Șerban Ţigănaş]: Şi eu vă mulţumesc. Cred că este uşor de pasat microfonul.
[Un alt dom]: Mulţumesc. La categoria propuneri, faţă de organigrama pe care aţi propus-o şi modul în care aţi acţionat în ultima vreme, atrăgând surse externe, v-aş recomanda, pe fiecare portofoliu al structurii de conducere OAR, în viitoarele acţiuni pe care le veţi avea, să alegeţi specialişti de marcă pe care eu personal – şi s-ar putea să nu fiu singurul – suntem dispuşi să le plătim din cotizaţiile noastre, astfel încât ei să-şi pună în aplicare profesia respectivă (avocat, jurist, contabil, specialist în imagine, legislaţie şi aşa mai departe), astfel încât aşteptările membrilor ca Ordinul să ne reprezinte să se facă la un top skill-professional. Mulţumesc. [aplauze]
[Șerban Ţigănaş]: Mulţumesc şi eu.
[Monica Lotreanu]: Monica Lotreanu, Filiala Bucureşti.
Într-unul din mesajele mele de pe email, către colegii noştri delegaţi, am dat un citat dintr-un film american, Dark night: “It’s not about money, it’s about sending a message”. [din sală: Suntem în România!]. Da, acum îmi permit să fiu ceva mai filozoafă, pentru că, deşi eu am insistat pe anumite analize de tip bugetar-financiar, să ştiţi că, de fapt, nu asta m-a deranjat cel mai mult, ci mesajul pe care l-am simţit din partea conducerii Ordinului către noi, cei care astăzi – asta este! – conducem Ordinul. Pentru 12 sau 10 ore, noi conducem acest Ordin. Mie mi s-a părut că mesajul pe care ni l-aţi trimis este că am fi în stare să acceptăm orice şi că nu avem această capacitate critică, că nu citim întotdeauna regulamentele şi documentele Ordinului, că nu citim nici legea. Se poate să fie şi printre noi colegi care nu acordă o atenţie deosebită textului normativ sau legislativ, dar mie lucrul ăsta mi s-a părut, şi asta m-a deranjat foarte tare.
Salut foarte mult iniţiativa domnului vicepreşedinte, colegului nostru Ghenciulescu, care spunea că, într-o perioadă de timp rezonabilă, se va crea şi un forum de discuţii pe suportul site-ului internet, dacă am înţeles foarte bine. Da, pentru că, dacă eu aş fi avut această platformă, puteam chiar mai din vreme să vin cu nişte idei şi probabil că mulţi dintre noi ar fi preferat să nu spună astăzi ce au simţit şi ce au crezut de cuviinţă, ci ar fi făcut-o mai din timp, astfel încât să tragem un semnal de alarmă.
Bun. Dar pe lângă filozofie, fiindcă colegii mei au încercat să fie şi pragmatici, s-a cerut un audit financiar. Nu ştiu dacă este cazul neapărat: oricum, un audit se va face de către Comisia de cenzori la anul, când se pregăteşte descărcarea bugetară. În schimb, mie mi s-ar părea totuşi de bun augur să se facă un audit al contractului de consultanţă cu KPMG. Şi să ştiţi că suspiciunile mele au fost alimentate de breaking-news-urile din ultimele luni, pentru că am aflat, în ultima vreme, că KPMG este o multinaţională care este orientată foarte mult spre consultanţa legată de insolvenţă şi recuperarea de creanţe. Eu nu ştiu câtă experienţă au ei să dea consultanţă pentru nevoile de management organizaţional, mai ales din sfera non-profit, cum suntem noi. Deci, cred că ar fi bine să fie cineva care să judece, să analizeze câtă performanţă au dat. Înţeleg că există un contract în derulare. Eu am văzut, am primit nişte chestionare şi mie, sinceră să fiu, nu mi s-au părut că sunt foarte... adică să primeşti un chestionar pe un format no-name pe care-l foloseşte şi elevul de clasa a III-a nu mi se pare, scuzaţi-mă, profesionist. Şi aş vrea să ştiu cine a prelucrat acele... ce experienţă avea persoana de la KPMG care a prelucrat răspunsul la acele chestionare.
