Suflete moarte

Comentariu

Ideea de a scrie poemul Suflete moarte s-a înfiripat în mintea autorului în 1835, când a şi început lucrul la el. Primul volum a fost terminat în toamna anului 1841 şi a apărut în 1842 sub titlul: Aventurile lui Cicikov sau Suflete moarte, poem de N.G. În Spovedania unui autor, Gogol arată că tema poemului Suflete moarte, ca şi tema Revizorului, i-a fost sugerată de Puşkin: „Puşkin era de părere că subiectul Sufletelor moarte este bun pentru mine: îmi dădea libertatea să cutreier împreună cu eroul meu toată Rusia şi să zugrăvesc o mulţime de caractere dintre cele mai deosebite”. În scrisoarea sa din 7 octombrie, Gogol îl anunţa pe Puşkin: „Am început să scriu Suflete moarte. O să iasă un roman lung şi, cred, foarte hazliu. Dar acum m-am oprit la capitolul al treilea. Caut un bun bârfitor cu care să leg o cunoştinţă mai intimă. În acest roman aş vrea să înfăţişez măcar sub un aspect întreaga Rusie.” Treptat, proiectul iniţial devenea tot mai complex, transformându-se într-un plan grandios al unei opere în care era înfăţişat nu numai un aspect al Rusiei iobăgiste şi birocratice, ci un tablou amplu al acesteia.

În Spovedania unui autor, Gogol a redat trecerea de la hazliu ia tragic, de la umor la satiră. „Am început să scriu, fără să-mi fi fixat un plan precis, fără să conturez personalitatea eroului pe care-l însoţeam. Am crezut cu naivitate că proiectul ridicol, de a cărui realizare era preocupat Cicikov al meu, îmi va sugera la timp caractere şi personaje; că dorinţa de a râde, care se trezise la mine, va crea de la sine episoade caraghioase, pe care intenţionam să le împletesc cu unele dramatice. Dar la fiecare pas mă opreau întrebările: De unde pleci? În ce scop? Ce trebuie să arate cutare caracter?…

Cu cât mă gândeam mai mult la opera mea, cu atât îmi dădeam seama mai clar că nu trebuie să iau la întâmplare caracterele pe care le voi întâlni, că va trebui să aleg numai pe cele asupra cărora s-au întipărit mai clar şi mai profund însuşirile noastre fundamentale pur ruseşti. Voiam să înfăţişez în opera mea atât înaltele însuşiri ale firii ruseşti, care încă nu fuseseră apreciate la adevărata lor valoare de toată lumea, cât mai ales acele trăsături josnice, menajate până acum de biciul usturător al satirei. Doream să adun numai tipuri psihologice, caracteristice, să valorific observaţiile culese de mult, în taină, asupra firii oamenilor, pe care nu le încredinţasem până atunci condeiului, deoarece mi-am dat seama că nu sunt destul de coapte în mintea mea, şi care, dacă ar fi redate corect, ar sluji la tălmăcirea multor sensuri ale vieţii.”

În legătură cu sarcina ce şi-a propus-o, Gogol se apucă să studieze realitatea rusă: „Am căutat să cunosc oameni de la care puteam învăţa câte ceva şi afla ce se întâmplă în Rusia, îndeosebi oameni cu experienţă şi cu spirit practic, din toate stările, şi care participau la evenimentele din ţară. Voiam să cunosc oameni din toate stările, să aflu de la fiecare câte ceva.”

Ca rezultat al unei asemenea evoluţii a proiectului lucrării, Puşkin, care se aşteptase la „o povestire hazlie cu subiectul sugerat de el pentru Suflete moarte, nu numai că nu a râs ascultând primele capitole ale poemului, ci s-a posomorât şi la sfârşitul lecturii a exclamat: «Doamne, ce tristă este Rusia noastră»”.

Publicarea poemului a întâmpinat mari greutăţi din partea cenzurii. În scrisoarea sa către Pietniov din 7 ianuarie 1842, autorul arată că cenzorii îl învinuiau că „se ridică împotriva nemuririi sufletului”, deoarece „un suflet mort nu poate să existe”, iar atunci când li s-a explicat că e vorba de „suflete trecute în registre fiscale”, au declarat: „Aceasta cu atât mai mult nu se poate admite”, şi nu se poate „căci înseamnă a te ridica împotriva iobăgiei”. Cenzura socotea că „operaţiunile lui Cicikov sunt ispititoare” şi s-ar putea ca „mulţi alţii să-i urmeze exemplul şi să cumpere suflete moarte”.

