Suport de curs

3.1 Dezbaterile instituţionale şi evoluţia UE de la Maastricht la Amsterdam

Tratatul de la Maastricht a relansat construcţia europeană. El prelungea, într-o manieră fericită, obiectivele Actului Unic European, chiar dacă pentru mulţi critici ai integrării europene el a constituit o utopie (Furet 1995). Obiectivul cel mai important pentru comunitari era realizarea Pieţei Unice, care conform prevederilor Actului Unic trebuia să intre în vigoare, la 1 ianuarie 1993.

Proiectul Pieţei Unice trebuia, înainte de toate, să facă efectivă libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor, mâinii de lucru şi capitalului în sânul spaţiului european.

Trebuiau eliminate obstacole diverse, moştenite din tradiţiile naţionale, din constrângerile tehnice şi regulamentele protecţioniste. Unificarea pieţelor europene implica eliminarea barierelor tehnice, completată de eliminarea celor fizice şi a disparităţilor fiscale.

Construirea unui spaţiu economic european fără frontiere avea nevoie, totodată, şi de asigurarea liberei concurenţe, care să permită Comunităţii Europene o dezvoltare rapidă, competitivă cu Statele Unite şi Japonia.

Comisia Europeană a dezvoltat o largă activitate de armonizare a legislaţiilor naţionale, mai ales în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a mărfurilor, apelând la un principiu important al „Cărţii Albe” din 1985 şi anume recunoaşterea mutuală. Conform acestui principiu, orice produs care corespundea uneia din normele unui stat membru într-un mod satisfăcător putea să fie vândut fără modificare şi fără a suferi o nouă certificare în orice alt stat al Uniunii chiar dacă el nu corespundea exact normelor în vigoare în acesta din urmă. Principiul recunoaşterii mutuale s-a aplicat la trei sferturi din produsele comercializate în sânul Uniunii (Sachwald 1995: 285-288).

Există cealaltă parte a produselor, căreia nu i s-a aplicat acest principiu. Era vorba, mai ales de produsele de sănătate şi securitate alimentară în care funcţiona principiul armonizării minimale. Acest tip de produse erau introdus prin directive ale Consiliului de Miniştri. Pentru a facilita armonizarea în domeniul medicamentelor, s-a creat la 1 ianuarie 1995, Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentului, care a marcat intrarea progresivă în vigoare a sistemului de autorizare şi supraveghere a medicamentelor umane şi veterinare.

Libera circulaţie a produselor a fost marcată şi prin abolirea controalelor la frontiere, realizată progresiv la începutul anilor ’90. Aceasta a fost posibilă prin eliminarea barierelor non tarifare şi prin armonizarea progresivă a ratelor de fiscalitate indirectă.

Armonizarea fiscală a presupus câteva etape, plecându-se de la o serie de directive, între 1991-1992, ce au deschis calea spre o reală convergenţă.

În ceea ce priveşte TVA-ul, regimul adoptat, în 1993, era considerat tranzitoriu şi trebuia să fie înlocuit, în 1997, printr-un regim definitiv în care taxa era achitată în ţara de origine a produsului, chiar dacă era vorba de export.

Progrese importante s-au realizat şi în domeniul liberei prestaţii a serviciilor, mai ales în sectoarele considerate prioritare precum transporturile, comunicaţiile şi serviciile financiare.

În sectorul transporturilor, liberalizarea a fost cea mai puternică. Cabotajul intraeuropean trebuie să fie în întregime liber pentru transporturile de mărfuri, în 1998, şi pentru pasageri, în 1996.

Transportul fluvial a fost complet liberalizat, în 1995, iar în transportul maritim liberalizarea totală va apărea doar din 1999.

Discuţiile între Cei Doisprezece şi apoi Cei Cincisprezece au fost mai intense în ceea ce priveşte transportul aerian, în care cabotajul nu va fi autorizat decât începând din 1997.

Progresele tehnice din anii ’70 au revoluţionat serviciile de telecomunicaţii, ce cuprindeau: telefonia, transmiterea de texte, de imagini şi de surse, în general, comunicaţiile mobile şi reţelele numerice integrate de servicii.