De asemenea, mi s-ar părea .... adică n-aş fi liniştită dacă nu v-aş atrage atenţia asupra acestor alianţe, asocieri ale Ordinului, ale organizaţiei noastre cu diverse entităţi. De exemplu, parteneriatul cu Kronospan pentru concursul „Wood re-invented”. Cu toată dragostea, Kronospan, alături de Schweighofer, au modificat harta fizică a României în ultimii 10 ani. De ce trebuie să reinventăm lemnul? Nu-i mai bine să-l păstrăm şi să nu-l mai tăiem haotic şi să jefuim pădurile şi să ne asociem cu ei la un concurs de arhitectură? [aplauze] Eu cred că putem să facem treaba asta şi fără ei! Deci atenţie la aceste... trăim într-o societate care vedeţi că este dominată de delaţiune, de breaking news, deci o societate foarte fluidă, foarte versatilă, în care nu există – spunea cineva de ”post-adevăr”. Noi nu mai avem adevăr! Valoarea de adevăr este undeva dispersată în fracţii! Deci, trebuie să fim foarte atenţi la asocierile organizaţiei noastre cu alte entităţi.
Salut faptul că, deşi puţin cam târziu, Ordinul, în ultima lună cred, a lansat public solicitarea ca dosarul Roşia Montană la UNESCO să fie depus. Asta este, într-adevăr, un lucru extraordinar şi asta ţine de modul în care ne facem imagine.
Îmi pare rău că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar şi eu cred că e un lucru din care se poate învăţa mult şi, în măsura în care noi, cei care am fost poate mai activi puţin înainte de conferinţă, putem să ajutăm cu ceva pentru pregătirea mai bună a documentelor unei conferinţe viitoare, cred că nu ne putem da înapoi. Mulţumesc.
[Șerban Ţigănaş]: Şi eu mulţumesc şi subscriu.
[aplauze]
[Ruxandra Berszan]: Nu vreau să vă reţin mult atenţia, sunt de acord cu colegul meu, n-a pierdut nimeni nimic, nu este nimeni unul împotriva celuilalt, ar trebui să ţinem cont că democraţia înseamnă şi Da, şi Nu, deci, este acelaşi exerciţiu democratic, iar ceea ce mi se pare mie cel mai elocvent este că unul dintre lucrurile pe care le doream a fi schimbate, responsabilizarea membrilor în relaţia cu filialele, devine foarte evident. Deci, acea responsabilizare probabil că a lipsit, filialele au ştiut prea puţin din ceea ce s-a discutat pe parcursul dezbaterii, iar eforturile făcute în ultima perioadă probabil că n-au fost suficiente. Deci, sunt multe lucruri bune care probabil au fost greşit înţelese şi sunt, de asemenea, lucruri care se pare că sunt altfel înţelese în filiale şi ar trebui să ţinem cont de acestea.
[O altă doamnă din sală]: Aţi spus: responsabilizarea membrilor faţă de filiale.
[Ruxandra Berszan]: Responsabilizarea nu a membrilor, ci a reprezentanţilor, probabil că am greşit, a reprezentanţilor pe care filialele le-au avut în Consiliul Naţional. Pentru că aceste materiale au fost judecate, au purtat girul Consiliului Naţional, ceea ce înseamnă că fiecare filială probabil că-şi va analiza relaţia pe care a avut-o cu membrii trimişi în Consiliul Naţional. Este posibil, îmi asum şi eu această lipsă, este posibil ca noi, fiecare, să fi discutat prea puţin în filiale sau să fi început discuţia mult prea târziu. Eu consider că, pentru următoarea conferinţă, este de dorit să începem să discutăm cu cărţile pe masă, pentru că nu are nimeni nimic de ascuns. Deci, suntem și am fost tot timpul deschişi, noi cei care am reprezentat filialele, am depus eforturi susţinute ca lucrurile să meargă într-o direcţie corectă. Probabil că filiala a dorit altceva sau membrii filialei, la rândul lor, au alte opţiuni de care trebuie să ţinem cont.