Cenzura petersburgheză a admis în cele din urmă publicarea poemului, tăind totuşi Povestea Căpitanului Kopeikin, care conţinea o critică necamuflată a instituţiilor guvernamentale. În legătură cu aceasta, Gogol scria la 9 aprilie prietenului său Prokopovici: „Mi-au scos un episod întreg – cel cu Kopeikin, episod ce mi se părea extrem de necesar, mai mult chiar decât îşi închipuie ei. Am hotărât să nu renunţ la el nici în ruptul capului. L-am refăcut în aşa fel, încât nicio cenzură să nu se poată lega de ceva. I-am scos afară pe generali şi multe altele şi trimit capitolul astfel modificat lui Pietniov spre a-l înainta cenzurii.”

Sub presiunea cenzurii, a fost schimbat şi titlul poemului (Aventurile lui Cicikov sau Suflete moarte).

Satisfăcut de impresia produsă de Suflete moarte asupra cititorilor, Gogol scria: „…poemul a sădit în toate sufletele dezgust pentru eroii mei şi pentru josniciile lor; el a presărat oarecare tristeţe, de care aveam nevoie, şi o nemulţumire împotriva noastră înşine”.

Bielinski, care, îndată după Puşkin a apreciat la justa lui valoare talentul lui Gogol, a caracterizat Suflete moarte ca pe o operă demascatoare a rânduielilor iobăgiste şi birocratice din Rusia. Vorbind despre poem ca despre „o operă care smulge fără cruţare vălul sub care se ascunde realitatea”, marele critic l-a apreciat ca o lucrare „de o valoare artistică uriaşă prin concepţia şi realizarea ei, prin redarea caracterelor şi prin zugrăvirea în amănunţime a vieţii din Rusia – o operă care se remarcă în acelaşi timp prin profunzimea ideii, prin conţinutul ei social şi istoric…”.

În lupta împotriva interpretării reacţionare a sensului Sufletelor moarte, Bielinski a dezvăluit şi a fundamentat conţinutul noii orientări în literatură ce se contura în anii aceia, orientare cunoscută sub denumirea „şcoala naturală”, ce punea temeliile realismului în literatura rusă.

Suflete moarte a fost opera pe baza căreia s-au format tinerii scriitori realişti ruşi din deceniul al cincilea al veacului trecut. Critica cuprinzătoare a rânduielilor autocrat-iobăgiste din Rusia a contribuit la dezvoltarea ideilor revoluţionare pe care le îmbrăţişau cei ce căutau o ieşire din impasul în care ajunsese ţara în timpul lui Nicolae. I.

Mai târziu, Herzen a denumit poemul „un reproş amar” şi „o spovedanie înspăimântătoare a Rusiei contemporane”. El scria: „Datorită lui Gogol, noi i-am văzut, în sfârşit, pe «nobilii latifundiari» în palatele şi casele lor, fără măşti, fără sulimanuri, în permanenţă beţi şi nesăţioşi…”

Cernîşevski îl considera pe Gogol „cei mai mare dintre scriitorii ruşi”. El avea în vedere semnificaţia demascatoare, critică a operei gogoliene. Conţinutul de idei al principalelor lucrări ale lui Gogol, şi mai ales Revizorul şi Suflete moarte s-au bucurat de o înaltă apreciere din partea lui Lenin, care a pus numele lui Gogol alături de cel al lui Bielinski.

În 1846, a fost publicată ediţia a doua a Sufletelor moarte, însoţită de o prefaţă a autorului în care s-a reflectat destul de clar starea de spirit care apare în volumul al doilea al Sufletelor moarte şi în Pagini alese din corespondenţa cu prietenii. Tendinţele împăciuitoriste au apărut pe primul plan. Gogol îi împărtăşeşte cititorului cam în ce direcţie va evolua lucrarea. Nobilimea latifundiară, „cercurile înalte”, demascate de el, sunt denumite de scriitor „floarea poporului”.

