Subiectul 12: Taina Mirungerii

0 nebunie simulată: Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevărat, şi aceasta este marea deosebire. El este deplin sănătos la minte.¹ El numai „făţăreşte" nebunia, el alege să pară nebun, el face totul pentru ca toţi ceilalţi să-1 socotească cu adevărat nebun, rămânând însă stă­pân pe gesturile şi vorbele sale, folosite întotdeau­na cu un anume rost. In faţa celor care i-au aflat tai­na sau a celor aleşi de el, ca şi atunci când e singur, leapădă masca nebuniei, arătându-se întreg la min­te şi deplin sănătos. Atunci când nebunia pentru Hristos şi-o arată doar o dată în viaţă, purtarea sa de mai înainte ori de după aceea nu are în ea nimic patologic. Cel cu adevărat nebun, chiar dacă ajun­ge să-şi îndure nebunia sa în Hristos, nu este un adevărat nebun pentru Hristos în adevăratul înţeles al cuvântului. Pentru că cel nebun pentru Hristos nu îndură silit nebunia, ci însuşi se sileşte să se arate nebun. Singur şi-a ales condiţia de nebun şi poate s-o părăsească oricând voieşte şi să se întoarcă iarăşi la ea, când socoteşte că-i este de folos. Nu-i pen­tru el un handicap, nu-i vatămă viaţa psihică şi nu-i tulbură nici viaţa duhovnicească.² E ca şi actorul, care rămâne el însuşi, chiar dacă-şi pune tot sufletul în rolul pe care îl are de jucat.

Că nebunul pentru Hristos doar „făţăreşte" ne­bunia se spune în toate vieţile de sfinţi. Despre Ammona, de pildă, se spune: „Bătrânul se făcea ne­bun".³ Avva Or îndeamnă şi el Ia aceasta, zicând: „Sau fugind fugi dc oameni sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, făcându-te pe tine nebun în multe".¹ Istorisirea despre Isidora poartă acest titlu: Despre fecioara care făţărea nebunia (Peri ies upokrinomenes marian) şi începe astfel: „In această mănăstire [a Ta-bcnisioţilor] era o fecioară care făţărea nebunia şi făcea pe îndrăcită".² Despre avva Silvan se spune că „se prefăcea nebun", „făcea pe nebunul".³ Tot aşa despre Marcu din Alexandria se spune că „sc prefă­cea a fi nebun (prospoioumenos eauton salon)"⁴, şi el însuşi spunea despre sine: „şi într-o bună zi mi-am zis: Acum du-te în cetate şi fă-te pe tine nebun (poieson eauton salon)"} Ioan din Efcs spune despre Teofill şi Măria că, îmbrăcându-se în veşminte de comedianţi, „în toată vremea ţopăiau şi se scălâm-băiau", adăugând că făceau aceasta „spre înşelarea celor care-i priveau".⁶ In Viaţa lui Simcon sc spune dc multe ori că nebunia sa era doar părută.⁷ Astfel: „Se prefăcea a fi în tot felul, prin purtări nebuneşti şi neruşinate [...]. Şi aici făcea pe şchiopul, aici ţopăia, aici se tara ca un olog, aici punea piedică trecătorilor, fâcându-i să cadă. Alteori, la lună nouă, făcea pe lu­naticul, aruncându-se la pământ şi zvârcolindu-se. Sau încă făcea pe predicatorul, ameninţând şi mus-trând pe cei ce-1 ascultau. Spunea că asta îi plăcea cel mai mult şi-i de cel mai mare folos pentru cel care fâţăreşte nebunia pentru numele lui Hristos".¹ Şi tot aici se spune că atunci când era singur cu prietenul său Ioan „n-avea în el nici urmă de nebunie", aşa în­cât acesta spunea că nici nu-i venea să creadă „că tot el era nebunul de mai înainte".² Nichita Stithatul scrie despre Ierotei că „adesea se prefăcea că va să verse ori să spargă oalele pe care le ducea"³, dar du­hovnicul său „îi ştia prefăcătoria".⁴ Despre Sfântul Chirii Fileotul se spune că „obişnuia să facă uneori pe nebunul (moropoiein) pentru Dumnezeu".⁵ Sfân­tul Sava cel Nou e şi el înfăţişat ca unul care „făcea pe nebunul (ton moron upokrimenos)", „făţărind ne­bunia (marian dethen upokrimenos)".⁶