Ceea ce vreau să mai adaug este că Ordinul este înfiinţat prin legea de exercitare a profesiei de arhitect, deci, tot ce este legat de exercitarea profesiei este obiectul Ordinului, noi reglementăm exercitarea profesiei. Nu putem face şi nu discutăm aici despre propunerile legislative, pentru că propunerile legislative sunt o chestiune paralelă. Este ceea ce dorim, nu ceea ce putem să facem.
[Șerban Ţigănaş]: Văd o mână acolo şi una în spate...
[Dan Domşa]: Bună seara, Dan Domşa este numele meu. Doar o chestie vreau să punctez: cred că cel mai important ar fi să încercăm să urmăm politica paşilor mărunţi: fiecare problemă rezolvată şi apoi trecut la următoarea, pentru că, dacă le punem pe toate într-o oală, s-ar putea să nu le putem gestiona pe toate și s-ar putea ca o problemă care nu este înţeleasă bine de către membri să strice toată munca colegilor noştri. Aşa că, cel mai bine cred că ar fi să facem acest lucru, politica paşilor mărunţi şi să le luăm pas cu pas. Mulţumesc. [aplauze]
[Șerban Ţigănaş]: Mulţumesc.
[Alexandru Panaitescu]: Aş vrea să fac o propunere, având în vedere situaţia creată: solicit convocarea de urgenţă a unui Consiliu Naţional, care să analizeze cauzele. Să nu ne ascundem după degete: este un eşec grav al tuturor în ziua de astăzi, pentru că, un parcurs de un an şi jumătate, cu consilieri, cu bani, cu nu ştiu ce, eşec care se asociază şi eşecului numirii unui secretar executiv, creează momentul cel mai critic din existenţa Ordinului, care, în acest moment, nu poate fi analizat, din cauză că suntem prea fierbinţi, ci trebuie un pic sedat, deci să ne gândim bine ce avem de făcut. Nu cred că este cea mai fericită soluţie să cerem acum demisia, toţi am greşit pe undeva probabil, dacă am ajuns în situaţia asta. Haideţi să strângem un pic rândurile! Părerea mea este că a fost un vot emoţional. Am atras atenţia asupra acestor aspecte şi în 26 iunie, când a mai fost un vot emoţional referitor la articolul privind componenţa Consiliului Naţional şi s-a pierdut tot pe motive subiective. Au fost discuţii aprinse, în special în şedinţa din 1 octombrie a Consiliului Naţional, de aceea, vă rog IMPERATIV să scoateţi de pe site şi să vă detaşaţi de Programul de pregătire continuă sau cum se cheamă, pentru că ăsta a fost punctul critic care a creat situaţia de antipatie și care a dus la acest vot, prin care s-a ales praful de munca a zeci de oameni şi de o cantitate imensă de muncă şi de bani.
Acel Program de pregătire continuă, în forma în care a fost susţinut cu prea multă hotărâre, în condiţiile în care marea majoritate a membrilor Consiliului Naţional îl respinseseră, fiind respins și în conferinţele teritoriale (ştiu sigur că, la Bucureşti, în 7 septembrie, a fost o atitudine extrem de dură faţă de acest program), a fost în continuare lăsat aşa, grupul de lucru nu a fost schimbat, iar rezultatul l-aţi plătit şi l-am plătit cu toţii în votul de astăzi. Vă mulţumesc. [aplauze – din sală: are dreptate...]
[Șerban Ţigănaş]: Mulţumesc şi eu.
[Ion Vede]: Vede mă numesc, Muntenia Sud-Est.
Nu-mi propusesem să iau cuvântul astăzi, dar, din păcate, am ajuns în situaţia să nu suport să nu vorbesc.