Comisia a jucat un rol major în mişcarea de liberalizare a telecomunicaţiilor europene, foarte diferenţiate, în funcţie de ţări. S-au distins, pe de o parte, sistemele de operatori privaţi (Marea Britanie) şi, pe de altă parte, cei publici (Franţa mai ales) (Sachwald 1995: 288-290).

În domeniul televiziunii, o directivă intrată în vigoare, în 1991, prevedea libera circulaţie a programelor televizate, fixând reguli de armonizare pentru publicitate, dreptul la replică şi protecţia minorilor.

Trebuind reactualizată după cinci ani, directiva a suferit modificări, în 1995, astfel, că de această dată canalele erau obligate să transmită numai 50% din produsele europene timp de 10 ani.

Libertatea de circulaţie a capitalurilor a fost una din componentele majore ale Pieţei Unice. Directiva din 1988 ce prevedea liberalizarea, a intrat în vigoare la 1 iulie 1990.

Dincolo de mişcările de capitaluri, Piaţa Comună prevedea şi crearea unui spaţiu financiar omogen integrat şi liberalizarea serviciilor financiare. O directivă din 1977 a recunoscut libertatea de stabilire a băncilor în sânul Comunităţii.

A doua directivă bancară, adoptată, în 1989, intrată în vigoare, la 1 ianuarie 1993, a ridicat şi ultimele bariere contra activităţii bancare în spaţiul european. Ca urmare, o bancă acceptată într-un stat european putea să-şi desfăşoare activitatea într-un alt stat membru fără autorizare reciprocă, supravegherea rămânând în responsabilitatea ţării de origine. Această dispoziţie a deschis calea concurenţei ridicate pe diferite pieţe de capital. Această concurenţă era determinată şi de reglementările anterioare ale statelor europene. Concurenţa era mai mare în ţări precum Germania unde sectorul bancar era foarte segmentat.

La 1 ianuarie 1993, când conform AUE, Piaţa Unică trebuia să intre în vigoare, autorităţile comunitare dispuneau de o legislaţie aplicabilă (decizii ale Consiliului) în 264 din cele 282 de propuneri ale Cărţii Albe din 1985 (Sachwald 1995: 290).

În acelaşi timp, succese au fost înregistrate şi în ceea ce priveşte transpunerea deciziilor Consiliului de Miniştri în legislaţia ţărilor membre. Conform unei statistici din 1994, rata de transpunere a legilor comunitare în dreptul intern atingea în medie procentajul de 90 %, existând totuşi importante disparităţi de la o ţară la alta. Rata era superioară procentajului de 95% în Franţa şi Danemarca dar nu atingea decât 79 % în Grecia şi 81 % în Germania (Sachwald 1995:290).

Pentru a putea face faţă dificultăţilor de aplicare a regulilor Pieţei Unice, Comisia Europeană a adoptat, în decembrie 1994, un program strategic. Acest program viza acţiuni noi în domeniile fiscalităţii indirecte, proprietăţii intelectuale şi reţelelor transeuropene.

3.2 Moneda euro şi politicile comune

Naşterea monedei unice europene - EURO
Tratatul de la Maastricht prevedea punerea în operă a ultimei etape a Uniunii Monetare până cel târziu 1 ianuarie 1999.

Perioada ce a urmat intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht a fost dificilă, având în vedere clauza de excepţie acordată Marii Britanii şi Danemarcei, dar şi datorită interpretării date în Germania de către Tribunalul Constituţional de la Karlsruhe puţin favorabilă prevederilor de la Maastricht (hotărârea din 13 octombrie 1993) (Jacquet 1995: 296).

Această hotărâre făcea referire la intrarea în fază finală, ceea ce i-a făcut pe foarte mulţi analişti ai construcţiei europene să se întrebe dacă nu cumva exista riscul ca prerogativa parlamentară recunoscută unor parlamente naţionale în chestiunea monetară să fie extinsă la toate ţările membre, ceea ce ar pune serioase probleme în calea respectării calendarului fixat la Maastricht.