întrebarea este pentru ce se prefăceau toţi aceşti sfinţi că sunt nebuni, fie în câte o împrejurare, fie fâcându-şi din „nebunie" o nevoinţă de-a lungul a multor ani din viaţă.

Temeiuri scripturistice: Unii proroci, prin faptele lor ieşite din comun, pot fi socotiţi drept precursori ai nebunilor pentru Hris­tos¹; astfel, prorocul Isaia a mers gol şi desculţ vreme de trei ani, prevestind robia egiptenilor (Is. 20, 2-3); Iezechiel a stat culcat în faţa unei pietre încliipuind Ierusalimul împresurat, mâncând pâini coapte pe scârnă de om (Iez., cap. 4); Osea şi-a luat de femeie o desfrânată, spre a închipui necredinţa lui Israel faţă de Dumnezeu (Os., cap. 3). Aceste fapte însă, chiar dacă au o oarecare asemănare cu unele purtări ale nebunilor pentru Hristos, prin caracterul lor ciudat (chiar smintitor), simbolic şi prorocesc, se deosebesc de ele. In primul rând, sunt săvârşite într-o anume împrejurare, nu fac parte dintr-un comportament în general nebunesc, iar cel care le săvârşeşte nu este so­cotit din pricina lor nebun; în al doilea rând, scopul lor este doar acela de a şoca spiritele, trezindu-le la adevăr; în al treilea rând, ele sunt poruncite direct de Dumnezeu, spre împlinirea voii Sale şi ţin de meni­rea prorocească a celui ce le săvârşeşte², iar nu de îm­plinirea unei ncvoinţe voite de el.

De aceea, se pare că mai curând în Noul Testa­ment avem a căuta temeiul scripturistic al nebuniei pentru Hristos. In Epistola sa către Romani şi în cea dintâi Epis­tolă către Corinteni, Sfântul Paul subliniază opoziţia radicală dintre înţelepciunea lumii şi cea a lui Dumnezeu, care face ca:

1. 
   Ceea ce este înţelepciune în ochii lumii să fie nebunie în ochii lui Dumnezeu: „Zicând că sunt în­ţelepţi, [oamenii] au ajuns nebuni" (Rom. 1, 22); „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea acestei lumi ?" (I Cor. 1, 20); „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu" (ICor. 3, 19).
   
2. 
   Ceea ce este înţelepciune înaintea lui Dumne­zeu să fie nebunie pentru lume: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pen­tru el sunt nebunie" (I Cor. 2, 14); „Cuvântul cru­cii, pentru cei ce pier, este nebunie" (I Cor. 1, 18); „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii" (I Cor. 1, 21); „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, (...), pentru păgâni, nebunie" (I Cor. 1, 23); „Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât în­ţelepciunea oamenilor" (I Cor. 1, 25).
   
3. 
   Ceea ce este nebunie pentru lume să fie înţe­lepciune înaintea luil Dumnezeu, Care „şi-a ales pe cele nebune ale lumii" (I Cor. 1, 27).
   

Tocmai pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume, Hristos S-a lăsat făcut nebun de oameni (In 10, 20), şi tot aşa şi Aposto­lul Pavel (Fapte 26, 24). De aceea şi Unul şi altul au slujit drept pilde de nebunie pentru Hristos de creş­tinii cei râvnitori, care voiau să meargă pe urmele învăţătorului lor, să îndure toate câte a primit El să îndure, să se facă în toate - aşadar şi în acesta - următori ai lui Hristos şi ai sfinţilor, potrivit îndem­nului Apostolului: „Fiţi următori mie, precum şi eu sunt al lui Hristos" (I Cor. 11, 1; cf. I Cor. 4, 16; Efes. 5,1; Filip. 3,17; I Tes. 1, 6; II Tes. 3, 7, 9).