Vreau să vă spun, şi în sala asta sunt martori care au trăit evenimentele respective, că, în ’90-’91, arhitecţii, noi, făceam Legea 50, făceam Ordinul 91, pe care le ştiţi că există de atâta vreme şi produc efecte. Acum 15 ani, în anii 2001, când s-a trecut la materializarea Legii 184, care, trebuie să vă reamintesc, este tot produsul arhitecţilor, breasla se organiza datorită faptului că cei 10 ani fuseseră suficienţi pentru a apărea între noi o separaţie, o diluare, o diferenţiere a intereselor, deci se spărsese acea conştiinţă a clanului. Şi sentimentul de apartenenţă la aceeaşi direcţie şi aceeaşi meserie.
Domnilor, au trecut 15 ani de atunci şi vreau să vă spun că, în momentul de faţă, trăim aceleaşi momente, dar cu o amplitudine mult mai mare, pentru că atunci eram 3600, iar acum suntem peste 9000. Deci, efectele care se produc sau care au loc ca urmare a acestei disoluţii la nivelul breslei vor fi mult mai grave.
Iar ceea ce ne preocupă în momentul de faţă par a fi detalii, dar ale unui ansamblu foarte important. Unii arhitecţi ştiu să rezolve detalii foarte bine, alţii să coordoneze ansamblul. Domnilor, avem nevoie de coordonarea ansamblului în aşa fel încât toţi să simţim, să credem şi să muncim în interesul aceleiaşi bresle, nu fiecare pe cont propriu.
Şi, apropo de ceea ce-i spusesem mai devreme domnului Şerban Ţigănaş: nu este bine să faci bine cuiva dacă nu ţi l-a cerut. Deci, vă rog frumos să ne gândim mai bine la faptul că, dintre lucrările mari, 5% dintre arhitecţi, indiferent ce vrem noi, le vor face. Restul de 95% dintre arhitecţi vor face în continuare acele proiecţele care au nevoie de autorizaţie de construire şi la nivelul cărora se întâmplă acele scăpări care conduc la practicarea semnăturii de complezenţă – în niciun caz la proiecte importante. Şi atunci pe noi ce ne interesează? Să-i specializăm, să-i ultra-specializăm pe cei 95% care trebuie să facă proiectele acelea mici şi care reprezintă 95% dintre autorizaţiile care se emit! În momentul în care ai de-a face cu un proiect important, te duci şi te documentezi pe cont propriu dacă nu ştii, aşa cum spunea colegul mai devreme. Dacă nu ştii să-l faci sau nu ai timp să te pregăteşti şi să te informezi, recurgi la cel care are experienţă şi s-a consacrat în domeniul respectiv. Nu cred că principala noastră grijă în cadrul Ordinului este această ultra-specializare a cuiva care n-are nevoie de acea ultra-specializare! Gândiţi-vă că, după 15 ani, noi trebuie să ne re-coagulăm, iar Ordinul într-adevăr să fie o organizaţie care să aibă un cuvânt de spus în societate. Gândiţi-vă la faptul că nu mai există arhitecţi-şefi şi nu mai există fără ca Ordinul să fi avut sau nu vreo contribuţie în chestia asta! Dar în ce fel arhitecţii-şefi intră în preocuparea Ordinului? Ei sunt funcţionari publici – bun, dar sunt tot arhitecţi! Chiar nu ne preocupă faptul că prin intermediul arhitecţilor-şefi se promovează politicile în domeniul arhitecturii şi se asigură continuitatea unor idei, procesele pot să fie coerente în timp, nu să se schimbe la fiecare mandat al aleşilor?!
Vă rog frumos, meditaţi la aceste lucruri. Am speranţa că Ordinul va redeveni organizaţia care să coaguleze breasla. Vă mulţumesc. [aplauze]
[Șerban Țigănaș]: Mulţumesc şi eu.
[Răzvan Rugescu]: Îmi cer scuze, mi-e greu să vorbesc în public şi o să mă simt foarte bine după ce o să termin cuvântarea. Mi-am notat şi câteva idei... Răzvan Rugescu sunt, de la Filiala Hunedoara.
