Strasbourg 11 iulie 2006 În cazul Boicenco c. Moldovei

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 185.24 Kb.
səhifə3/4
tarix30.12.2018
ölçüsü185.24 Kb.
1   2   3   4

B. Aprecierea Curţii
1. Cu privire la pretinsa maltratare
102. După cum a menţionat Curtea în multe ocazii, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, ca lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice categoric tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor substanţiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi 4, articolul 3 nu admite nici o excepţie sau derogare de la prevederile sale, acestea nu sunt permise în baza articolului 15 § 2 chiar într-un caz de urgenţă publică ce ar ameninţa viaţa unei naţiuni. (vezi Selmouni v. Franţa [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V şi Assenov şi alţii v. Bulgaria, judecata din 28 octombrie 1998, Rapoarte ale Judecăţilor şi Deciziilor 1998-VII, p. 3288, §93).

103. Când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timp ce se află în stare de detenţie sau într-un alt mod se află sub controlul poliţiei, orice astfel de atingere adusă integrităţii corporale va ridica o presupunere întemeiată referitoare la faptul că persoana a fost supusă maltratării (vezi Bursuc v. România, nr. 420066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Obligaţia de a prezenta explicaţii plauzibile despre circumstanţele cauzării leziunilor corporale este pusă în sarcina exclusivă a statului, neexecutarea căreia ridică o problemă clară în baza articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. Franţa, § 87).

104. În procesul de apreciere a dovezilor, Curtea a aplicat în general standardul de dovadă „în afara îndoielilor rezonabile” (vezi Irlanda v. Regatul Unit, judecata din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pp. 64-65, § 161). Totodată, astfel de dovezi pot fi deduse din coexistenţa unor concluzii interferente suficient de întemeiate, concordante şi clare sau a unor prezumţii incontestabile a faptelor. Când evenimentele în cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor arestate, se vor isca temeinice prezumţii de fapt în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Desigur, povara probaţiunii va fi pusă în sarcina autorităţilor în scopul obţinerii o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare (vezi Salman v. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).

105. În prezentul caz nu este contestat faptul că între arestul său din după-amiaza zilei de 20 mai 2005 şi ulterioara internare în spital la ora 23:37, reclamantul se afla în custodia CCCEC. De asemenea, nu se contestă faptul că înainte de arestare, reclamantul nu manifesta nici o anomalie a stării de sănătate (vezi paragraful 8 de mai sus), dar, după ce a părăsit secţia de poliţie s-a aflat în stare de inconştienţă pentru mai mult de patru ore (vezi paragrafele 12-13 de mai sus).

106. Guvernul a argumentat că reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa în rezultatul stresului şi nu a fost maltratat, faptul fiind dovedit prin lipsa pe corpul acestuia a vătămărilor corporale. Mai mult ca atât, Guvernul şi-a exprimat dubiul în privinţa diagnozei stabilite de medicii de la spitalul închisorii cu referire la trauma cranio-cerebrală acută şi comoţia cerebrală a reclamantului.

107. Curtea nu vede nici un motiv de a nu avea încredere în acest diagnostic. În această privinţă Curtea a observat că diagnosticul a fost efectuat de medicii de la spitalul închisorii. Guvernul nu a prezentat nici o opinie medicală contrară şi, în orice caz, diagnosticul a fost confirmat ulterior de expertiza medico-legală din 28 octombrie 2005 şi de raportul de expertiză medico-legală de la 20 septembrie 2005 şi 15 noiembrie 2005, ambele dispuse de către o instanţă naţională. (vezi paragrafele 21-22 de mai sus).

108. Mai mult ca atât, trauma cerebrală nu este singura vătămare corporală nejustificată a reclamantului. Conform fişei medicale de la spitalul închisorii, el mai acuza durere de rinichi şi urina sa era de culoare roşie (vezi paragrafele 15-16 de mai sus). Guvernul nu a prezentat nici o dovadă că aceste simptome s-ar datora altui fapt decât pretinsa maltratare de la 20 mai 2005.