Un îndemn încă şi mai puternic se arată a fi acest cuvânt al Sfântului Pavel: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii" (I Cor. 1, 27), care pare să facă din nebunia-în-ochii-oamenilor cale aleasă de mântuire a celor plăcuţi şi chemaţi de El.

Să observăm că Apostolul Pavel se laudă cu acesta nebunie: „Noi suntem nebuni pentru Hristos" (I Cor. 4, 10) şi îndeamnă la ea, spunând: „Dacă i se pare cuiva [...] că este înţelept [...], să se facă ne­bun, ca să fie înţelept" (I Cor. 3, 18). Şi atunci cei nebuni pentru Hristos - mai bine zis „nebuni din pricina lui Hristos" (moroi dia Khriston) - sunt ci oare altceva decât creştini care au socotit acest în­demn drept poruncă, urmându-1 până şi în litera lui, pentru a putea spune împreună cu Apostolul: „Noi suntem nebuni pentru Hristos" ?

Şi totuşi considerăm că nici aceste texte scripturistice nu sunt temeiul nebuniei pentru Hristos. Pentru că nebunia de care c vorba aici face parte din întreaga răsturnare de valori săvârşită de Hris­tos, vădită în nenumărate locuri din evanghelii (mai ales la Mt. 18, 4; 20, 16; Mc. 9, 35; 10, 44; Lc. 14, 11). Nebunia aceasta are un înţeles duhov­nicesc, nu psihopatologic¹, decât poate doar ca analogie. In sensul acesta, Sfântul Ioan Casian îndeamnă: „Să te faci nebun în lumea aceasta, pentru ca să devii înţelept"¹; Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei învăţaţi de Dumnezeu"²; iar Sfântul Antonie cel Mare spune că: „va veni vremea când oamenii au să înnebunească şi, de vor vedea pe cineva că nu-i ne­bun, se vor scula asupra lui strigându-i că-i nebun, pentru că nu-i ca ei". Or, nebunii pentru Hristos nu-s socotiţi nebuni din aceeaşi pricină pentru care Apostolul Pavel e numit de alţii nebun sau singur se numeşte aşa. Din punct de vedere psihiatric, el are un comportament perfect sănătos, în vreme ce nebunii pentru Hris­tos, aşa cum am arătat mai înainte, chiar se poartă ca cei ieşiţi din minţi sau ca posedaţii. Vom ară­ta mai jos că ci simulează nebunia pentru a îndura umilinţele de care au avut parte întotdeauna şi în tot locul cei cu minţile rătăcite.

De aceea credem că adevăratul temei scripturis-tic al nebuniei pentru Hristos se află în contextul general din care face parte formula paulină: „Noi suntem nebuni pentru Hristos", adică în întreg an­samblul acestui pasaj din Prima Epistolă către Co­rinteni (4, 9-13): „Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, nc-a arătat ca pe cei din urmă oa­meni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii, şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi măriţi, iar noi suntem de necinste ! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, sun­tem goi şi suntem bătuţi, suntem pribegi, şi ne os­tenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fi­ind, mângâiem. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi".

Un alt temei poate fi socotit şi acest pasaj para­lel din cea de-a Doua Epistolă către Corinteni (6, 8-10): „Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, dar iubitori de adevăr, ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi; ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim; ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururi bucu-rându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc". Şi încă şi cea de-a noua fericire: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din prici­na Mea". Vom vedea că cei nebuni pentru Hristos râvnesc întocmai starea mărturisită prin aceste cuvinte, cu toate ale sale. De altfel, Sfântul Pavcl, în pasajele citate mai sus, foloseşte termenul moros pentru nebun; nebunii pentru Hristos îndeobşte sunt desemnaţi prin ter-