Nu cred că a fost un vot emoţional, cred că a fost un vot greoi şi a fost raţional, nu cred că am votat cuprinşi de emoţii – cum am eu acum. Şi nu cred că problema principală este DPC-ul. Eu cred că DPC-ul este absolut obligatoriu, esenţial într-o profesie liberală. Deci, nu aici este problema.
Cred că trebuie să ne debarasăm de orgolii. Eu sunt un om foarte orgolios. Arhitecţii sunt oameni orgolioşi. Şi să ne punem problema de ce s-a votat astăzi în felul acesta.
Dacă este să fie opinia mea personală, s-a votat din cauza îngâmfării şi dispreţului faţă de membrii obişnuiţi ai organizaţiei. Ăsta este sentimentul pe care îl avem. Lumea acasă mă întreabă, îmi spune cu disperare: „am un coleg tânăr care face case pe 500 de euro!”. PT-ul este un lux în toată ţara, ca proporţie. Şi-mi spune: „Răzvane, mergi la Bucureşti și spune-le că proiectează inginerii pe 500 de euro!”. Şi atunci răspund: ”O să-i spun domnului preşedinte... când se întoarce de la Seul, o să-i spun”.
Sunt realităţi paralele. [aplauze] Îmi pare rău, dar trebuie să ridicăm problemele reale ale breslei. Şi mi se pare normal ca Ordinul să reprezinte interesele reale, ceea ce nu face acum deloc, ale breslei, şi nu ale unui segment sau ale unei elite. Elita ne inspiră, sunt colegii noştri, îi admirăm şi lucrăm cu ei, dar trebuie să ne ocupăm de membrul obişnuit, cel amărât, de cei 9000. Nu suntem noi aici, cei 300, nu, sunt cei 9000 de membri care trăiesc foarte prost din meseria asta. Nu se poate trăi decent din meseria asta!
Nemulțumirile le spun acum care sunt, le-am mai spus şi în Consiliul Naţional: lipsa preocupării Ordinului pentru problemele reale care există. Concurenţa neloială este aceeaşi. Cred că, de ani de zile, avem aceeaşi problemă care nu poate fi soluţionată: concurenţa neloială. Nu putem. Care se manifestă prin: semnătura de complezenţă, nemuritoare; invadarea profesiei din exterior de către ingineri. Ce o să le spunem membrilor de acasă? O să le spunem că „Îmi pare rău, nu sunteţi competitivi. Descurcaţi-vă”. Atitudinea este a Mariei-Antoaneta: „Nu aveţi pâine? Mâncaţi cozonac!”. De asta s-a primit votul astăzi. „Nu puteţi face o casă? Faceţi o clădire de birouri sau un stadion!” [aplauze – Bravo, mă!]
M-am simţit în multe situaţii cum mă simt şi acuma: că trebuie să-mi fie ruşine să-mi spun oful în faţa „mai marilor”. Dacă ar trebui să-mi fie ruşine, îmi cer scuze. Dar ăştia suntem cei mai mulţi. Mi-ar plăcea să fie 9000 de Ţigănaş, să facem lucrări deosebite, ar fi super şi n-am fi astăzi aici. [aplauze] Suntem 9000 de... [aplauze] amărâţi care... şi rezultatul se vede. Se vede când mergem pe stradă cum arată ţara asta.
Mai e ceva. Lumea s-a săturat să i se explice într-un limbaj elevat de ce nu se pot rezolva lucrurile. S-au săturat, nu mai vor să audă asta. Vor să audă rezolvări.[aplauze – corect, aşa este]
Cam asta era, cred...
[aplauze – Bravo, Răzvane!]
