezi?

― Lazăr.

― Liceul Lazăr? Cînd l-ai inventat? Nu cunosc nici un liceu Lazăr la Iaşi!

― Nu la Iaşi: la Bucureşti!

― Aa! Stai la Bucureşti!

― Da.

― Şi părinţii dumitale?

― La Iaşi.

― Eşti intern?

― Nu, extern.

― Atunci ce cauţi la Bucureşti?

― Am un moş... care...

― Vrea să te aibă lîngă el. Vorbeşti ca la lecţie! Te intimidez?

― ...Ştiu eu!

― Vra să zică la Bucureşti... "Fetiţa"-i tot din Iaşi?

― Nu. Ţţ!

― Ce-i? Ce s-a întîmplat?

― Nimic. Fetiţa e din Bucureşti. Mai ţine mult interogatorul?

― Pînă ce-ţi vei bea ceaiul: conversaţie!... Spune dumneata ceva!

― ...

― Stai!... Cine-i tatăl dumitale?

― Avocatul Deleanu.

― Aaa! Eşti băiatul... Da, da! Eşti nepotul lui Vania Dumşa, vărul mamei dumitale? Nu?

― Ba da! exclamă surprins Dănuţ.

― De ce te miri? L-am cunoscut bine.

― Daa? Pe moşu Vania?

― Cam demult... Unde e acuma?

― În Rusia.

― S-a întors din America?

― Da. A trecut prin Iaşi.

― Daa? Mă mir!

― De ce?

― Că nu l-am văzut.

― Nu v-a făcut nici o vizită?

― Nu, nu! Era şi... "...cam greu!" continuă ea în gînd, zîmbind.

― Vra să zică, eşti nepotul lui Vania!... Mai vrei un ceai?

― Mulţumesc, e tîrziu!

― Ţi-e frică de mama?

― Ţţ! Nu. Da...

― Ia să-ţi văd palma. Întinde-o, nu-ţi fie frică! Ia candelabrul. Poftim după mine... Nu-mi place să stau pe scaun!

Îşi scoase şorţul şi jacheta tailleur-ului, rămînînd într-o bluză subţire de mătasă viorie. Se întinse co­mod pe divan ― ca pentru o lungă lectură ― pe-o coastă, rezemîndu-se într-un cot. Dănuţ se aşeză pe marginea divanului, cu spatele apropiat de curba făcută de trupul ei.

Îi luă palma, cercetîndu-i-o amănunţit.

Îi vedea din nou gleznele şi pulpele alungite şi începutul sînilor, care-i încăpuseră în mîni. Şi o simţea cu spinarea atentă.

― Ţii recordul simplicităţii!

― Cum? sări Dănuţ jignit.

Dar mîna-i era captivă în mîna autoritară a chiromancienei.

― Ai trei linii, bine marcate, şi-atît. Echilibru per­fect între cap, inimă şi viaţă. Un ideal burghez vei deveni, tinere irascibil! Nu sameni lui Vania!... Ai zece la conduită?

― Mai puţin.

― Cît?

― Nu interesează!

― Vezi c-am ghicit! Fetiţa nu-i în programul pal­mei. De ce n-ai răpit-o?

― ...

― Vezi, palma nu minte. Liniile spun că nu erai în stare s-o răpeşti.

― Ei, asta-i!

― Ce să-ţi fac! Aşa vorbesc liniile. Ai răpi-o?

― Ai răpi-o?

― ...

― Eu, în locul dumitale, o răpeam.

― Ţţ!

Îi venea să fie brutal, s-o pedepsească. Era cam enervant rolul de copil!

I se păru că-i simte mijlocul şi coapsele cuprinzîndu-l pe la spate. Gîndurile deviară.

Dar îl privea calm. Îi luă din nou mîna la cercetat. Avea o senzaţie displăcută văzîndu-şi mîna cam roşie în mînile ei albe, cam grosolană în mînile ei mici, cam inertă, cu degete cam scurte. Ciudat! Contactul mînilor intimida în Dănuţ impulsul pe care i-l da contactul spinării lui cu trupul ei. Îl încolăcise. Nu se mai putea îndoi! O simţea lipindu-se de el.

Îl apucă deodată, cald, de amîndouă mînile, apropiindu-şi faţa de obrazul lui. Pe lîngă uşorul parfum de violete, părul ei mirosea a păr de femeie, el singur ameţitor parfum

― Spune-mi, cine-i fetiţa?

Iar! Dădu din cap negativ. Ce importanţă avea "fetiţa"! Îşi smuci mînile şi-i încolăci grumajii. Se aplecă.

Fără să se apere, îşi lipi obrazul de obrazul lui.

― Spune-mi, e fetiţă?

― ...

Era atît de suplu şi de lunecos trupul lung, încît braţele, strîngîndu-l, aveau fericirea uimită că nu-l scapă şi înfricoşarea că-l vor scăpa.

Dănuţ îi căuta buzele. Erau lîngă urechea lui.

― Spune-mi cine-i? E fetiţă?

Avu gemătul de hulub al dorinţei. Din nou auzi glasul ei.

― Nu! Dintîi spune-mi...

Vorbi în şoapte turburi:

― E doamnă: Adina Stephano din Bucureşti.

Uneori o femeie e mult mai voinică decît puterea unui bărbat, cînd e lucidă şi el nu. Cum, nu ştia!

Era singur pe divan, cu părul răvăşit; ea, în pi­cioare, zîmbea.

― Fugi acasă. E tîrziu... Vra să zică fetiţa e doamnă, domnul meu! Linia minciunei n-am văzut-o în palmă, dar am simţit-o!

Dănuţ se ridicase cu spinarea grea şi capul greu ― mortificat. Vru să iasă.

― Nu vrei să-ţi dau o carte?

― ...

― Ai cetit ceva de Oscar Wilde?

― Nu.

Singura revanşă!

― Poftim o carte bună: La portrait de Dorian Gray. După ce-o ceteşti mi-o aduci.

Îl întovărăşi pînă în antretul de jos.

― Noapte bună. Poftim şi o cutie de ţigări. Să nu mai strănuţi cînd tragi fumul! La revedere.

Afară, la lumina lunii, se uită pe copertă: un nume scris de-a curmezişul, imperios: Ioana Pallă.

― Aaa! Ioana Pallă!...

Soţia senatorului, cumnata pictorului... Moşu Vania, plecarea în America... Ioana Pallă: sinuciderea cu ciudate comentarii a unei pictoriţe poloneze venită la Iaşi, prietena ei...

Spre Medeleni mînă el, tot aşa de vijelios ca şi la dus.

Avea o tragică sfărîmare în suflet. Vînduse unui păcătos trup de femeie secretul Adinei, secretul dragostii lui.

Ioana Pallă ştia ceea ce numai dragostea lui ştiuse: că Adina nu era fetiţă, cum părea. I se părea că dragostea lui deschisese larg porţile ei închise pînă atunci tuturora, ca o casă scoasă la licitaţie.

Se isprăvise palida insomnie a lunii. Veneau zorii. Dănuţ deschise uşa. Intră.

― Dan, tu eşti?

― Te-ai sculat, Mircea?

― N-am putut dormi.

Dănuţ oftă. Zvîrli cascheta şi haina. Se lăsă un scaun, privind ferestrele.

Mircea, în cămeşă de noapte şi papuci, avea o faţă de ermit adolescent după ispite.

Dănuţ aprinse o ţigară.

― Ce, fumezi?

― Pî! făcu Dănuţ din buze, dezgustat.

Mircea suspină. N-avea curajul să vorbească.

― Mircea!

― Ce?

Dănuţ ridicase capul, cu un aer resemnat şi hotărît.

― Sînt un porc!

Mircea oftă din greu.

― Şi eu.

PARTEA A TREIA

I
IOANA PALLĂ

Alexandru Pallă către Ioana Pallă

Veneţia
Dragă Ioană,

Ce cîntec îţi imaginezi că am auzit azi dimineaţă, deşteptîndu-mă?

Ascultă-l:
«Mergi la Li-ido barcaruo-uolă

Zic doi juni şi-şi a-legeu Uo gon-duolâ-ntre gonduo-uo-uo-uole Şi voioş'n ie săreau, e-he-heu...»
Partea cea mai nostimă e că cel care-l fredona eram chiar eu, aşa precum ţi l-am transcris, cu indescriptibiul accent şi tremolo al lui Sake.

Mă vezi? M-am regăsit la Sălcii, tu cu Les nour­ritures terrestres⁵⁵, eu cu paleta, pipa şi sandalele, şi Sake cu vetustele reminiscenţe muzicale: ale juneţii valuri, e-he-heu!

Şi m-am hotărît să-ţi răspund.

Cît a trecut de cînd mi-ai scris la Bucureşti? Nu m-ajută nici memoria, şi războiul european ― adevărat act european ― a răsturnat timpul.

Ce porcă­rie ... De cîte ori aud pomenindu-se despre acest acaparant şi incomod eveniment, îmi vine pe buze zdra­vănul cuvînt al lui Cambronne.

Noroc că Veneţia e în afară de Europa. E singurul oraş, din cîte cunosc care n-are nimic «social». Aici eşti în altă planetă şi-n alt veac. Ziare nu cetesc. Repet: Cambronne. Astăzi, laguna are culoarea sma­raldului tău cînd e înourat afară. Pute savuros. Am regăsit-o aşa cum o lăsasem: fezandată ca un vene­rabil roquefort, magnifică. Aş vrea să-ţi văd nările în faţa Veneţiei: merită s-o humeze.

De ce n-am venit la Sălcii, cum făgăduisem miri­ficei castelane? Capriciu mai irezistibil decît irezis­tibila Ioana. N-aveam chef de peisajul moldovenesc. Aveam nevoie de roquefort, nu de caş proaspăt ― vorbesc de peisaj, tu, ca şi Veneţia, eşti... lagună!

Şi acum, dragă Ioana, să-ţi dovedesc că numai turcii au dreptate: «Cum o vrea Allah!» Allah a hotărît să-ţi fac comisionul, dincolo de aşteptările tale, tocmai atunci cînd uitasem de el.

«Cine-i Adina Stephano?»

Cînd am primit scrisoarea ta, am fost presuadat ca întotdeauna ― cine-ţi poate rezista ― că Adina Stephano e cea mai interesantă femeie dintre Carpaţi, Dunăre şi Prut, iar junele Deleanu, cel mai de frunte nătărău din cuprinsul aceloraşi hotare. Cum însă plecarea la Veneţia mă preocupa mai activ decît produsele naţionale, am procedat expeditiv ― adică prosteşte ― adresîndu-mă celei mai scîrnave guri şi mai atotclevetitoare din cîte numără cafeneaua bucu-reşteană, lui Hăvăşel.