Tratatul Uniunii Europene era caracterizat de o logică de progresivitate în ceea ce priveşte realizarea Uniunii Economice şi Monetare. El conţinea criterii de ordin instituţional şi economic. Criteriul instituţional favoriza crearea de Bănci Centrale Independente de autorităţile publice din statele membre. Criteriile economice erau cele prezentate în capitolul referitor la Tratatul de la Maastricht. Nu facem decât să le reamintim:

1. 
   Rata de inflaţie anuală nu poate depăşi 1,5 % din media celor 3 rate cu cea mai slabă inflaţie;
   
2. 
   Dobânda pe termen lung nu poate varia mai mult de 2% raportându-se la media dobânzii celor 3 state cu cea mai mică dobândă.
   
3. 
   Dificultăţile bugetare naţionale trebuie să fie apropiate sau inferioare la 3 % din Produsul Naţional Brut;
   
4. 
   Datoria publică nu poate exceda 60% din PNB,
   
5. 
   O monedă naţională trebuia să se menţină în marja de fluctuaţie de 2,25 % prevăzută de SME.
   

După primul şoc petrolier (1973), toate statele europene au practicat politici restrictive, legitimate prin intrarea în vogă a ideilor liberale. Aceste politici au permis celei mai mari părţi din aceste state să reducă puternic deficitul lor bugetar şi să creeze iluzia unei convergenţe, dorită sau spontană în demersul lor bugetar. Reuniunea de la începutul anilor ’90 a relevat caracterul artificial şi fragil al acestor convergenţe.

În ciuda ataşamentului lor formal faţă de Tratatul de la Maastricht, statele membre au lăsat să fluctueze deficitul lor bugetar, independent unele de altele şi la niveluri care se îndepărtau, tot mai mult, de criteriile de convergenţă.

Deficitul global al ţărilor Uniunii stabilit la 5% din PIB în 1992, a atins 6% în 1993, ca să coboare,apoi la 5,6 %, în 1994, la 3,3%, în 1993 şi 2% în 1996 (Revue de l’OPCE 1994). Germania şi Irlanda au avut un deficit inferior de 3%, în timp ce Luxemburgul a avut un excedent de 2 %. Datoria publică brută a înregistrat o creştere de 5 puncte în 1993 pentru a ajunge la 73,4%, în 1996.

Această progresie rapidă se datorează nevoilor de finanţare netă a administraţiilor publice, dar şi ritmului lent de creştere a PIB, datorat secesiunii din 1993. Cu toate acestea, cei mai mulţi comunitari continuau să spere în realizarea Uniunii Monetare şi în introducerea monedei unice.

Activităţi importante au fost întreprinse în acest sens sub egida Institutului Monetar European (IME), a cărui activitate a început la 1 ianuarie 1994. De asemenea, Comisia Europeană a analizat chestiunea monedei unice şi a prezentat o Carte Verde, în iunie 1995, care conţinea toate chestiunile referitoare la acest subiect.

• 
  Cartea Verde propunea descompunerea fazei a treia în trei etape: etapa 3 A începea cu anunţul datei de trecere la faza 3, a listei ţărilor care au îndeplinit criteriile de convergenţă şi data de intrare în vigoare a monedei unice. Ea putea dura un an cel mult şi viza accelerarea pregătirii producţiei de piese şi bilete, cadrul legal şi evoluţia strategiilor băncilor şi comunităţii financiare. Faza 3 B debuta cu Uniunea Monetară: fixarea ratelor de schimb, transformarea ECU-ului în monedă, focalizarea politicii monetare şi de schimb a Uniunii în jurul EURO-ului, stabilirea datoriei publice în EURO. Faza 3 C se referea la introducerea pieselor şi biletelor în EURO şi retragerea progresivă a monedelor naţionale (Livre vert sur les modalités de passage à la monnaie unique, COM(95) 333, mai 1995).
  