Deci, ca să închei, trebuie să rezolvăm problemele celor mulţi, nu ale elitelor. Din păcate, nu toţi avem aceleaşi tipuri de probleme, sunt problemele care ciugulesc zi de zi din carnea profesiei şi care, până la urmă, se revăd în buzunarul nostru. Că până la urmă despre asta vorbim, de buzunarul nostru. Nu despre arhitectură şi Congresul de la Seul. Nu. Vorbim despre ce avem în buzunar şi cum suntem percepuţi şi rolul nostru în societate. Suntem nişte hârţogari de care toată lumea trebuie să scape! Şi aici nu vorbim numai de oameni fără şcoală, care ne consideră aşa. Nu. Ne consideră aşa şi oamenii cu şcoală, ne consideră investitorii, mai nou project-managerii, toţi ne consideră nişte hârţogari care trebuie plătiţi cât mai prost şi de care trebuie să scape cât mai repede. Şi Ordinul ce face? Emite broşuri! [aplauze].
Doamne ajută!
[Emil Popa]: Emil Popa, Preşedinte Filiala OAR Prahova.
Nu cu lipsă de respect, aş dori să întreb actuala conducere cum totuşi vor justifica sumele imense de bani cheltuiţi, chiar şi cu această conferinţă. De ce pun această întrebare? Pentru că nu mi-a fost uşor să văd sume uriaşe de bani cheltuite cu tot felul de firme şi studii, având în vedere că noi, de 12 ani, încercăm să strângem bani să ne facem un sediu, şi strângem pentru asta leu cu leu, pentru că un sediu pentru o filială mi se pare lucrul cel mai important.
Deşi funcţionăm în două camere închiriate, [rumoare în sală] totuşi facem şi sesiuni de pregătire cu stagiarii, facem şi întâlniri cu firme, deci ne-am putea numi uşor un „centru de excelenţă”. Vă daţi seama dacă am avea un sediu! Şi ţin să vă spun că mă uit cu jind, dar cu mare drag, la colegii noştri din Târgovişte, care fac lucruri minunate acolo, având acel sediu la dispoziţie şi pe care-i felicit, pentru că ştiu că au luptat foarte mult. Deci, părerea mea ar fi fost că ar fi trebuit să se investească şi în filiale, nu în diverse studii de zeci de mii, poate chiar sute de mii de euro.
În altă ordine de idei, mi-a fost greu să văd metodologii de stagiu făcute de oameni care n-au avut un stagiar angajat. Mă refer la întâlnirea de la TIAB, în care domnul Ionaşiu l-a întrebat pe respectivul dacă a avut un stagiar angajat şi dânsul a recunoscut că nu. Eu am avut vreo 15 stagiari până acum şi ţin să vă spun că este foarte greu. Şi ţin să vă spun că am stagiari care, în fața comisiilor acestea, despre care nimeni nu ştie din cine sunt formate, şi, apropo de înregistrare şi online, au fost umiliţi cu întrebări total nelegate de subiect. Umiliţi şi jigniţi au venit săracii, dar bine că au luat... Asta am avut de spus apropo de grija faţă de filiale. [aplauze] Vă mulţumesc şi aştept totuşi justificarea acelor sume care...
[Demidov Sergiu];: Demidov Sergiu de la Filiala Timiş. Reprezint aproximativ 10 colegi din filială cu care mă cam întâlnesc nu la proiectele culturale ale Ordinului, ci mă întâlnesc la coadă la Mediu, la DSP, la ISU, la ENEL, la Patrimoniu, [aplauze] unde plătim taxe pe hârtii fără nicio valoare.
Întrebarea este: ce a făcut Ordinul naţional până acum în relaxarea şi câştigarea timpului pentru arhitect ca să proiecteze, nu să stea la cozi pentru hârtii fără valoare? Adică negaţii sau întrebări la ENEL, unde plătim 25 de euro ca să ne spună că avem dreptul să construim pe terenul nostru. Este o aberaţie! Numai în România se întâmplă chestia asta. Face ceva Ordinul? A făcut până acuma? Va face în continuare ceva ca să ne câştige timpul să proiectăm şi să ne pregătim profesional? Mulţumesc. [aplauze]
[Robert Farczadi]: Robert Farczadi, arhitect în Filiala Mureş.