109. Faptul că reclamantul nu avea vânătăi sau alte semne vizibile de maltratare pe corp, în opinia Curţii, nu este convingător. Curtea este conştientă de faptul că există metode de aplicare a forţei care nu lasă urme pe corpul victimei.

110. Reclamantul a declarat că starea sa de stupor de după 20 mai 2005 a fost cauzată de maltratarea aplicată în privinţa sa de către ofiţerii de poliţie. Guvernul a negat această afirmaţie. Curtea subliniază cu îngrijorare starea reclamantului după ciocnirea acestuia cu poliţia; totodată, datorită faptului că nu dispune de dovezi suficiente, remarcând neprezentarea unui raport medical alternativ de către reclamant se declară incapabilă a stabili o legătură cauzală directă dintre maltratare şi starea de stupor.

111. În baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide că Guvernul nu şi-a executat obligaţia de a o convinge că vătămările corporale ale reclamantului nu au apărut în urma maltratării în perioada arestului. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie constând în supunerea reclamantului tratamentelor inumane şi degradante.


2. Cu privire la pretinsa lipsă a îngrijirilor medicale adecvate în perioada detenţiei
112. Curtea reaminteşte că articolul 3 din Convenţie nu poate fi examinat ca impunând doar o obligaţiune generală de a elibera deţinuţii din considerente de sănătate, totuşi el impune Statul să protejeze bunăstarea fizică a persoanelor private de libertate, ca de exemplu prin oferirea asistenţei medicale necesare (vezi Şarban v. Moldova, citat mai sus, § 77).

113. Curtea trebuie să determine dacă reclamantul necesita asistenţă medicală permanentă, dacă a fost privat de aceasta după cum afirmă el şi, în caz că este aşa, dacă acest fapt echivala cu tratamentele interzise de articolul 3 din Convenţie (cf. Farbtuhs v. Letonia, nr. 4672/02, § 53, 2 decembrie 2004).

114. Dovezile prezentate de ambele părţi confirmă că, în afară de trauma cerebrală acută şi durerile în rinichi, reclamantul era într-o stare de stupor, o condiţie medicală foarte serioasă care necesita îngrijiri medicale constante şi supraveghere riguroasă (vezi paragraful 22 de mai sus). Din materialele prezentate rezultă că reclamantul a căzut în această stare imediat după ciocnirea cu poliţia, la 20 mai 2005, şi a rămas într-o asemenea stare până la 2 octombrie 2005. La 24 octombrie 2005, el a căzut înapoi în starea de stupor, din declaraţiile părţilor, starea sănătăţii reclamantului la moment nu este clară.

115. Curtea consideră concluziile doctorilor Berghi şi Moraru (vezi paragrafele 26 şi 27 de mai sus) relevante, o dată ce, contrar afirmaţiilor Guvernului, acestea au fost bazate pe examinările fişelor medicale de la spitalul închisorii şi pe cunoştinţele sale generale în medicină.

116. Curtea accentuează în continuare că diagnosticarea reclamantului cu stupor a fost efectuată abia la 20 septembrie 2005 când i s-a efectuat expertiza psihiatrică pentru prima dată (vezi paragraful 22 mai sus). Până la acea dată rapoartele medicale de la Spitalul de Cardiologie şi de la spitalul închisorii se refereau la starea lui doar ca „un sindrom de confuzie de origine neclară” sau ca o posibilă simulare (vezi paragrafele 14 şi 16 de mai sus).

117. Guvernul a declarat că controlul psihiatric a fost efectuat în termenul corespunzător şi a invocat întârzieri administrative inter alia cauzate de transferul reclamantului de la spitalul închisori la Spitalul de Psihiatrie. Totuşi, Curtea nu poate accepta astfel de argumente, având în vedere situaţia critică în care se afla reclamantul şi faptul că examinarea psihiatrică a fost dispusă pentru prima dată nu la 3 august 2005, după cum afirmă Guvernul, ci la 2 iunie 2005, după cum indică fişa medicală de la spitalul închisorii (vezi paragraful 15 de mai sus).

