Cultura minora si cultura majora. Etnic si national, traditional si modern
Blaga a elaborat o teorie complexa cu privire la diferentele
dintre cultura traditionala,
populara, “minora” si cultura de tip “istoric”, majora. Notiunea de istorie capata aici un inteles
aparte, insemnand o desfasurare consecventa a evolutiei, care se intruchipeaza in creatii de mare
amplitudine, creatii constiente si durabile. Cultura minora si cea majora ar fi doua straturi culturale,
cu forme, mecanisme simbolice si manifestari specifice, intre care diferentele sunt de structura, nu
de valoare, dar intre care exista si “treceri”, prelungiri. Aceste straturi pot fi gasite, de exemplu, in
lumea antica greaca si romana, in Evul Mediu si chiar in societatile moderne. In epoca moderna,
culturile minore sunt culturile locale,
de tip popular, folcloric, unele de o vitalitate extraordinara,
altele anemiate si sufocate sub avalansa modernizarilor, supravietuind doar ca “relicve” in interiorul
structurilor dominante ale culturilor majore, culturi de tip “modern”, produse ale vietii urbane si ale
epocii industriale.
Putem asimula distinctia blagiana dintre cultura minora si cea majora cu distinctia clasica a
antropologiei occidentale dintre culturi orale si culturi ale “scrisului”, sau cea dintre traditional si
modern, dintre etnic si national. La Blaga, in trecerea de la cultura populara la cea moderna nu este
vorba de o pierdere a identitatii, ci de o reconstructie a ei pe alte suporturi spirituale, economice,
sociale si politice. Nu specificitatea culturala
se pierde in acest proces, ci forma istorica in care s-a
intruchipat pana acum. Ea nu se mai sprijina preponderent pe elementele folclorice, ca in faza
anterioara, ci pe determinatii noi, cucerite in febra edificarii culturale si politice a natiunii, pe
configuratia nationala a valorilor morale, juridice, estetice, filosofice si stiintifice. Identitatea
nationala este atributul culturilor moderne nationale care dezvolta un nucleu etnic, ridicandu-l in
planul
creatiei majore, universale. Distinctia dintre cultura etnica minora si cultura nationala majora
este expresia unor diferente de structura intre doua faze istorice ale aceleiasi culturi sau intre doua
tipuri de structuri culturale concomitente.
Intr-un studiu din 1925, Blaga vorbeste de raportul dintre "etnografie si arta", folosind primul
termen pentru a desemna elemente de recuzita populara (teme, motive, forme de expresie, decor
etc.) din structura unei opere, iar al doilea termen pentru a desemna formele moderne de arta, arta
nationala de expresie moderna. Blaga afirma ca utilizarea programatica a unor date exterioare ale
etnografiei nu poate inlocui absenta personalitatii creatoare si, ca atare, "nu trebuie sa ne ingaduim
iluzia ca prin aceasta se creeaza o arta nationala" . Blaga prefigureaza aici ideea matricii stilistice care
modeleaza,
in mod inconstient, datele specifice ale creatiei. De aceea, afirma ca "nationalitatea unei
opere este o fatalitate", "are o putere de destin", se impune dincolo de intentiile constiente ale
creatorului, iar acesta din urma nu poate scapa din cercul unei spiritualitati specifice. Daca aceasta
"fatalitate" e o axioma pentru creatie, a doua axioma e urmatoarea:
"nationalitatea unei opere nu trebuie cautata; ceea ce e profund etnic se infaptuieste de la sine".
Caracterul specific national al artei este definit printr-o idee care va dobandi ulterior o dezvoltare
sistematica:
"O opera de arta nu devine nationala prin faptul ca aduna, ca intr-o caldare vrajitoreasca, un cat mai
mare numar de elemente etnografice. O opera de arta devine nationala prin ritmul
launtric, prin felul
cum talmaceste o realitate, prin adanca afirmare sau tagaduire a unor valori de viata, prin instinctul
care niciodata nu se dezminte pentru anumite forme, prin dragostea invincibila fata de un anumit fel
de a fi si prin ocolirea acestora".
Iata un admirabil rezumat al notelor care dau specificitate autentica operei de arta. In felul in
care Blaga vede raportul dintre fondul cultural etnic premodern si cultura nationala de expresie
moderna putem descoperi un model cu valoare generala pentru intelegerea conexiunilor
dintre cele
doua straturi, concomitente sau succesive, ale unei culturi.
Articulate pe verticala istoriei, ele semnifica doua moduri de a fi ale specificului cultural.
Specificul etnic, atribut al culturii de tip traditional, a avut eficienta si functionalitate istorica in
contextul care l-a plamadit si in care s-a manifestat. El asigura identitatea unei culturi pe acest nivel
in "dialogul" cu alte culturi de acelasi tip. A compara insa performantele unei culturi minore cu ale
altei culturi de tip "major" inseamna a compara ceea ce nu se poate compara, caci cele doua culturi
sunt, de data asta, incomensurabile, incongruente, diferite ca structura, ca forma de existenta.
Teza paradoxala a specificitatii nationale obtinute prin transfigurarea artistica
a unui fond etnic si
cultural strain e menita sa ilustreze independenta relativa a "nationalului" fata de "etnic". Teza
ilustreaza, totodata, dependenta specificului national de "etnicitatea autentica", de matricea
culturala interiorizata si activa in structura launtrica a creatorului. Doua exemple edificatoare
mentioneaza Blaga. Mai intai, cazul lui Bela Bartok: el prelucreaza motive muzicale populare
romanesti, dar creatiile "culte" rezultate din aceasta operatie au un caracter national maghiar, nu
romanesc. Desi fondul etnic al motivelor e romanesc, mediul interior si rezonanta sufleteasca din
muzica sa nu apartin orizontului stilistic romanesc. Specificul etnic nu se transmite, asadar, automat
si nu se preface direct in specific national. Al doilea caz e cel al dramaturgului englez B.Shaw, care
prelucreaza un subiect din spatiul francez ("Ioana d'Arc"), dar il supune matricii sale
stilistice,
obtinand un produs artistic englez in datele sale ultime. Blaga mergea pana acolo cu paradoxul, incat
afirma:
"O opera de arta poate sa fie nationala chiar fara a cuprinde in zalele ei nici un singur element
etnografic. Mai mult: O opera poate sa fie romaneasca - chiar daca s-ar plamadi din elemente
etnografice cu totul straine de poporul romanesc".
Ceea ce ne intereseaza e fondul problemei: in trecerea de la minor la major, de la "etnic" la
"national" are loc o reconstructie a specificului in alt plan cultural. Prezenta ca atare a fondului
cultural etnic - elemente de recuzita etnografica etc. - in structura unei opere nu e suficienta pentru a
obtine marca ei nationala, desi aceasta pare a fi calea cea mai usoara si uzitata.
Nu trebuie insa sa tragem concluzia ca ar fi vorba de o discontinuitate totala intre cele doua planuri,
ci doar de e