În recenzia sa la ediţia a doua a Sufletelor moarte, Bielinski scria: „Această prefaţă inspiră temeri în ceea ce priveşte bunul renume al scriitorului în viitor (pentru trecut, el este de neclintit), faima creatorului unor opere ca Revizorul şi Suflete moarte; ea ameninţă literatura rusă cu o nouă şi grea pierdere prematură”.

Gogol însuşi a fost nevoit să recunoască faptul că această prefaţă a fost nereuşită. În Spovedania unui autor el scria: „În acelaşi timp am adresat tuturor cititorilor Sufletelor moarte un apel, nu tocmai cuviincios şi nici prea abil. Ştiam foarte bine că mulţi vor râde, dar eram pregătit să suport orice batjocură, numai să obţin ceea ce doream.”

Totuşi, această prefaţă este interesantă prin faptul că arată cu câtă perseverenţă aduna Gogol materiale despre viaţa din Rusia pentru romanul său. Redăm în întregime această prefaţă.
AUTORUL CĂTRE CITITORI
„Oricine ai fi tu, cititorule, oricare ar fi locul pe care-l deţii în viaţă, indiferent de starea ta socială, indiferent dacă ai un grad înalt sau dacă eşti un om simplu, dar dacă ţi-a fost dat să înveţi carte şi ţi-a căzut în mână cartea mea, te rog să mă ajuţi.

În cartea de faţă, pe care ai citit-o desigur în prima ediţie, apare un om oarecare din ţara noastră. El cutreieră pământul nostru rusesc şi se întâlneşte cu oameni de diferite condiţii sociale, începând cu nobilii şi sfârşind cu oamenii simpli. Alegând acest personaj, am vrut să arăt în primul rând lipsurile şi viciile omului rus, şi nu meritele şi virtuţile lui, iar pe toţi cei din jur nu i-am zugrăvit decât cu scopul de a înfăţişa slăbiciunile şi lipsurile noastre; caractere şi oameni mai aleşi vor apărea în celelalte părţi ale poemului. Multe lucruri nu sunt redate în carte în mod real, adică aşa cum se petrec ele pe pământul Rusiei, deoarece n-am putut să cunosc totul: ca să cunoşti tu însuţi măcar a suta parte din cele ce se petrec pe pământul nostru, îţi trebuie mai mult decât o viaţă de om. Şi apoi, datorită propriei mele neglijenţe, lipsei de maturitate şi grabei mele, cartea are o mulţime de greşeli şi omisiuni de tot felul, astfel că pe fiecare pagină e câte ceva care ar trebui îndreptat; şi te rog, cititorule, să mă corectezi. Nu neglija acest lucru. Oricât de învăţat ai fi şi oricât de interesantă ar fi viaţa ta, oricât de lipsită de valoare ai socoti cartea mea şi oricât de neînsemnate ţi s-ar părea observaţiile şi îmbunătăţirile pe care le-ai putea aduce, te rog să le faci. Iar tu, cititorule fără multă carte, de condiţie mai modestă, nu te socoti un neştiutor care n-ar fi în stare să mă-nveţe ceva. Oricine a trăit şi a umblat prin lume, oricine a avut de-a face cu oameni, a putut observa câte ceva, care a scăpat celorlalţi, şi a putut afla câte ceva ce nu ştiu alţii. De aceea nu mă lipsi de observaţiile tale; e cu neputinţă ca, citind toată cartea cu atenţie, să nu găseşti de spus măcar ceva despre vreun pasaj.

Ce bine ar fi, de pilda, ca măcar vreunul din oamenii cu multă experienţă şi buni cunoscători ai vieţii, familiarizat cu mediul oamenilor descrişi de mine, să-şi noteze observaţiile în timpul lecturii, fără să-i scape nicio pagină: să nu înceapă să citească decât cu condeiul în mână şi o coală de hârtie dinainte, iar după ce va citi câteva pagini, să caute să-şi aducă aminte de toată viaţa sa şi de toţi oamenii pe care i-a întâlnit vreodată, de toate câte s-au desfăşurat sub ochii lui şi de tot ce a văzut el însuşi sau a auzit de la alţii, fie că ar avea vreo asemănare cu ceea ce am înfăţişat în cartea mea, fi© că ar fi cu totul opus celor zugrăvite de mine; apoi să le noteze întocmai aşa cum i-au venit în minte şi să-mi trimită filă cu filă, pe măsură ce va scrie, procedând astfel până la terminarea cărţii. Ce mare serviciu mi-ar face! Nicio preocupare de stil sau de alegere a expresiilor; nu e vorba de stil, ci de fapte şi de adevărul lor. De asemenea, să lase deoparte orice sfială, dacă are să-mi reproşeze ceva sau vrea să mă dojenească sau să-mi arate că, în loc să aduc vreun folos mai mult rău am făcut, şi asta din pricina unei prezentări greşite sau nechibzuite. Îi voi fi recunoscător pentru toate.

Aş dori, de asemenea, să se găsească cineva din înalta societate, un om cu totul diferit de cei înfăţişaţi în cartea mea, atât prin viaţa pe care a dus-o cât şi prin instrucţiunea primită – cineva care cunoaşte bine lumea din care face parte – aş dori să se hotărască şi el să recitească această carte şi să-şi aducă aminte de toţi oamenii din înalta societate pe care i-a întâlnit cândva, cercetând cu luare aminte dacă există vreo asemănare între aceste două lumi şi dacă nu cumva la cei de sus se petrec aceleaşi lucruri ca la cei de jos. Şi, astfel, să descrie tot ce-i va da prin gând în legătură cu aceasta, adică orice întâmplare din lumea lui care ar fi o confirmare sau o dezminţire a celor spuse de mine; să arate cum s-a desfăşurat întâmplarea sub ochii lui, fără a scăpa din vedere nici oamenii, cu moravurile, înclinaţiile şi obiceiurile lor, nici obiectele înconjurătoare, de la haine până la mobilier şi la pereţii între care îşi duc viaţa. Trebuie să cunosc şi eu această societate care este floarea poporului. Nu pot să încredinţez tiparului viitoarele volume ale operei mele, până când nu voi cunoaşte cât de cât viaţa din Rusia sub toate aspectele, cel puţin atât cât e necesar pentru opera mea.

De asemenea, n-ar fi rău să se găsească cineva, înzestrat cu imaginaţie şi cu darul de a reda viu diferite împrejurări în care se găsesc oamenii, urmărindu-i cu gândul în diversele lor domenii de activitate – într-un cuvânt, un om capabil să pătrundă ideea autorului» s-o dezvolte, să urmărească cu mare atenţie fiecare personaj înfăţişat în cartea mea şi să-mi spună cum ar trebui să procedeze acest personaj în cutare sau cutare împrejurare, ce ar trebui să se întâmple cu el, judecind după comportarea lui din primul volum, ce împrejurări noi ar putea să se ivească în viaţa lui şi ce anume ar trebui să adaug la cele scrise de mine; aş vrea să pot ţine seamă de toate acestea, înainte de apariţia cărţii într-o ediţie nouă şi într-o formă mai reuşită.

Un singur lucru îl rog pe acela care ar dori să-mi împărtăşească obiecţiunile sale: să nu socotească, atunci când îmi va scrie, că se adresează unui om cu aceeaşi cultură, aceleaşi gusturi şi aceleaşi preocupări ca şi el, şi care ar putea înţelege multe fără explicaţii; să-şi închipuie că are de-a face cu un om având incomparabil mai puţină carte, sau care n-a învăţat aproape nimic. Şi mai bine ar fi să-şi închipuie că în locul meu e un om simplu de la ţară, care şi-a petrecut toată viaţa în cine ştie ce colţ uitat de lume şi căruia trebuie să-i explici orice lucru cât mai amănunţit şi în limbaj cât mai simplu – ca unui copil, de pildă – ferindu-te tot timpul să foloseşti vreo expresie care ar depăşi putinţa lui de a pricepe. Şi astfel – dacă cel care va face însemnări pe marginea acestei cărţi va ţine seama de rugămintea mea – notele sale vor fi mai valoroase şi mai interesante decât şi-ar putea închipui şi-mi vor fi de un real folos.

Aşadar, dacă s-ar întâmpla ca dorinţa mea, izvorâtă din inimă, să fie împlinită de cititori, şi dacă, într-adevăr, se vor găsi oameni buni care ar vrea să facă totul aşa cum i-am rugat, iată cum vor putea să-mi trimită însemnările lor: să scrie numele pe un plic, să-l pună apoi într-un alt plic adresat rectorului Universităţii din Sankt-Petersburg, excelenţei sale Piotr Alexandrovici Pletniov, direct la Universitatea din Sankt-Petersburg, sau adresat înălţimii sale Stepau Petrovici Şevîriov, profesor la Universitatea din Moscova, direct la Universitatea din Moscova – fiecare, după cum locuieşte mai aproape de un oraş sau de celălalt.

Mulţumesc sincer tuturor ziariştilor, şi îndeobşte tuturor literaţilor, pentru părerile lor exprimate până acum cu privire la cartea mea; deşi unele din ele au fost oarecum exagerate şi subiective – lucru destul de frecvent – ele au fost totuşi de mare folos atât minţii cât şi sufletului meu. Îi rog să nu mă lase nici de astă dată fără observaţiile lor. Îi încredinţez cu sinceritate că tot ce vor spune, pentru a mă lămuri şi a mă iniţia, va fi primit de mine cu recunoştinţă.”

După propria mărturisire a autorului, el s-a apucat să lucreze la volumul al doilea al poemului Suflete moarte în anul 1840.

În 1845 Gogol a ars manuscrisul acestui volum care, după toate aparenţele, fusese terminat. Scriitorul a reluat lucrul la cea de-a doua variantă abia în 1848.

În 1851, lucrarea era terminată şi pregătită pentru tipar; dar, în februarie 1852, autorul a aruncat-o în foc pentru a doua oară.

Capitolele volumului al doilea al poemului, păstrate în ciornă, au fost publicate pentru prima oară în 1855 sub titlul: Scrierile lui Gogol găsite după moartea autorului. M., 1855.

Încă în 1840, adică înainte de a fi terminat primul volum al poemului, Gogol scria: „…urmarea lui se schiţează în mintea mea mai pură, mai măreaţă şi-mi dau seama acum că proiectul meu poate să se transforme într-o operă de proporţii colosale”. Gogol vorbea despre prima parte a Sufletelor moarte ca despre o „culegere de capitole inofensive şi modeste” în comparaţie cu proiectul grandios al celei de a doua părţi.

Sarcina pe care şi-o propusese Gogol nu se limita la demascarea realităţilor ruse. Poemul era menit să afirme şi idealuri pozitive: „La ce foloseşte înfrângerea infamiei, a viciului, expunându-le vederii tuturor, dacă nici ţie însuţi nu ţi-e clar idealul contrariului, idealul omului minunat…”

Realizarea acestei sarcini nu avea sorţi de izbândă, deoarece scriitorul spera să găsească idealul în împăcarea cu realitatea rusă, împăcare ce s-a vădit în justificarea de către autor a unor fenomene dintre cele mai ruşinoase ale realităţii ruse din vremea sa, în acceptarea celor mai reacţionare concepţii exprimate de către apărătorii orânduirii de stat autocrat-iobăgiste. Expresia cea mai caracteristică a acestor concepţii o constituie ale sale Pagini alese din corespondenţa cu prietenii, care au primit o ripostă vehementă prin cunoscuta scrisoare a lui Bielinski către Gogol. Aceleaşi concepţii au stat şi la baza zugrăvirii personajelor „pozitive” din partea a doua a. Sufletelor moarte, caractere născocite, lipsite de veridicitate. Însuşi autorul şi-a dat seama de acest eşec al său.

În acelaşi timp însă Gogol, ca artist, susţinea că numai prezentarea realistă a lucrurilor putea să aibă efect asupra cititorului şi să determine la el o cotitură morală. Gogol susţinea că orice scriere a sa trebuie să fie „numai realitate şi adevăr”.

El socotea că scriitorul nu trebuie să se abată „în domeniul idealului.” „Nu e suficient să înfăţişezi câteva caractere minunate care denotă spiritul nobil al speţei noastre… şi nici nu avem dreptul să vorbim despre ceea ce e înălţător şi frumos, fără a arăta totodată cât se poate de limpede, pe înţelesul oricui, căile ce duc la aceste idealuri. Această din urmă condiţie, s-ar putea spune cea mai importantă, a fost prea puţin respectată în volumul al doilea al Sufletelor moarte; tocmai de aceea volumul a şi fost ars.”

În afara unui singur capitol, e de presupus că Gogol a distrus, în 1845 lucrarea în întregime în prima ei versiune. „Îndată ce vâlvătaia focului a devorat ultimele file ale cărţii mele, scria Gogol, conţinutul ei a reînviat, într-o formă purificată şi luminoasă, întocmai ca pasărea Phoenix din propria ei cenuşă…” Apariţia volumului al doilea în forma în care se afla ar fi fost mai curând dăunătoare decât utilă. Deşi scriitorul s-a apucat să lucreze abia în 1848 la varianta a doua a celui de al doilea volum, el a început să strângă material pentru noul şi grandiosul său proiect îndată după distrugerea primei variante. Gogol acorda o uriaşă importanţă culegerii materialului. Socotea ca fiind necesare, înainte de toate, date amănunţite despre „statistica materială şi spirituală a Rusiei” şi căuta să atragă la strângerea materialelor mai mulţi prieteni, adresându-se în acelaşi timp şi unor persoane străine. Astfel, fratele poetului Iazîkov făcea pentru Gogol însemnări prin regiunea Volgăi, unde trebuia să se desfăşoare acţiunea poemului.

Pe soţia prietenului său A. S. Danilevski, Gogol a rugat-o să întocmească pentru el „tipuri”, adică, alegând pe câte cineva din cei care pot fi socotiţi reprezentanţi ai unei anumite stări sociale sau ai unui tip uman, să înfăţişeze prin trăsăturile acestei persoane starea socială respectivă, fie chiar şi în felul următor, bunăoară: un Don Juan din Kiev; o femme incomprise din gubernie; un funcţionar de tip european, un funcţionar de tip vechi etc. „Toate datele pe care le-am obţinut cu greutăţi extraordinare, scria Gogol, sunt insuficiente pentru ca ale mele Suflete moarte să fie ceea ce trebuie să fie.”

În noiembrie 1848, Gogol nu se apucase încă de redactarea definitivă a volumului, deoarece îi scria lui Pletniov: „Chibzuiesc, cumpănesc şi analizez materialele celui de al doilea volum al Sufletelor moarte… Citesc mai ales ceea ce denotă în mai mare măsură spiritul rusesc. Înainte de a lua în mod serios condeiul în mână, vreau să-mi înarmez auzul cu sunetele limbii ruse.” În mai 1849, Gogol îi scrie lui Jukovski că aşteaptă cu nerăbdare să citească tot ceea ce a reuşit să scrie până acum cu, „atâtea îndoieli şi emoţii”.

În vara şi toamna anului 1849, Gogol a citit anumite capitole prietenilor săi şi unul din aceştia, L. Amoldi, a remarcat că Gogol avea atunci în servietă toată partea a doua a Sufletelor moarte „terminată în ciornă”.

Aceste lecturi au stârnit entuziasmul unanim al asistenţei. După spusele lui A. O. Smirnova, volumul întâi păli cu totul în faţa ei, în comparaţie cu volumul al doilea: aici, umorul era ridicat la cel mai înalt nivel al măiestriei artistice, îmbinându-se cu pateticul.

În 1849—1850, Gogol îi scria lui A. O. Smirnova: „Constat că trebuie să mă mai pregătesc mult: trebuie să citesc atent, şi încă foarte atent, tot ce priveşte ţinutul nostru”. În ianuarie 1850, Gogol îi scria lui P. A. Pletniov: „Nu se întrevede prea curând sfârşitul lucrului… Am frământat în gând aproape toate capitolele, ba chiar le-am schiţat şi pe hârtie, dar ele nu sunt decât schiţate. N-am scris definitiv decât vreo două-trei.”

Exigenţa lui Gogol faţă de opera sa creştea pe măsura înaintării lucrului. „Artisticul exprimat în cuvinte e la fel ca şi măiestria în pictură, scria el. Un tablou trebuie când să-l priveşti de la distanţă, când să te apropii din nou de el, să observi necontenit dacă nu apar anumite stridenţe care să încalce armonia lucrării.”

În scrisorile adresate unor prieteni, Gogol arată că va veni la Petersburg în primăvara lui 1851 în legătură cu publicarea volumului al doilea. Apoi amână această călătorie pentru toamnă, însă toamna renunţă deodată la publicarea lucrării sale, declarând că e slabă şi că «trebuie să o refacă în întregime.

După o muncă titanică, Gogol şi-a dat probabil seama din nou că a alunecat în „domeniul idealului” de care se temuse atât de mult. Îndoielile chinuitoare ale artistului s-au soldat din nou cu arderea părţii a doua a Sufletelor moarte (februarie 1852).

Conţinutul capitolelor care nu au ajuns până la noi este cunoscut parţial din amintirile lui L. I. Amoldi, A. O. Smimova şi S. P. Şevîriov. În aceste capitole se povesteşte cum Cicikov l-a adus pe Tentetnikov la generalul Betrişcev, cum s-au împăcat ei definitiv şi cum generalul şi-a dat consimţământul pentru căsătoria lui Tentetnikov şi Ulinka. Dar înainte de nuntă, Tentetnikov, implicat într-o acţiune politică, este arestat, apoi deportat în Siberia; Ulinka îl urmează în deportare şi se mărită cu el.

În legătură cu volumul al doilea, critica progresistă a vremii a relevat nereuşita lui Gogol în zugrăvirea exponenţilor unor idealuri înalte.

Dobroliubov scrie că Gogol „a căutat să întruchipeze nişte idealuri pe care nu le-a putut găsi… Murazov al lui este o repetare a lui Frol Silin, ţăranul binefăcător, Ulinka lui – o palidă copie a sărmanei Liza”. Şi A. F. Pisemski a subliniat nivelul artistic scăzut al acestor personagii şi mai ales al moşierului ideal Kostanjoglo. În acelaşi timp însă, criticul a relevat perfecţiunea prezentării unor personagii ale poemului ca Tentetnikov, Betrişcev, ca Petuh şi fiii acestuia, ca Hlobuev.

O apreciere mai cuprinzătoare a capitolelor păstrate din Suflete moarte îi aparţine lui N. G. Cernîşevski, care în Studii asupra perioadei gogoliene scria: „În fragmentele ce s-au păstrat, sunt multe pagini care merită să figureze printre lucrările cele mai valoroase pe care le-a dat Gogol, pagini care te încântă prin calităţile lor artistice şi, ceea ce e mai important, prin veridicitate şi prin forţa unei nobile indignări… scriitorul care a creat Revizorul şi primul volum al Sufletelor moarte a rămas până la sfârşitul vieţii sale acelaşi mare artist, cu toate că a putut să se înşele ca gânditor…” Cernîşevski a relevat faptul că rătăcirile ideologice ale lui Gogol, care încerca să se împace cu realităţile din Rusia, erau în flagrantă contradicţie cu „dragostea înflăcărată de adevăr şi bine” caracteristică lui Gogol. Cernîşevski atribuia aceste rătăciri ideologice influenţei nefaste a slavofilismului reacţionar. Marele critic democrat-revoluţionar nu împărtăşea părerea, destul de răspândită pe acea vreme, cum că Gogol n-a fost în stare să înfăţişeze un erou ideal din pricina mărginirii talentului său satiric. Cernîşevski scrie că pricina trebuie căutată tocmai în multilateralitatea talentului şi originalitatea lui Gogol, „într-o înrudire extrem de strânsă cu realitatea: când realitatea îi oferea personagii ideale, ele erau admirabil prezentate de Gogol, ca de exemplu în Taras Bulba sau chiar în Nevski Prospekt (figura pictorului Piskariov); când însă realitatea nu-i oferea personagii ideale sau le prezenta în situaţii inaccesibile artei, ce-i rămânea de făcut scriitorului? Să le născocească? Alţii, obişnuiţi să mintă, reuşesc s-o facă destul de bine; dar Gogol n-a ştiut să mintă niciodată.”