118. Având în vedere cele menţionate, Curtea conchide că între 20 mai 2005 şi 20 septembrie 2005, dat fiind faptul că lipsea un diagnostic clar al stării reclamantului, unicul ajutor medical posibil pentru el era de a-l menţine în viaţă. Totodată, chiar şi această concluzie este îndoielnică, luând în consideraţie faptul că, între 1 şi 15 septembrie 2005, reclamantul a fost ţinut într-o închisoare obişnuită şi nu există dovezi care ar atesta că acolo i s-ar fi oferit vreo îngrijire medicală. Prin urmare, Curtea conchide că reclamantul nu a primit îngrijirile medicale adecvate până la data de 20 septembrie 2005. Curtea nu a fost capabilă să determine în baza materialelor prezentate (vezi paragraful 158 de mai jos) dacă tratamentul care a urmat după diagnosticare din 20 septembrie 2005 a fost corespunzător şi adecvat.

119. În concluzie, Curtea consideră că lipsa asistenţei medicale adecvate a dus la încălcarea articolului 3 din Convenţie.



3. Cu privire la pretinsa inadecvabilitate a investigaţiei
120. Curtea reaminteşte că atunci când un individ face o afirmaţie credibilă precum că ar fi suferit de pe urma tratamentelor contrare articolului 3 din partea poliţiei sau a altor agenţi statali, acea prevedere, examinată în context cu obligaţia principală a Statului în baza articolului 1 din Convenţie de a le „asigura tuturor celor aflaţi sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite în ... Convenţie”, cere implicit o investigaţie oficială eficientă. Această investigaţie în baza articolului 2 ar trebui să fie capabilă de a-i identifica şi pedepsi pe cei responsabili. Altfel, interzicerea generală a torturii, tratamentului sau a pedepselor inumane şi degradante ar fi, în pofida importanţei sale fundamentale, inefectivă din punct de vedere practic şi ar crea în unele cazuri posibilitatea pentru agenţii de Stat să violeze drepturile celor aflaţi sub controlul lor dispunând de o imunitate virtuală (vezi, printre altele, cazul Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-VI).

121. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă, în general se consideră ca fiind necesar ca persoanele care o efectuează să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, Barbu Anghelescu v. România, nr. 46430/99, § 66, 5 octombrie 2004). Aceasta înseamnă nu numai lipsa unei legături ierarhice sau instituţionale dar şi o independenţă reală (vezi, de exemplu, Ergi v. Turcia din 28 iulie 1998, Rapoartele 1998-VI, § 83-84 unde procurorul care investiga moartea unei fete în timpul unei pretinse confruntări a demonstrat lipsă de independenţă prin faptul că s-a bazat în mare parte pe informaţiile oferite de jandarmii implicaţi în incident).

122. Investigaţia trebuie de asemenea să fie efectivă în sensul de a fi capabilă să conducă spre a determina dacă forţa utilizată de poliţie a fost sau nu justificată în circumstanţele cazului (vezi Kaya v. Turcia, judecată din 19 februarie 1998, Rapoartele 1998-I , § 87).

123. Investigaţia acuzaţiilor de maltratare trebuie să fie multilaterală. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie permanent să facă încercări serioase de a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a clasa investigaţia sau pentru a le folosi ca bază a deciziilor lor (vezi Assenov şi alţii v. Bulgaria, citat mai sus, § 103 şi urm.). Ele trebuie să întreprindă măsuri rezonabile şi disponibile pentru a asigura dovezile privitoare la incident, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi expertize medico-legale (vezi Tanrikulu v. Turcia [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999/IV, § 104 şi urm. şi Gül v. Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă în investigaţie care subminează abilitatea de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile va risca să rămână în afara acestor standarde.

124. Curtea atenţionează, în primul rând ,că independenţa procurorului care a condus urmărirea penală, dl Catană, a fost îndoielnică. Ea subliniază că el a fost acelaşi procuror care i-a înaintat oficial reclamantului învinuirile penale şi care a solicitat Judecătoriei Sectorului Buiucani aplicarea faţă de reclamant a arestului preventiv şi prelungirea acestuia (vezi paragraful 33 de mai sus).