Cel dintâi rost al acestei nevointe: dobândirea smereniei: Ceea ce-1 face pe soios să simuleze nebunia este în primul rând dorinţa de a fi dispreţuit, umilit, bat­jocorit şi lovit. Lucrul acesta se vede limpede din istorisirile hagiografice. Astfel, Paladie, vorbind despre Isidora cea nebună pentru Hristos, scrie că „simula nebunia şi făcea pe îndrăcită. Celelal­te o dispreţuiau (...), şi tocmai aceasta îi era vo­ia"; făcea muncile cele mai de jos, fiind socotită „zdreanţă mănăstirii", şi îndura fără cârtire să fie „lovită sau batjocorită sau ocărâtă sau înjurată".² Teofil şi Măria, prin scălâmbăielile şi ţopăielile lor, căutau să atragă asupra lor lovituri şi pălmuiri de la mulţimea celor din jur.³ Priscus, primind să vor­bească despre nevoinţa sa cu un frate trimis de awa Ioan de Amida, îi spune: „îndur chinuri şi lovituri, ca să am parte de viaţa cea veşnică [...]; şi mare odihnă am, că, socotindu-mă nebun, oamenii nu-mi vorbesc şi nu mă bagă în seamă"⁴. Antioh istoriscşte că, înştiinţându-se printr-un vis că c mare datoria păcatelor sale, „dcşetcptându-se, şi-a tâlcuit vedenia şi a zis [...]: Sărmane Antioh, c nevoie de mai multă osteneală şi necinstire. Am început deci să fac pe nebunul [...]. De aceea, văzându-mi ne­milostivii părinţi râvna, mă puneau să fac toate lu­crurile grele ale mănăstirii".¹ In ceea cc-1 priveşte, pe Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos îl ve­dem săvârşind multe fapte nebuneşti şi de-a drep­tul smintitoarc, prin care nu credem că vrea să dea mărturie despre bunătăţile împărăţiei, care n-au ni-cio părtăşie cu cele de aici, sau să facă vădită „liber­tatea nehotărnicită" a sfinţilor², ci doar să atragă asupra sa batjocură şi lovituri. începutul nevoinţei sale de salos descoperă limpede acest lucru: „Aflând un hoit de câine pe gunoiştea din afara cetăţii, şi-a desprins funia cu care era încins şi legând câine­le îl târa după el. Şi aşa trecând el pe lângă poarta unei şcoli, copiii au început să strige: Un călugăr nebun!, şi alergând după el îl pălmuiau. A doua zi, fiind duminică, luând nuci, a intrat Ia începu­tul slujbei în biserică şi a început să arunce cu ele, stingând lumânările. Şi sărind oamenii să-1 alunge, s-a cocoţat în amvon şi de acolo de sus arunca cu nuci în femei. Cu mare greutate scos afară, ieşind, a răsturnat mesele brutarilor, iar aceştia l-au bătut, lăsându-1 aproape mort. Când s-a văzut aşa zdrobit de lovituri, şi-a zis: Sărmane Simcon, aşa cum te afli, intrat pe mâinile ăstor oameni, cu adevărat n-ai duce-o nicio săptămână".¹ Sfântul Andrei, prin purtări asemănătoare, are parte de multă chinuire: e bătut, lovit în cap cu ciomege, tras de păr, scuipat, târât pe străzi cu frânghia de gât, pălmuit, mânjit pe faţă cu sineală şi tăciuni, călcat în picioare.² Ierotei, cel din mănăstirea Sfântului Simcon Noul Teolog, simulează nebunia sub chipul lipsei de îndemânare, cu un scop pe care ni-1 lămureşte Nichita Stitha-tul: „Dorind să-şi omoare desăvârşit trupul, ade­sea lăsa să-i cadă din mâini oalele ori vărsa mânca­rea, ca să primească ocări şi palme peste faţă. Iar de ocări se bucura ca unul care dobândise cea mai ma­rc desfătare; şi încă înseta după loviturile de bici".³ O întâmplare istorisită în Viaţa Sfântului Chirii Fi-leotul ni-1 arată pe acesta făcând pe mutul, din do­rinţa clară de a fi lovit şi aruncat în temniţă, ca să aibă acolo parte de chinuri.⁴ Nebunia Sfântului Sa-va cel Nou, care ia tot forma muţeniei, urmăreşte acelaşi lucru, ca oamenii să se poarte rău cu el. Şi, într-adevăr, e lovit crunt, bătut cu pietre, mânjit pe cap cu colb şi scârnă, strigându-i-sc: Piei de aici, ne-totule, ccrşetorule, nebunulc, cucuvaie rău prevestitoare, pacostea cetăţii; să-1 batem, să-1 omoram cu pietre, să-1 scoatem degrabă din hotarele noastre". Alteori, se ia de câte cineva, numai ca să fie lovit şi batjocorit; aşa, odată, trăgându-i unuia căciula din cap şi aruncând-o pe jos, acela, înfuriat peste măsu­ră, 1-a bătut până 1-a lăsat lat. Alţi nevoitori fac pe nebunii în alt fel, dar întot­deauna cu scopul de atrage asupra lor batjocură şi bătăi de la cei din jur. Astfel, Isidor simulează şi îndrăcirea, şi nebunia.² Tot aşa, Simeon primeş­te să fie socotit îndrăcit.³ O călugăriţă din mă­năstirea lui awa Ieremia din Tebadia face pe be­ţiva⁴, iar Sfântul Andrei se preface beat.⁵ Maria, tovarăşa lui Teofil, se preface a fi desfrânată, dar şi nebună. Pe lângă nebunie, mulţi saloi, în acelaşi scop, se prefac a fi păcătoşi, lăsându-se învinuiţi fără să se apere şi îndurând să fie pe nedrept defăimaţi. Astfel, Maria, purtând veşmânt de curtezană, e învinuită de desfrânare, în vreme ce ea îşi păstra deplin curăţia. Simeon primeşte fără să se împotrivească învinuirea nedreaptă de a fi lăsat grea o copilă roabă.

Prin îndurarea necinstei, a umilinţelor şi chinuiri­lor, salos-ui caută mai întâi de toate să dobândescă adâncul smereniei. Ţelul acesta, esenţial, n-a fost însă sesizat de cei mai mulţi dintre cei care au studi­at nebunia pentru Hristos. Dar Evagrie Scolasticul, vorbind despre călugării „păscători", care se întorc în lume pentru a simula nebunia, arată lucrul acesta, spunând că astfel ci ajung pe culmea nevoinţelor, le­pădând desăvârşit slava deşartă.² Arhimandritul So-fronie, bun cunoscător al asceticii ortodoxe, scrie în acest sens: „Ţelul «nebunului» este să fie batjocorit dc toţi. Mulţi nu pot înţelege nevoinţa aceasta şi o socotesc rătăcită; însă, în esenţă, acesta este cel mai sigur mod de a nimici slava deşartă şi de a birui cu adevărat lumea".³ Să amintim aici şi cuvântul Sfân­tului Isaac Şirul, care zice: „Cel cu adevărat smerit la cuget, când e nedreptăţit, nu se supără, nici nu se apără pentru fapta pentru care a fost nedreptăţit. Primeşte defăimările ca adevărate şi nu se îngrijeşte să-i încredinţeze pe oameni că a fost defăimat pe nedrept, ci cerc iertare. Unii au luat asupra lor de bună voie numele de curvari, nefiind aşa; alţii l-au răbdat pe cel de preacurvari, fiind departe de aces­ta, şi au primit cu lacrimi să fie împovăraţi cu rodul păcatului pc care nu I-au făcut, şi au cerut plân­gând de la cei care-i nedreptăţeau, iertare pentru nelegiuirea pc care n-au săvârşit-o, fiind încununaţi cu toată curăţia şi neprihănirea. Alţii, ca să nu fie slăviţi pentru virtutea lor, ascunsă în ei, se arătau în chip celor răniţi de păcate, deşi aveau în ei sarea dumnezeiască şi erau neclintiţi în liniştea lor".¹

a) Cel nebun pentru Hristos caută smerenia pri­mind să fie batjocorit, alungat şi socotit netrebnic, lucru întru totul conform învăţăturii patristice tra­diţionale.² Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, aceasta-i starea firească a creştinilor, care „sunt ca nişte oameni «care-şi poartă sângele în mâna lor» (Iov 13, 14), [...]. Ei nu cred că reprezintă ceva; sunt dispreţuiţi şi defăimaţi de toţi oamenii".³ Mulţi Părinţi spun că cel care ne necăjeşte, ne ne­dreptăţeşte sau ne batjocoreşte trebuie privit ca un doctor care ne tămăduieşte de mândrie şi sla­va deşartă.⁴ Zis-a un Bătrân: „De te va ispiti dracul cu slava deşartă, fa vreun lucru de necinste înaintea oamenilor. Că nimic nu-1 întristează mai mult pc drac decât primirea cu bucurie a batjocurii şi a ne­cinstirilor".⁵ „începutul lepădării slavei deşarte e... iubirea necinstirilor", spune Sfântul Ioan Scărarul.

Şi mai limpede spune iarăşi: „Căci Dumnezeu se bucură văzându-ne alergând spre necinstiri, ca să strâmtorăm, să lovim şi să pierdem închipuirea deşartă de sine".¹ La rândul său, Sfântul loan de Gaza scrie: „Cel ce voieşte smerenia poate să tot zică: «O vreau»; dacă nu suferă necinstiri, nu poa­te s-o dobândească".² Iar Sfântul Varsanufie zice si el: „In aceasta stă smerita cugetare: în a purta ocări şi osândiri şi toate câte a pătimit învăţătorul nos­tru Iisus". Smerenia dobândită astfel de cel nebun pentru Hristos este una cu adevărat trainică şi nesmintită, căci e necontenit călită de întâlnirea cu ceilalţi, şi la ea se ajunge mai cu greu şi se păstrează mai cu trudă decât smerenia iriimii. „In furtună se arată cârmaciul priceput, în stadion atletul, comandantul în luptă, omul cu suflet mare în necaz, iar creştinul în ispită", spune Sfântul Chirii Filcotul.⁴ Semnul izbăvirii de slava deşartă este a nu te mâhni pentru necinstea îndurată înaintea oamenilor⁵, a nu ţine minte răul de la cel ce te-a defăimat ori te-a ocărât.⁶ Or, potrivit celor istorisite despre ei, aşa se arată a fi cei nebuni pentru Hristos.

Aceasta este încă şi cea mai adâncă smerenie; căci şahi, prin felul de a fi şi prin faptele lor, ajung să fie socotiţi cei din urmă oameni, împlinind astfel porunca monahală: „Să te vezi pe tine cel mai de pe urmă". Dispreţuirea de sine, prin care se urmăreşte deplina dezbrăcare de omul cel vechi, ei o împlinesc printr-o marc înjosire, după cum sc vede din unele întâmplări semnificative.¹

Din dezbrăcarea de omul cel vechi pe această calc aleasă de nebunii pentru Hristos răsar viaţa omului celui nou şi slava sa, aşa cum învaţă Sfântul Isaac Şirul, spunând: „Smereşte-te şi vei vedea slava lui Dumnezeu întru tine. Căci unde odrăslcştc smere­nia, acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu. De tc vei nevoi să te faci la arătare dispreţuit de toţi oamenii, Dumnezeu tc va face să fii slăvit".² Sfântul Chirii Fi-leotul, închis şi chinuit pentru că făcea pe mutul şi pe nebunul, zice către sine: „Nu respinge piua, că, aşa zdrobit şi călcat în picioare, frecat şi scărmănat, ţi se va lumina veşmântul"; „îndură necazurile, căci din ele sc împletesc cununile celor ce luptă"; „dacă răbdăm cu bucurie necazurile, schimbăm bleste­mul în binecuvântare"; „după cum ostenelile luptelor gătesc cununi atleţilor, tot aşa încercarea ispite­lor îl duce pe om la desăvârşire".¹ Nichita Stidia-tul, istorisind faptele lui Ierotei, vorbeşte şi el de „desăvârşirea la care ajunsese îngrijindu-se să tragă folos din suferinţele şi ispitele"² pe care singur şi le provoca, şi că pc acestea le făcea gândind că „lovi­turile îndurate de trup izbăveau omul cel lăuntric de pedepsele veacului ce va să vie".³

b) Gel nebun pentru Hristos se foloseşte de faptele sale aparent neruşinate şi smintitoare ca să-şi acopere nevoinţelc, să-şi ascundă virtuţile, să-şi tăinuiască minunile, ferindu-se astfel de slava cea de la oameni. Şi acesta este un alt chip al smereniei la care râvneşte. La Sfântul Isaac Şirul aflăm o asemenea tâlcuire: „Părinţii cei din vechime făceau unele ca acestea ca să se necinstescă şi ca să ascundă slava vieţuirii lor şi să depărteze de la ei pricinile mândriei".⁴

Sfântul Ammona, bunăoară, se prefăcea a fi ne­bun din smerenie, ca să nu fie judecător de pricini şi învăţător al celor care veneau să-i ceară sfat.⁵ Călugărul lui avva Silvan, având o mare nevoinţă sufletească şi trupească, făţăreşte nebunia, ca să-i îndepărteze pe oameni de el⁶ şi să trăiască neştiut

de nimeni.¹ In Viaţa Sfinţilor Teofil şi Măria, cei ne­buni pentru Hristos, ni se spune că purtau astfel de veşminte, ea de curtezană, el de comediant, ca „să înşele pc cei care-i priveau, temându-se să nu fie ştiuţi cum sunt cu adevărat". De altfel, Bătrânul Procopie, care îi îndemnase la o astfel de nevoinţă, îi povăţuieşte să-şi tăinuiască câştigul dobândit prin ca.² Despre Sfântul Simeón se spune că „se ruga să-i fie ascunsă virtutea de ochii oamenilor, ca să scape de slava lumească, care-1 duce pe om la mândrie şi părere de sine"³; şi că, „de făcea unde­va vreo minune, obişnuia să plece de acolo până ce toţi uitau de ea", „grăbindu-se să facă un lucru dc ruşine, ca aşa să-şi tăinuiască desăvârşirea sa". Ast­fel, făcând bine unui cârciumar, ca să nu fie lăudat de acela şi ca să nu se vorbească despre fapta sa, s-a strecurat, gol, în odaia unde dormea nevasta lui; şi începând femeia să strige după ajutor, cârciuma-rul 1-a aruncat pe Simeón afară împroşcându-1 cu ocări. Hagiograful său spune că, „acesta, care toată săptămâna nu gusta nicio bucăţică de pâine, mân­ca adesea carne în văzul tuturor; şi aşa îi rămânea postirea neştiută, iar carnea o mânca în faţa lor, ca să-1 socotească lacom".⁴ Multe dintre minunile sa­le le lucra într-un chip ce părea sucit şi prostesc, ca nimeni să nu ştie că el le-a săvârşit. Mai înainte de a istorisi una dintre ele, hagiograful spune: „Toată dorirea preaînţeleptului Simeon aceasta era: mai întâi, mântuirea sufletelor, apoi tăinuirea virtuţilor sale, ca să nu primească slavă şi cinstiri de la oameni".¹ Sfârşitul său e pe măsura vieţii sa­le de nebun pentru Hristos; cunoscându-şi ceasul plecării de aici şi „nevoind ca nici după moarte să aibă parte de slava omenească, ce făcu, dar ? Se strecură sub o legătură de curmeie de viţă, şi aco­lo se stinse". Aflându-1 rudele sale „mort sub cur­meiele de viţă [...], spuseră: Acum, în fine, or să creadă toţi că într-adevăr era nebun. Că şi de murit a murit ca neoamenii".² In Viaţa Sfântului Sava cel Nou ni se spune că, supărat din pricina cinstirii ce i se aducea³, începuse să facă din nou pe nebunul, „ca să-şi tăinuiască cât mai bine harul duhovniciei sălăşluit în el".⁴

Nebunii pentru Hristos îşi tăinuiesc, de altfel, cu multă grijă locul în care, noaptea, în linişte şi singurătate îşi pleacă genunchii la rugăciune.⁵

Pe cei duhovniceşti, care au pătruns taina suflete­lor lor, îi roagă să nu-i vădească.⁶ Astfel, sfinţii Teo-fil şi Măria îi spun lui Ioan din Efes, că de nu-i va socoti pe ei aşa cum se arată în ochii celorlalţi, n-o să-i mai vadă niciodată.¹ Tot aşa şi Priscus, după cc îi descoperă celui trimis de avva Ioan taina nevoinţei sale, îi spune: ,Vezi să nu fii pricina plecării mele de aici [...] şi roagă-1 pe Bătrân ca, aflând acestea, să mă îngăduie aşa cum sunt şi să nu fiu văzut altfel în ochii lui".²

Iar atunci când, cu toată străduinţa lor, sc află că doar simulează nebunia şi când virtutea sufletului lor e vădită, sau când minunile săvârşite îi fac cunos­cuţi şi slăviţi de toţi, îndată fug, căutând locuri ui­tate de oameni. Astfel, Paladie istoriseşte că Sfânta Isidora, „dată pe faţă" de awa Pitirim, „nesupor­tând slava şi cinstirea surorilor şi simţindu-se îm­povărată de cuvintele lor de iertăciune, a ieşit din mănăstire şi nimeni n-a ştiut unde s-a dus sau cum a sfârşit".³ Tot aşa, călugăriţa al cărei nume nu-1 ştim, din mănăstirea lui avva Icrcmia, fiindu-i dată pe faţă sfinţenia înaintea stareţei şi a surorilor, fuge din mănăstire.⁴ Sava cel Nou părăseşte şi el locul unde se aşezase, de îndată ce i se află virtuţile şi oa­menii încep să i se închine ca unui sfânt.⁵

In unele cazuri, scopul simulării nebuniei este ispăşirea păcatelor prin căinţă, însă şi aici c vorba de o pocăinţă împlinită pe calea smereniei.

Astfel, Sfântul Marcu cel nebun pentru Hristos spune că a ales această nevoinţă pentru a răscumpăra vremea petrecută în desfrânare. „Cincispreze­ce ani m-a stăpânit duhul curviei, dar, venindu-mi în fire, mi-am zis: «Cincisprezece ani ai fost robul vrăjmaşului; de-acum, tot pe atâţia să te faci sluji­torul lui Hristos»; şi călugărindu-mă la Pempton, am rămas acolo vreme de opt ani; iar după acei opt ani, mi-am zis: Acum, mergi în oraş şi încă opt ani fâ-tc pe tine nebun pentru Hristos".¹ Aici ncvoinţa nebuniei pentru Hristos se arată a fi o completa­re a vieţii călugăreşti şi chiar o depăşire a ei, du­pă cum se parc, prin umilinţele îndurate. Lucrul acesta se vede limpede din viaţa lui Antioh; acesta, înştiinţându-se în vis că are mare datorie de plătit pentru păcatele sale, merge de petrece trei ani „în mănăstire, în ascultare fără alegere, umilit şi asuprit de toţi ca un străin". Şi iarăşi aflând, tot în vis, că astfel plătise abia a zecea parte din datoria sa, şi-a zis în sine: „De-abia zece ? Când voi plăti oare tot > Sărmane Antioh ! E nevoie de mai multă osteneală şi necinstire. Am început deci să fac pe nebunul".