Insistenţa cu care au fost prezentate opiniei publice analizele şi rapoartele Institutului Monetar European şi ale Comisiei Europene mărturiseau îngrijorarea europenilor pentru intrarea în cea de a treia etapă. Tot mai multe voci se pronunţau pentru amânarea acestora pentru 1 ianuarie 1994, având în vedere, mai ales problemele tranziţiei şi dificultăţile înregistrate de SME după 1992.

Crizele SME au condus la retragerea lirei sterline şi a celei italiene din mecanismul de schimb european (MCE), la devalorizări consecutive ale pieţei lirei irlandeze şi al escudo-ului şi la creşterea marjelor de fluctuaţie de la 2,25 % la 15 % faţă de paritatea centrală.

Toate aceste evenimente referitoare la marjele de fluctuaţie au orientat atenţia comunitarilor spre alte criterii de convergenţă, în particular, spre cele bugetare şi, mai cu seamă spre cel al deficitului public.

Anul 1995 a însemnat o întărire a interpretării riguroase a orientărilor de la Maastricht, în ceea ce priveşte realizarea Uniunii Economice şi Monetare, chiar dacă puţine ţări ale UE sperau să poată face faţă exigenţelor sus amintite.

În cele ce urmează ne vom referi la problematica solidarităţii europene, în anii 1993-1996, pornind de la două aspecte: bugetul şi dimensiunea socială. Acestea ilustrează foarte bine tensiunea permanentă între nivelul comunitar şi nivelul naţional, tensiune ce era alimentată, mai ales de dezbaterea asupra „subsidiarităţii”.

Începând cu 1970, Comunitatea a fost dotată cu resurse proprii, ce au contribuit la materializarea independenţei sale. Aceste resurse erau formate din drepturi de vamă, taxe agricole percepute la frontierele ei si o parte din veniturile obţinute de statele membre din TVA.

Acest dispozitiv se înscria foarte bine într-o logică federală: entitatea centrală dispune de taxele care se percep pe produse, serviciile si capitaluri ce vin din exterior, şi de prelevările fiscale asupra transformărilor şi circulaţiei bunurilor şi serviciilor.

Pachetul Delors I (1988-1992) a creat o a patra resursă comunitară, care pornea de la Produsul Naţional Brut a fiecărei ţări. În 1995, contribuţia dată de prelevările din PNB se ridicau la 30% din totalul încasărilor Comunităţii (Jacquet, Moreau Defarges 1995: 308).

Era limpede, că veniturile Comunităţii au sporit în anii ’90, dar cu toată această creştere, Uniunea Europeană era nevoită să facă faţă unor noi cheltuieli legate de lărgirea spre Est şi de provocările domeniilor militare, sociale şi de politică externă, reclama noi contribuţii ale statelor membre.

În 1993, Comisia Europeană propunea o a cincea rezervă formată dintr-o taxă pe emanaţiile de dioxid de carbon (CO₂) sau din vânzările de certificate de poluare, ceea ce ar fi asigurat Comunităţii un impozit propriu, independent de administraţiile publice naţionale. Toate aceste propuneri, focalizate în direcţia reformei instituţionale şi financiare a UE, s-au regăsit în Pachetul Delors II (1993-1999) şi în atenţia Conferinţei Interguvernamentale din 1996.

O altă problemă, care a stat în atenţia comunitarilor, în prima parte a anilor ’90 şi chiar după această perioadă, a fost cea a securităţii sociale. Întărirea dimensiunii sociale a Comunităţii i-a preocupat pe europeni încă din anii ’70, reuşind, în 1989, să semneze cu excepţia Marii Britanii, C (Carte Communautaire des Droits Fondamentales des Travaileurs 1989) Era primul efort structurat de definire a unei politici sociale europene.

Această cartă a afirmat principiul unei protecţii sociale adecvate şi ridicarea prestaţiilor de securitate socială la un nivel suficient pentru orice muncitor al Comunităţii europene (Documente de bază.1999: 225-229).

Ea a introdus, totodată, ideea că persoanele excluse de pe piaţa muncii trebuiau să beneficieze de „protecţie şi resurse suficiente adaptate la situaţia lor socială”.

Semnată de 11 state membre, aceasta a oferit cadrul şi obiectivele unei acţiuni sociale a Uniunii.

Interesul pentru o politică socială a Uniunii a crescut pe măsura realizării Pieţei Unice ce a pus în competiţie sisteme sociale şi financiare diferite. Şi în cazul politicii sociale, a fost reclamată reforma instituţională, având în vedere faptul că cele mai multe decizii se luau conform principiului unanimităţii.

Europa anilor ’90 şi probabil Europa secolului XXI se vor confrunta cu probleme sociale majore legate de finanţarea politicilor sociale în condiţiile liberalizării mişcării capitalurilor, a mâinii de lucru, a serviciilor etc. Riscul fluxurilor migratorii către „paradisurile sociale şi fiscale” ale Uniunii putea afecta economiile ţărilor mai generoase. La acest risc se adăuga cel al „dumpingurilor sociale”, apărute din diferenţa de costuri de muncă între ţările comunitare şi ţările Europei Centrale şi de Est, dornice să se integreze în Uniunea Europeană (Maillet 1993: 254).
Politica Agricolă Comună
Un dosar destul de dificil a fost cel al Politicii Agricole Comune (PAC), care a suscitat vii controverse între ţările comunitare.

Considerată o reuşită a anilor ’70, PAC a contribuit la modernizarea agriculturilor statelor membre ale CEE, făcând din Comunităţile Europene unul din marii exportatori de produse agricole.

Cum afirmă foarte mulţi specialişti, PAC a fost o reuşită imperfectă şi precară. Mecanismele acestei politici (în particular cele legate de protecţia frontierelor prin sistemul de prelevări ) făceau din Comunitate, în domeniul agricol, un spaţiu închis în interiorul căruia agricultorii, – mai ales producătorii de cereale -, beneficiau de preţuri garantate şi de subvenţii la export. În interiorul GATT (Asociaţia Internaţională pentru Tarife şi Comerţ), Comunitatea a fost acuzată, de multe ori, că era o „fortăreaţă” greu de pătruns (a se vedea negocierile din runda Uruguay 1986-1994).

Costurile crescute ale acestei politici şi “războaiele comerciale” repetate cu Statele Unite au determinat o reevaluare a PAC în vederea propunerii unei reforme.

Prima etapă a acestei reforme a avut loc, în 1992, şi a fost cunoscută şi sub numele de reforma Mac Sharry, după numele comisarului irlandez de la agricultură. În cadrul noii PAC, mecanismul de subvenţionare a preţurilor a fost înlocuit cu un sistem de ajutor direct la venit (Le Thule, Litvan 1993: 780). Dosarul reformei PAC a rămas deschis şi în a doua jumătate a anilor ’90, mai ales, din raţiuni financiare.

La această provocare financiară, s-a adăugat chestiunea lărgirii UE spre ţările Europei Centrale şi de Est. Aceste ţări erau şi sunt în mai mare măsură mai agrare decât statele membre ale UE. De exemplu, în 1993, în cadrul Uniunii, ponderea populaţiei active în agricultură se ridica la 6,2%, în timp ce în ţările Europei Centrale şi de Est, aceasta varia de la 6,5 % în Republica Cehă la 30% în România.

Cu toate acestea, UE a reuşit să obţină un relativ succes prin renegocierea preacordului de la Blair House din 11 decembrie 1993, ce permitea creşterea exporturilor americane şi diminuarea celor europene. Acordul final al rundei Uruguay prevedea o diminuare, mai puţin drastică, a subvenţiilor agricole, ceea ce convenea Franţei, sprijinită în demersul său de Germania.

Pe viitor, situaţia agriculturii europene va fi din ce în ce mai dificilă, Organizaţia Mondială de Comerţ(1995) care a înlocuit GATT, îşi propunea să contribuie la liberalizarea schimburilor, ceea ce favoriza Statele Unite.

Politica Externă şi de Apărare Comună (1993-1996)
Reprezentând al doilea pilon al UE conform Tratatului de la Maastricht, Politica Externă şi de Securitate Comună (în limbaj comunitar PESC) reprezenta o reală provocare pentru integrarea europeană. Statul european federal nu putea fi conceput fără o politică comună în domeniile externelor şi apărării.

Rezultatele acesteia, în anii 1993-1996, au fost foarte modeste. Nici una din „acţiunile comune” pe care şi le-a propus Tratatul UE n-a fost decisivă, decât în cadrul unor operaţiuni de importanţă minoră (Stark 1995: 315-323).

„Acţiunile comune” prevedeau operaţiuni politice. Consiliile Europene de la Lisabona (26-27 iunie 1992 şi Bruxelles (28-29 oct 1993) au prezentat următoarele puncte: proximitatea geografică a unei regiuni; existenţa unui interes important într-o regiune sau o ţară; ameninţarea intereselor UE în materie de securitate. La aceasta, s-a adăugat enumerarea unor domenii de interes pentru securitatea UE, precum procesul Conferinţei Pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE devenită în 1994 OSCE), politica de dezarmare şi control a armamentelor, neproliferarea armelor nucleare, politica de dezarmare şi controlul armamentelor, controlul transferurilor de energie militară către o terţă ţară şi a exporturilor de arme în regiunile în care UE era pregătită să angajeze „acţiuni comune”. Regiunile în care puteau să se deruleze acţiunile comune erau: Europa Centrală şi Orientală, Ex-Iugoslavia, Rusia, Mediterana, în particular, Maghrebul, Orientul Apropiat şi de Mijloc, Africa de Sud. În altă listă, UE se preocupa de “promovarea stabilităţii” şi a păcii în Europa prin intermediul “Pactului de Stabilitate”.

Politica Externă şi de Securitate Comună, concepută ca un pas major faţă de Cooperarea Politică Europeană din anii ’80 a stârnit rivalitatea a două grupuri de state din UE. Marea Britanie, Olanda şi Danemarca au rămas fidele Alianţei Nord Atlantice, pe când Franţa, Belgia şi Germania erau favorabile unei identităţi europene în materie de apărare şi politică externă.

Divergenţele între comunitari şi votul unanim cerut în Consiliu în ceea ce priveşte PESC, au constituit motive importante care au condus la eşecul acestei politici. Ocaziile de a se afirma o identitate europeană în materie de securitate europeană nu au lipsit, exemple putând fi date crizele din Bosnia-Herţegovina, Ruanda, Algeria, Cecenia, etc.

Cu toate acestea, ar fi nedrept să stigmatizăm absenţa politică a Uniunii pe scena internaţională. Ţările comunitare au recurs, mult mai des ca altă dată la o cooperare sistematică. Cel puţin aşa arată declaraţiile şi comunicatele făcute în cadrul PESC.

Totodată, foarte mulţi reprezentanţi ai UE au fost implicaţi în probleme internaţionale majore, fie că a fost vorba de procesul de pace din Orientul de Mijloc sau de grupul de contact din Ex-Iugoslavia.

La aceasta s-au adăugat relaţiile comerciale, umanitare şi de dezvoltare ale UE, care au completat politica externă a Comunităţii.

Aşa s-a născut ideea unei globalizări a competenţelor Uniunii şi renunţarea la structura bazată de pe cei trei piloni. Dificultăţile născute dintr-un astfel de demers ar fi întărit, fără îndoială, rivalităţile în sânul UE, mai ales că foarte multe state erau din ce în ce mai puţin dispuse la transferul de suveranitate.

Aceste probleme au stat în atenţia Comisiei Europene care a adoptat un pre-raport al „Grupului de Reflexii”, constituit pentru a pregăti Conferinţa Interguvernamentală din 1996 (Europe documents 1995). În cadrul acestui document, Comisia a subliniat coexistenţa în sânul Tratatului de la Maastricht a două moduri de funcţionare diferite: comunitar şi interguvernamental. Din punctul său de vedere, acest fapt determina o problemă de coerenţă. Executivul european a propus Uniunii o dezvoltare a unei politici externe cu adevărat comună în raport cu greutatea sa economică, cu mecanismele eficace de luare a deciziilor.