125. În continuare, Curtea atenţionează că dl Catană nu a întreprins nici o măsură de investigare a cazului după ce a primit plângerea de la avocatul reclamantului. Aceasta se deduce clar din decizia lui datată cu 8 iunie 2005, în care el a afirmat că pentru a examina cererea din 31 mai 2005, a încercat fără succes să-l interogheze în persoană pe reclamant, la 25 şi 30 mai 2005. Afirmaţiile în cauză au fost confirmate de către judecătorul Gheorghe Morozan de la Judecătoria Sectorului Râşcani în decizia lui din 23 februarie 2006 prin care a respins recursul reclamantului.

126. Mai mult, nimic nu indică în decizia din 8 iunie 2005 că fişa medicală a reclamantului a fost examinată de dl Catană sau că diagnosticul de traumă cerebrală acută a fost cel puţin observat de el. Nimic nu indică nici că vreun medic a fost interogat în legătură cu starea sănătăţii reclamantului. Desigur, drept unicele măsuri de investigaţie întreprinse de dl Catană apar a fi cele două încercări fără succes de a discuta cu reclamantul, înainte ca recenta cerere cu referire la maltratare să fie înaintată. Conform documentelor medicale aflate în posesia Curţii, reclamantul era în stare de stupor şi nu era capabil să vorbească. Curtea găseşte drept deosebit de frapantă concluzia dlui Catană referitoare la faptul că maltratarea reclamantului ar fi fost în orice caz justificată o dată ce el a fost prezumat că ar fi vrut să folosească pistolul în timpul arestării sale.

127. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile statale nu au efectuat o investigare corespunzătoare declaraţiilor reclamantului privind maltratarea sa şi, prin urmare, a fost violat articolul 3 din Convenţie şi în această privinţă.


III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENŢIE
A. Argumentele părţilor
128. Referitor la problema compatibilităţii articolului 191 al Codului de procedură penală cu articolul 5 § 3 al Convenţiei, Guvernul a declarat că era imposibil pentru o persoană acuzată de o infracţiune pentru săvârşirea căreia se prevede o pedeapsă privativă de libertate pentru o perioadă mai mult de 10 ani, de a fi eliberată provizoriu sub controlul judiciar. Totuşi, eliberarea ar fi posibilă dacă instanţa de judecată decide să schimbe acuzaţiile împotriva inculpatului pentru o infracţiune pentru care se prevede pedeapsa cu privaţiune de libertate pentru mai puţin de 10 ani. Mai mult ca atât, în afară de eliberarea în baza articolului 191 al Codului de procedură penală, mai exista posibilitatea de a obţine eliberarea pe cauţiune, în baza articolului 192, sau eliberarea în schimbul garanţiei personale sau a unei organizaţii, în baza articolelor 179, 180 şi 195 ale Codului de procedură penală.

129. Referitor la motivarea deciziilor de reţinere a reclamantului, Guvernul a declarat că arestarea reclamantului a fost necesară pentru că el era suspectat de comiterea unei infracţiuni grave pentru săvârşirea căreia se prevede pedeapsa cu privaţiune de libertate de la 10 la 25 ani şi că el s-ar fi putut ascunde, influenţa martorii, împiedica stabilirea adevărului sau săvârşi alte infracţiuni. Mai mult ca atât, având în vedere problemele sale de sănătate, el ar fi putut prefera să se ascundă decât să-şi asume riscul de a fi privat de libertate.

130. Reclamantul a declarat că, conform articolului 191 al Codului de procedură penală, judecătorul era obligat să emită un mandat de arest indiferent de existenţa motivelor pentru arest dacă acuzatul ar fi fost învinuit de o infracţiune pentru care se prevede aplicarea pedepsei privaţiune de libertate pentru mai mult de 10 ani şi că nici un control judiciar al motivelor nu a fost posibil. Reclamantul a accentuat hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie care confirma poziţia sa.