Eu am să fiu foarte scurt, pentru că, dincolo de tot discursul acesta populist, aş vrea să vă invit la un moment de introspecţie, dar introspecţie personală. Pentru că vreau să vă rog să vă aduceţi aminte că unul dintre noi aceia mulţi, 9000, face această semnătură de complezenţă, despre care se tot discută atâta şi care ne nenoroceşte pe noi toţi, arhitecţii. Încolo uitaţi-vă: unul dintre membrii acestei filiale, nu unul, mulţi, fac semnătură de complezenţă. Uitaţi-vă spre dumneavoastră. Mulţumesc. [aplauze]
[Lascăr Adrian]: Lascăr Adrian, Filiala Muntenia Sud-Est.
În foarte puţine cuvinte, vreau să vă spun că am convingerea că această Conferinţă Extraordinară este un mare câştig pentru Ordinul Arhitecţilor din România, implicit pentru noi şi pentru ceilalţi 9000 de arhitecţi pe care-i reprezentăm. De ce? Pentru că am ajuns la concluzia că nimeni nu este învins, nimeni nu este învingător, ci am clarificat nişte relaţii. Am clarificat faptul că cei care sunt acolo nu sunt şefii noştri sau al celor peste 9000 de arhitecţi din România, ci sunt aleşii noştri, care trebuie să facă ceea ce doreşte masa, nu ceea ce doresc dânşii.
De când, de 7 ani şi jumătate, sunt membru al Consiliului Naţional, din partea tuturor am auzit numai dorinţa de a modifica legislaţia existentă. Noi nu putem să modificăm legislaţia existentă, putem doar, conform legii, să facem unele propuneri care sunt sau nu luate în evidenţă, în considerare de cel care poate să modifice legea.
Noi, prin reprezentanţii noştri – şi aici includ Consiliul Naţional din care fac parte de 7 ani şi ceva şi Colegiul Director – trebuie să găsim soluţiile cele mai bune pentru a satisface ceea ce doresc cei nouă mii şi ceva de membri.
Câştigul principal, de asemenea, consider că este acela că, vedeţi după rezultatul votului, toţi vorbitorii nu au mai fost întrerupţi. Deci, cei care sunt în faţa noastră n-au mai băgat pumnul în gură nimănui. [aplauze] E un câştig esenţial şi de aici trebuie să plecăm pentru ceea ce vom face în viitor. Vă mulţumesc. [aplauze]
[Ana-Maria Zahariade]: Vreau să spun şi eu ceva, apropo de aceste lucruri. Pentru că eu recunosc că sunt puţin uluită. Senzaţia că vreunul dintre aceştia de aici s-a erijat vreo clipă în conducătorul dumneavoastră şi al celor 9000 de arhitecţi români, mie mi se pare incredibilă. Tot ce am încercat să facem a fost să găsim o cale pentru ca această organizație să fie mai tare în faţa autorităţilor, să aibă un cuvânt mai puternic de spus, să fie mai bine articulate filialele, să nu se mai întâmple ca să nu se ştie la filiale şi membrii să nu afle ce s-a discutat în CN-uri, să articulăm lucrurile. Şi asta am căutat să facem, atât.
Bun. Nu s-a dorit această schimbare – nu s-a dorit această schimbare. Îmi pare rău, sinceră să fiu, pentru că recunosc că a fost o muncă pe rupte. Şi, mai mult decât atât, este o muncă pe rupte care a fost în paralel cu chestiunile legate de legislativ şi de impunerea părerii Ordinului în situaţiile în care se elaborează legislaţie şi reglementări, când toată lumea vrea să ne dea în cap! Deci, în paralel cu ceea ce credeam realmente: faptul că concursurile sunt un atu prin care ne putem impune profesiunea şi prestigiul profesional. Deci, nimeni n-a încercat să fie conducătorul nimănui. Ni s-a dat un mandat şi am încercat să răspundem cerinţelor acestui mandat. Şi eu recunosc că n-aţi fost întrerupţi pentru că, de când s-a anunţat chestiunea cu votul, eu tot stau să mă gândesc de ce oare refulează tot felul de mânii sau frustrări, disparate, cărora de fapt am încercat să le răspundem prin propunerile respective. Poate că nu le-am comunicat destul de bine. N-au fost făcute pentru elite, au fost făcute pentru cei nouă mii de arhitecţi, dintre care probabil că jumătate sunt arhitecţii tineri.
De aceea, recunosc că ascultăm, că încercăm să vedem care poate să fie altă soluţie. Şi aş fi chiar curioasă să aud ce propuneri practice există în acest sens.
[Andreea Aluchi]: Bună seara, Andreea Aluchi de la Filiala Prahova.
În primul rând, constat următoarele: suntem nevorbiţi [râsete] sau suntem vorbiţi în sistem monolog, nu dialog. Niciodată n-am purtat un dialog, iar atunci când l-am purtat, oficial vorbind, pe email, am primit răspuns – sau nu am primit răspuns – întotdeauna însoţit de textul „acesta este un mesaj privat. Nu aveţi voie să-l distribuiţi” – citez aproximativ.
Eu recunosc, nu sunt frustrată, nu sunt nervoasă, nu sunt pornită pe nimeni din această audienţă. Nici măcar postările de pe Facebook nu sunt îndreptate împotriva vreunei persoane de aici sau a vreunui membru, fie el stagiar, viitor arhitect, arhitect de interior, urbanist etc. Sunt nişte frustrări poate acumulate în timp. De ce? Pentru că am obosit să mă lupt în primul şi în primul rând cu beneficiari, aşa cum sunt beneficiarii, neînţelegători. Am obosit să mă lupt cu avizatori – de ce trebuie eu să mă lupt cu aceşti avizatori? Am obosit să mă lupt cu autorităţile publice, de la primării la Consilii judeţene, cu arhitecţi-şefi care nu sunt arhitecţi. Am obosit. Trebuie cumva resuscitată această organizaţie. Ea trebuie să vină în sprijinul fiecărui membru. Obosit sau nu. Vă mulţumesc. [aplauze]
[Alexandra Munteanu]: Din nou, cu aceleaşi emoţii, mă ridic şi încerc să formulez nişte idei pe care le-am gândit în timpul acestei conferinţe. Din ce observ, şi poate observa toată lumea, sunt puţini tineri stagiari, nu ştiu câţi sunt în sală, eu pe listă n-am văzut atât de mulţi.
Am auzit de: problema semnăturii de complezenţă, propunerea de concursuri, dezvoltarea continuă şi avize şi aşa mai departe. Eu sunt un tânăr care a terminat o facultate, care va intra în meseria asta, care trebuie să facă un stagiu, cu care sunt perfect de acord – țin să precizez, pentru cei care poate au înţeles altceva la prima mea intervenţie. Propun ca sistemul de aviz al Ordinului Arhitecţilor, pe care noi, ca arhitecţi, trebuie să-l ridicăm, să nu mai fie acela de Plan de situaţie şi Certificat de urbanism. În trecut, din ce ştiu eu, numele arhitectului apărea pe o clădire. Bănuiesc că asta nu se mai poate acum, dar avem, din fericire, un sistem online unde putem să vedem ce face fiecare arhitect. Am văzut acolo că există 7 concursuri care s-au finalizat. Mie mi se pare foarte puţin. Eu, ca şi tânăr de 30 de ani, nu pot să-mi permit să lucrez la nişte concursuri fără să lucrez în realitate şi să-mi iau dreptul de semnătură şi să am contact cu clienţii. Eu aş vrea să existe, pe lângă acel Plan de situaţie şi Certificat de urbanism, o imagine, din care să pot să înţeleg ce fac colegii mei, iar în felul ăsta să ajung şi eu mai bună, să-mi doresc să devin mai profesionistă şi să pot să... nu ştiu, poate se poate rezolva aşa ceva. Să putem să vedem. Cum vi se pare?
[
Dostları ilə paylaş: |