Reforma PESC a stat în atenţia Conferinţei Interguvernamentale din 1996 (Stark 1995: 323-327). Această politică era criticată nu numai datorită imaginii proaste a Uniunii în relaţiile internaţionale, dar şi de intensificarea naţionalismelor în unele ţări. Specialiştii considerau că problemele sale erau nu numai instituţionale ci şi politice. Nici o dispoziţie juridică şi nici un tratat internaţional nu putea înlocui voinţa politică a statelor membre de a recurge la majoritate sau la unanimitate. Din fericire, teama de pierdere a suveranităţii naţionale, teama de un directorat franco-german în materie de apărare, lărgirea UE spre cele trei ţări neutre (Suedia, Finlanda, Austria), statutul de “neutralitate” al Irlandei, lipsa Danemarcei din UEO şi extinderea UE către ţările Europei Centrale şi de Est, reclamau o renegociere a Politicii Externe şi de Securitate Comună.

Viitorul PESC a făcut obiectul unei vaste dezbateri publice la care au participat responsabili politici, experţi, deputaţi europeni şi membri ai Comisei.

Dincolo de identitatea exterioară a UE, în joc era însăşi existenţa viitoare a construcţiei europene pusă între „interguvernamentalism”şi „comunitarizare”.

Extinderea UE către fostele ţări socialiste ridica numărul membrilor Uniunii de la 15 la aproape 30, ceea ce reclama un sistem cu un pronunţat caracter comunitar, pentru ca aşa cum menţiona fostul ministru de externe al Franţei, - Alain Lamassoure -, o modalitate interguvernamentală de a gestiona relaţiile în sânul unei Europe lărgite nu însemna altceva decât reinventarea CSCE sau a Societăţii Naţiunilor (Agence Europe 1995: 3).

Cum era de aşteptat, reforma PESC, trebuia să atingă şi cea de a doua dimensiune a acesteia: identitatea europeană de apărare (Gnesotto 1995:327-337; Howorth 2005:179-183; Van Den Broek 1995: 31-38). În acest caz, divergenţele europene au fost cauzate nu numai de orgoliile naţionale (teama de comunitarizarea politicii de apărare, ceea ce implica transferul de suveranitate) dar şi de reticenţa Statelor Unite care doreau ca NATO să rămână principala organizaţie de apărare a Europei. Apropiată de SUA, Marea Britanie s-a pronunţat pentru NATO. Rivalităţile franco-britanice, au apărut la scurt timp, fiind influenţate şi de discuţiile, din anii 1990-1991, cu privire la rolul NATO în gestionarea crizelor europene.

Războiul bosniac, însă, a pus în lumină neputinţa Occidentalilor de a gestiona prima mare criză după căderea comunismului şi a determinat o neîncredere europeană faţă de intervenţionismul şi leadership-ul american în spaţiul european. Acesta a permis o apropiere franco-britanică, datorită efortului militar comun din Bosnia şi poziţiilor în dezacord cu politica americană.

Criza bosniacă a avut două mari consecinţe care i-au apropiat pe comunitari în vederea definirii unei identităţii de apărare: prima se referea la apropierea franco-britanică, concretizată, în 1994, prin câteva acorduri militare bilaterale şi un pragmatism accentuat de o parte şi de alta a Canalului Mânecii (francezii au admis cooperarea operaţională, în cadrul NATO, iar britanicii au încetat de a mai considera varianta europeană ca o operaţiune marginală în materie de apărare). A doua consecinţă era dată de raporturile existente între NATO şi UEO. La întâlnirea la vârf a NATO, din 10-11 ianuarie 1994, şefii de stat şi de guvern au salutat eforturile europene pentru crearea unei identităţi de apărare şi au admis utilizarea mijloacelor NATO în cadrul UEO.

În alt registru, înlăturarea ambiguităţilor constituţionale germane asupra misiunilor Bundeswehr-ului a constituit, în egală măsură, o evoluţie importantă. Pe viitor, armata germană putea interveni şi în alte teatre de operaţii decât cele ale NATO.

Acest nou context a permis câteva realizări în materie de apărare printre care: întărirea operaţională a acestei organizaţii, crearea unei celule de planificare şi a unui centru de exploatare a imaginilor furnizate de Satelit. De asemenea, trebuie menţionate desemnarea de către statele membre a forţelor militare ce vor fi plasate sub autoritatea UEO (Eurocorpurile), crearea unui Grup de Armament a Europei Occidentale, în perspectiva creării unei Agenţii Europene a Armamentului şi definirea misiunilor posibile ale UEO, cuprinse în declaraţia de la Petersberg (1992).

Cu toate acestea, identitatea de apărare europeană nu s-a arătat operaţională în cazul crizei din Bosnia. În afară de supravegherea embargoului pe Dunăre şi Adriatica contra Serbiei şi Muntenegrului, celelalte misiuni militare în această zonă au fost expresia unor politici militare naţionale şi a NATO.

Perspectivele unei identităţi europene de apărare apăreau destul de sumbre în anii 1995-1996. Trebuiau rezolvate, pe de o parte, modul de decizie în această chestiune, iar pe de altă parte, raporturile dintre UE şi UEO.

Dificultatea, în acei ani, era dată de acceptarea majorităţii calificate. Nici o ţară nu era dispusă să trimită soldaţi pe câmpurile de luptă la ordinul unui Consiliu European ale cărui decizii ar fi fost luate cu majoritate calificată.

Chestiunea legăturii între UE şi UEO a constituit mărul discordiei, atât în dezbaterile din anii 1990-1991, cât şi în cei din 1995-1996.

Problema între cele două organizaţii era determinată de identificarea unei instanţe de decizie supremă în materie de apărare comună. Trimiterile analiştilor se opreau asupra Consiliului Uniunii (titlul V. PESC) şi Consiliul UEO. Primul reunea toţi membrii UE, în timp ce al doilea viza doar statele membre ale UEO, considerându-se că doar acestea pot fi egale în materie de apărare.

Două opţiuni au fost exprimate: una reprezentată de britanici care considerau UEO singurul organ abilitat în materie de apărare comună, independent de PESC şi Tratatul Uniunii. Marea Britanie, reticentă faţă de comunitarizarea politicii de apărare se pronunţa pentru o politică de apărare comună în cadrul UEO. Cealaltă opţiune, promovată, mai ales, de Franţa şi Germania promova politica de apărare în cadrul competenţelor Uniunii şi întărirea legăturii dintre UE şi UEO. Cele două ţări au avansat ideea unei reguli bazată pe consens în cadrul Consiliului European, completată cu dreptul de veto doar al ţărilor care făceau parte din ambele organizaţii. Aceste dezbateri privind instituţiile, la care s-au adăugat cele legate de extinderea UE spre Europa Centrală şi de Est, au marcat strategiile de apărare europene.

Lărgirea NATO spre aceste ţări va compensa definirea unei politici comune de apărare. În acelaşi timp, relaţiile dintre Statele Unite şi UE vor fi regândite.

Un nou tratat bilateral de apărare mutuală şi de cooperare globală între Uniune şi SUA rămânea singurul credibil în acei ani, dacă se dorea să se dea noţiunii de parteneriat euro-american sensul unei cooperări fructuoase între doi parteneri egali în drepturi şi putere. La summit-ul NATO de la Berlin, (iunie 1996), s-a decis ca „identitatea europeană de apărare şi securitate” să fie dezvoltată în cadrul acestei organizaţii ceea ce arăta că europenii nu erau încă pregătiţi să dezvolte o identitate de sine stătătoare (Ministerial Meeting of the North atlantic Cuncil in Berlin 1996). Pentru a se realiza acest lucru, Uniunea Europeană trebuia să devină un stat federal, dotat cu mijloacele diplomatice şi militare demne de o mare putere. În acelaşi timp, ideea unui stat european va fi dezbătută de Conferinţa Interguvernamentală, din 1996, care urma să clarifice raporturile dintre statele membre şi instituţiile europene (Bourlanges 1997: 222).

Tema 4: Guvernanţa în Uniunea Europeană