131. Reclamantul a declarat că instanţele interne nu au motivat în nici un fel reţinerea sa ci doar au transcris în deciziile lor textul dispoziţiilor legale referitoare la arestarea preventivă. De asemenea, instanţele naţionale nu au indicat motive respingerii argumentelor înaintate de apărarea sa.

132. Reclamantul de asemenea a susţinut că, în circumstanţele cazului motivele reţinerii au fost identice celor în cazul lui Sarban (citat mai sus) şi Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, 4 octombrie 2005, în care care Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie.

133. Mai mult ca atât, arestarea reclamantului nu a fost necesară o dată ce el se afla în stare de stupor şi nu s-a ridicat din pat pe tot parcursul deţinerii în stare de arest, astfel nu putea să se ascundă sau să încerce să influenţeze procesul de urmărire penală.


B. Aprecierea Curţii

1. Referitor la compatibilitatea articolului 191 al Codului de procedură penală cu articolul 5 § 3 din Convenţie
134. Curtea observă că în cazul S.B.C. v. Regatul Unit (nr. 39360/98, 19 iunie 2001) a constatat încălcarea articolului 5 § 3, deoarece legea engleză nu permitea unei anumite categorii de acuzaţi dreptul de fi eliberaţi pe cauţiune. Curtea a constatat că în acel caz posibilitatea examinării judiciare a eliberări pe cauţiune a fost dinainte exclusă de către legislator.

135. Cazul de faţă este similar cu S.B.C. prin faptul că, în baza articolului 191 al Codului de procedură penală al Moldovei, este imposibil ca o persoană acuzată de o infracţiune pentru care se prevede pedeapsa cu privaţiune de libertate pentru mai mult de 10 ani de a fi eliberată provizoriu. În prezentul caz reclamantul apare ca fiind acuzat de o astfel de infracţiune.

136. Afirmaţia Guvernului precum că acuzaţia împotriva inculpatului teoretic ar putea fi schimbată cu una mai blândă pentru ca astfel să fie posibil ca acesta să obţină eliberare provizorie nu poate fi acceptată de Curte. În primul rând, Curtea observă că un astfel de schimb nu poate fi efectuat de un judecător de instrucţie care emite şi prelungeşte mandatul de arest, ci numai de un judecător de primă instanţă după ce dosarul penal este transmis curţii pentru examinare în fond (vezi paragraful 67 de mai sus). În al doilea rând, şi cel mai important, rezultă din S.B.C. că dreptul de eliberare provizorie nu poate în principiu fi exclus de legislator.

137. Cât priveşte argumentul Guvernului că reclamantul ar fi putut cere eliberarea pe cauţiune sau sub garanţia personală ori a unei organizaţii, Curtea îl consideră irelevant pentru acest caz o dată ce procedura internă respectivă se referea exclusiv la eliberarea înainte de proces.

138. Prin urmare, Curtea conchide că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 din Convenţie prin faptul că în baza articolului 191 din Codul de procedură penală nu a fost posibil ca reclamantul să obţină eliberarea pe parcursul procedurii (eliberarea provizorie sub control judiciar).
2. Referitor la lipsa motivelor suficiente pentru arestarea reclamantului
139. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu a doua parte a articolului 5 § 3, o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată înainte de proces în afară de cazul în care Statul poate demonstra că există motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica continuarea arestului său (Yağcı şi Sargın v. Turkey, 8 iunie 1995, Seria A nr. 319 A, § 52).

140. Mai mult ca atât, instanţele naţionale trebuie să „examineze toate argumentele pro şi contra existenţei unei necesită de interes public, care ar justifica, în concordanţă cu principiul prezumţiei nevinovăţiei, o abatere de la regula respectării libertăţii individuale şi să le indice în deciziile lor privind examinarea cererilor de eliberare” (Letellier v. France, judecata din 26 iunie 1991, Seria A nr. 207, § 35).

141. Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată ar fi comis o infracţiune este condiţie sine qua non pentru legalitatea deţinerii ulterioare, dar după un anumit termen nu mai este suficient. În aşa cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri oferite de autorităţile judiciare continuă să justifice privarea de libertate. În caz că aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie de asemenea să se asigure dacă autorităţile naţionale competente dau dovadă de „o diligenţă deosebită” la înfăptuirea procesului (vezi Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 152 53, ECHR 2000 IV).

142. Atâta timp cât articolul 5 § 3 al Convenţiei „nu impune judecătorului care examinează un recurs împotriva arestării obligaţia să refere la fiecare argument conţinut în cererea reclamantului, aceste garanţii vor fi lipsite de substanţa lor dacă judecătorul, bazându-se pe legea şi practica naţională, ar putea considera drept irelevante sau ar putea neglija anumite circumstanţe de fapt invocate de deţinut şi capabil să pună la îndoială existenţa condiţiilor esenţiale pentru „legalitate” privării de libertate, în sensul Convenţiei” (Nikolova v. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 61, ECHR 1999 II). În acest context, „argumentele pro şi contra eliberării nu trebuie să fie „generale şi abstracte”” (Smirnova v. Russia, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 63, ECHR 2003 IX (extracte), Şarban v. Moldova, citat mai sus, § 99).

143. În prezentul caz, Curtea a accentuat că atât instanţa de prim nivel cât şi Curtea de Apel, atunci când au dispus arestarea reclamantului şi prelungirea arestului, au citat legea aplicabilă fără a indica motivele de ce ei au considerat fondate afirmaţiile precum că reclamantul ar putea împiedica procesul, s-ar putea ascunde sau săvârşi alte infracţiuni. Nu au încercat cel puţin să combată argumentele aduse de apărarea reclamantului. Deci, circumstanţele cazului sunt similare celor cazului Becciev v. Moldova, § 61-62 şi Şarban, §100-101, citate mai sus, în care Curtea a constatat încălcarea articolului 5 § 3 din Convenţie din cauza lipsei de motive suficiente pentru detenţia reclamantului. O dată ce Guvernul nu a prezentat motive în vederea distingerii acestui caz de cele numite, Curtea consideră că trebuie luată aceeaşi atitudine ca în cazurile precedente.

144. Având în vedere cele menţionate, Curtea consideră că motivele pe care şi-au întemeiat deciziile lor Judecătoria sectorului Buiucani şi Curtea de Apel Chişinău referitoare la arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea acesteia nu au fost „relevante şi suficiente”.

145. Prin urmare, în această privinţă, a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie.

IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE


A. Argumentele părţilor
146. Guvernul a afirmat că după ce dosarul penal al reclamantului a fost trimis la 23 iulie 2005 în instanţa de judecată, pentru examinarea în fond, instanţa în cauză trebuia să decidă asupra oricărei cereri în legătură cu arestarea preventivă a reclamantului, arestarea căruia se întemeia pe prevederi clare ale legislaţiei, şi anume articolele 186 (2) şi (8), 329 (7) şi 345 (1) şi (4) al CPP (vezi paragraful 65 de mai sus). Acestea şi faptul că arestul reclamantului a fost dispus de un judecător de instrucţiune, şi nu de un procuror, distinge cazul dat de cazul Baranowski (citat mai sus). Instanţa a avut o limită de timp de zece zile pentru a fixa o dată pentru o audiere preliminară (articolul 345 CPP) şi a efectuat această audiere la 3 august 2005. A fost clar tuturor din contextul audierii că reclamantul ar fi trebuit să rămână în arest preventiv. În plus, reclamantul ar fi putut cere în orice moment eliberarea sa dacă ar fi considerat arestarea sa ilegală.

147. Reclamantul a declarat, inter alia, că între 23 iulie şi 23 decembrie 2005 el a fost deţinut ilegal, o dată ce nu exista în acea perioadă un mandat de arestare emis de un judecător. S-a referit la articolul 25 al Constituţiei conform căruia o persoană poate fi arestată numai sub mandatul întocmit de un judecător pentru un termen de maxim 30 de zile şi a argumentat că situaţia din cazul de faţă este asemănătoare celei din cazul Baranowski.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə