The passions of the mind

Cu trei zile înainte de petrecere, dr. Rie veni la Bellevue ca să-l examineze pe unul din copii, pe care îl durea în gât. Îi aduse Marthei o sticlă de lichior de ananas, cu ocazia apropiatei ei zile de naştere. Sigmund sări în sus.

— Oskar, nu ratezi nici o ocazie să faci fel de fel de cadouri. Când ai de gând să-ţi găseşti o nevastă ca să te vindece de năravul ăsta?

După masă, deschiseră sticla, dar aceasta mirosea puternic a ulei. Stânjenit, Oskar exclamă:

— Acum înţelegi de ce nu mă grăbesc cu însurătoarea? Dacă i-aş fi oferit sticla aceasta presupusei mele soţii, aş fi provocat un dezastru matrimonial!

În timp ce urcau spre Leopoldsberg, Sigmund îl întrebă:

— Cum ai găsit-o pe Emma?

— E mai bine, Sig, dar nu s-a refăcut complet.

Sigmund se simţea deprimat. Din cuvintele lui Oskar nu răzbătea nici un reproş, însă Sigmund presupunea că, de fapt, acesta voia să-i dea de înţeles că-i promisese pacientei mai mult decât îi oferise. Oskar, care îl iubea pe Sigmund la fel de dezinteresat ca şi Josef Paneth odinioară, nu-l întreba niciodată pe Sigmund ce fel de metode de tratament aplica în nevroze. Ar fi preferat ca Sigmund, care era superiorul lui în cadrul Institutului Kassowitz, să rămână în neurologia infantilă. Cu câteva luni în urmă, Sigmund, care tânjea după un suflet înţelegător în Viena, îi arătase lui Oskar un prim proiect al lucrării lui despre etiologia sexuală a nevrozelor. Oskar parcursese vreo două pagini, clătinase din cap dezaprobator şi îi înapoiase manuscrisul exact cu aceleaşi cuvinte utilizate şi de Charcot după ce Sigmund îi relatase experienţa lui Josef Breuer cu „vindecarea prin conversaţie":

— Nu, aici nu văd nimic interesant.

Un alt prieten, oftalmologul Leopold Königstein, îşi exprimase şi el îndoielile şi îl întrebase într-o sâmbătă seară pe Sigmund, la partida obişnuită de taroc:

— Sigmund, tratamentul ăsta al tău catarctic ar putea să ducă la înlăturarea simptomelor?

— Da, răspunse Sigmund, cred că pot să transform drama isteriei într-o nefericire oarecare.

După ce Martha şi copiii se duseră la culcare, aprinse lumina în camera pe care o folosea drept birou şi îi scrise o scrisoare lui Josef Breuer, în care îi explica în amănunţime prognoza şi tratamentul aplicat Emmei Benn. Scrise fără întrerupere până la miezul nopţii, în speranţa că se va justifica în faţa lui Breuer pentru presupusa acuzaţie a lui Oskar Rie că nu-şi făcuse bine meseria. Adormi foarte greu şi spre dimineaţă avu un vis: „E într-o sală mare, cu foarte mulţi oaspeţi, printre care se afla şi Emma. Am luat-o imediat deoparte şi i-am adresat câteva cuvinte de reproş fiindcă nu acceptase soluţia mea. «Dacă ai dureri, asta e numai din vina ta.» Ea a răspuns: «Dacă ai şti ce dureri cumplite am în gât şi în tot abdomenul – simt că mă sfârşesc». M-am alarmat şi am privit-o cu luare-aminte. Era palidă şi trasă la faţă. Mi-am spus că n-ar fi exclus să fi trecut cu vederea vreo suferinţă organică. Am dus-o la fereastră, m-am uitat în gât şi am descoperit o pată albă în dreapta. În alt loc am observat nişte cicatrice cenuşiu-albicioase, deasupra unor structuri ondulate, modelate în mod clar după osul turbinal al nasului. L-am chemat imediat pe dr. Breuer, care a văzut acelaşi lucru.... Josef arăta altfel ca de obicei, era foarte palid, şchiopăta şi îşi răsese barbişonul... Prietenul meu Oskar stătea şi el alături de Emma, iar Leopold o asculta la piept pe deasupra corsetului şi spunea: «Are o zonă cavernoasă aici jos, în stânga». Mi-a mai atras atenţia asupra iritaţiei pielii de pe umărul stâng. Observasem şi eu acest lucru, deşi era îmbrăcată. Breuer a conchis: «Nu încape nici o îndoială că e vorba de o infecţie, dar nu contează, va face dizenterie şi toxina va fi eliminată». Eram cu toţii conştienţi de originea infecţiei. Cu puţin timp înainte, când se simţea rău, prietenul meu Oskar îi făcuse o injecţie cu un preparat de propil... propil... acid propinic trimetilamină (şi am văzut în faţa ochilor formula substanţei, ca şi când ar fi fost tipărită). Injecţiile de felul acesta ar trebui făcute cu mai multă băgare de seamă... Şi probabil că nici seringa nu fusese dezinfectată."

La micul dejun, visul continua să-l obsedeze, aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată cu alte vise. Nemaifiind în stare să se gândească la altceva, îi examină cu atenţie conţinutul. Spre deosebire de ceea ce crezuse mai înainte, şi anume că visele sunt o formă de nebunie a somnului, sesizase acum în visele sale referiri la întâmplările petrecute cu o zi sau mai multe în urmă. Câţiva pacienţi de-ai lui erau înspăimântaţi sau neliniştiţi din cauza viselor lor şi insistau să i le povestească în timpul orei de consultaţii. În acele vise sesizase uneori câte o imagine sau o propoziţie care părea să reflecte şi, într-o anumită măsură, să arunce o lumină asupra unor aspecte ale bolii pacientului. Nu reuşise însă să analizeze acele momente de claritate sau să le pună în legătură cu altele, indiferent cât de multe vise îi relataseră pacienţii. Se pare că şi visele îşi aveau amintirile lor, la fel ca şi subconştientul. În timpul somnului, aceste frânturi de amintiri, după ce fuseseră amestecate aşa cum se bat ouăle pentru omletă într-o farfurie, reuşeau să găsească o cale pentru a ieşi la suprafaţă.

Aruncă o privire peste masă, în direcţia Marthei. Până atunci nu-i adresase nici un cuvânt, în afară de un salut mohorât. Se ridică de pe scaun, ocoli masa ca să ajungă lângă ea, îi cuprinse umerii cu braţul şi o sărută pe obraz.

— Te rog să mă ierţi dacă în dimineaţa aceasta nu sunt foarte comunicativ, dar am avut un vis foarte straniu. Mă obsedează încă şi acum. Trebuie să stau şi să mă gândesc dacă pot să înţeleg ceva din el. Mi se pare important şi am senzaţia că poate fi chiar descifrat... deşi în momentul de faţă arată ca un adevărat haos.

Închise uşa biroului, umplu călimara, îşi luă un teanc de foi de hârtie şi se aşeză cu spatele spre minunata privelişte a pădurilor verzi şi a munţilor. Îşi spuse în sinea lui: „Trebuie să analizez visul acesta bucăţică cu bucăţică, aşa cum montează un ceasornicar elveţian o pendulă".

Îşi spuse că va trebui să detaşeze din ansamblul visului fiecare imagine, fiecare piesă a acţiunii şi fiecare rând al dialogului şi să-şi lase apoi mintea să plutească în genul de asocieri libere spre care îi îndemna pe pacienţii săi. Dacă ceea ce gândea el părea lipsit de sens sau nerelevant, va trebui să-şi impună să dea afară leziunea mentală, aşa cum le cerea şi pacienţilor săi. Îşi va lăsa mintea să foreze în jurul fiecărui personaj din vis şi apoi, după ce va aşterne pe hârtie tot ceea ce ieşise în mod spontan la suprafaţă, va încerca să lege elementele unele de altele şi cu el însuşi.

Locul şi timpul erau clare: sărbătoreau ziua de naştere a Marthei şi se aflau în holul mare din Bellevue, unde el şi cu Martha întâmpinau oaspeţii. Emma era, evident, personajul principal.

Îşi duse degetele la frunte, fulgerat de un gând: „Intenţionam să-i fac reproşuri Emmei fiindcă nu mi-a acceptat soluţia pentru boala ei. În vis am spus: «Dacă ai în continuare dureri, asta e numai din vina ta». Sunt încredinţat că mi-am îndeplinit obligaţiile faţă de un pacient în momentul în care am scos la suprafaţă sensul ascuns al simptomelor lui. Tocmai în aceasta constă tratamentul. Nu sunt răspunzător de faptul dacă ea acceptă sau nu diagnosticul meu, deşi bineînţeles că nu se poate vorbi de vindecare în condiţiile în care se respinge. În consecinţă, pentru mine este imperios necesar ca ea să creadă în soluţia mea şi să acţioneze cu toată încrederea în conformitate cu sugestiile mele. Dacă durerile se menţin din cauza atitudinii Emmei, atunci evident că eu sunt absolvit de orice vină. Ergo, Emma nu a vrut să se trateze, iar eu nu pot fi făcut răspunzător pentru eşec.

Oare aceasta să fie explicaţia visului?

Emma s-a plâns de dureri în gât şi în tot abdomenul. E clar că sunt îngrijorat la gândul că o mare parte a suferinţelor ei s-ar putea să aibă o cauză somatică. Pentru a dovedi că nu sunt robul unei idei fixe, am dus-o pe Emma la fereastră ca s-o examinez în gât şi am descoperit o pată mare albă în partea dreaptă şi nişte cicatrice cenuşiu-albicioase pe nişte structuri ondulate, modelate după oasele nazale. Dar Emma nu a avut niciodată probleme cu gâtul."

Îşi aminti atunci de o prietenă apropiată a Emmei, tot văduvă, care suferea de anumite tipuri de isterie. Într-o zi, Sigmund se dusese la ea acasă şi îl văzuse pe Josef Breuer examinând-o la fereastră. Se uita în gâtul pacientei şi spunea că s-ar putea să aibă o membrană difterică.

„Ce s-a întâmplat aici? se întrebă el. Am pus-o pe prietena Emmei s-o înlocuiască pe aceasta în vis. Mai departe, am observat că Emma era palidă şi trasă la faţă. Dar Emma a avut întotdeauna un ten foarte frumos. Martha este palidă şi trasă la faţă. Am făcut cumva un amalgam din Emma, prietena ei şi Martha. De ce?"

Îşi lăsă în continuare mintea să alerge liberă şi atenţia îi fu atrasă de Oskar Rie, care devenise cumva eroul negativ al visului, prin contrast cu personajul pozitiv reprezentat de Emma. Sigmund îşi dădu seama că formulase în visul său două acuzaţii foarte serioase împotriva lui Oskar – nesăbuinţă în mânuirea substanţelor chimice şi utilizarea unei seringi nesterilizate. Întrucât el, Sigmund, îi făcea injecţii cu morfină pacientei lui în vârstă de optzeci şi doi de ani şi nu-i provocase niciodată vreo infecţie din cauza unui ac nesterilizat, înţelese că, în vis, era foarte mândru de propria lui muncă şi, în acelaşi timp, îl denigra pe Oskar. Printr-o legătură misterioasă, în următorul lui gând Oskar Rie devenea răspunzător de faptul că Emma încă mai acuza tot felul de dureri. Emma era bolnavă din cauza injecţiilor pe care i le făcuse Oskar!

„Aşadar, dacă cel răspunzător este Oskar Rie, nu pot fi eu! Şi în felul acesta m-am disculpat încă o dată!"

Prezenţa în vis a propilului, a acidului propionic şi a trimetilaminei erau o reminiscenţă a mirosului de ulei rânced care ieşise din sticla de lichior adusă de Oskar pentru Martha ca dar de ziua naşterii şi reprezenta un alt reproş făcut acestuia.

Apoi începu să se ocupe de Josef Breuer. Cartea lor fusese publicată de Deuticke, dar deocamdată nu existau nici un fel de reacţii. În vis, Sigmund îl chemase pe Josef ca să se uite în gâtul Emmei şi la oasele turbinale ale nasului. Josef îi confirmase diagnosticul. Dar de ce era Josef aşa de palid, de ce şchiopăta, de ce îşi răsese barba de tot? Şi de ce spusese Josef, după ce o examinase pe Emma: „Fără îndoială, este vorba de o infecţie, dar nu contează, va face dizenterie şi toxina va fi eliminată". Vorbele lui n-aveau nici o noimă. Ideea potrivit căreia agenţii patogeni pot fi eliminaţi prin defecaţie nu era îmbrăţişată de nici un medic cu adevărat calificat.

„Aici, îşi zise el, mă grozăvesc în vis că sunt un diagnostician mai bun decât Josef Breuer."

Începu să scrie fără întrerupere, mai multe ore la rând, grăbit să aştearnă pe hârtie şuvoiul de idei ce-i venea în minte. Era vorba de interferenţele cu alţi pacienţi pe care, în trecut, îi trataseră în trei, el, Oskar Rie şi Josef Breuer, şi de reproşurile pe care şi le făcuse cu acel prilej; aşa fusese bunăoară cazul femeii căreia îi admi­nistrase sulfonal, apoi faptul că îi administrase cocaină prietenului său Fleischl, care avea să devină dependent de acest drog. Mai erau şi alte asociaţii pe care le sesizase la un moment dat, cum ar fi faptul că o transpusese pe Emma în persoana văduvei, prietenei sale, şi apoi în cea a Marthei Freud. Emma vorbea de dureri în tot abdomenul, când, în realitate, Martha avea asemenea dureri deoarece era însărcinată. Din nou apăreau seringa şi injecţia care, după părerea lui, simbolizau actul sexual. Îşi aminti că nici el, nici Martha nu mai doriseră un alt copil. De aceea „seringa murdară" simboliza injecţia fertilă prin care o lăsase din nou însărcinată pe Martha şi care îi crease serioase probleme până în momentul de faţă.

În după-amiaza aceleiaşi zile făcu o plimbare lungă prin pădure, încercând să găsească răspunsul la o serie de întrebări:

„Cum să fac legătura între aceste fire aparent irelevante şi dezorganizate? Care este numitorul lor comun? Ce semnificaţie are visul? Sau ce am încercat eu să spun prin acest vis? Pentru că încă nu ştiu dacă cel care visează este dramaturgul sau numai actorul pentru care au fost scrise dialogurile."

Un lucru îi era clar, şi anume că visul urmărea să inducă o stare de automulţumire. Conţinutul lui fundamental îl constituie împlinirea unei dorinţe, iar motivul lui este o dorinţă neîmplinită.

Fu asaltat de amintirea altor vise anterioare, ce cădeau peste el ca nişte pietricele de mozaic. Se opri brusc şi simţi cum i se face pielea ca de găină. Exclamă către un pâlc de copaci:

— Acesta este scopul viselor! Să elibereze din subconştient ceea ce îşi doreşte cu adevărat individul. Nu măştile, deghizările, nu sentimentele ascunse sau dorinţele strivite, ci ceea ce individul – undeva, într-un colţ îndepărtat al minţii lui – doreşte să se fi întâmplat! Ce mecanism uluitor! Dar cum de nu ne-am dat seama de lucrul acesta de-a lungul atâtor secole? Cum am putut să ne închipuim cu toţii, chiar şi eu însumi, că visele poartă în ele germenele nebuniei? Că nu au nici un model, că nu servesc nici unui scop, că nu pot fi controlate de nici o forţă de pe pământ, din cer sau din iad? Dacă ar fi fost analizate sistematic, s-ar fi acumulat cunoştinţe uriaşe despre natura fiecărui individ.

În vise, remarcă el, nimic nu se uită, oricât de vechi ar fi întâmplările. Inventivitatea visului, varietatea formelor pe care le îmbracă reprezintă un uriaş complot al imaginaţiei. Şi dacă – aşa cum începuseră să bănuiască în momentul de faţă – visele erau o uşă deschisă spre subconştient, dezvăluind adevăratele dorinţe ale pacientului, înseamnă că avea la dispoziţie o nouă modalitate de a înţelege ce anume îl face pe pacientul lui să fie bolnav din punct de vedere mental, nervos sau afectiv, ceea ce-i va permite să pună realmente boala sub microscop. Ce altceva putea să dezvăluie mai bine ce vrea să aibă, să fie sau să dobândească un om decât dorinţele lui? Şi invers, aceste dorinţe demonstrau ce ar fi vrut să se schimbe în viaţa lui, să se îmbunătăţească, să înregistreze un salt calitativ. În visele sale, omul redacta şi rescria manuscrisul vieţii sale trecute! Se grăbi să se întoarcă acasă pe potecă, exultând de fericire. Era una dintre cele mai mari descoperiri pe care le făcuse până la acea dată.

12
Studii asupra isteriei nu se bucură de mai mult succes decât lucrările sale anterioare. Unul dintre cei mai cunoscuţi neurologi germani, Strümpell, îi făcu o recenzie nefavorabilă, apoi toată lumea amuţi.

Sigmund i se plânse Marthei:

— Tot ceea ce spune Strümpell poate să fie adevărat, dar nu are nici o legătură cu cartea. A construit din propria imaginaţie un caz pe care l-a demolat apoi în mod strălucit.

La Viena, nimeni nu discuta despre carte, nici măcar nu for­mula critici. La rândul lor, prietenii lui Sigmund o ignorară. Cu toate acestea, dr. Freud presupunea că lucrarea se citeşte, căci aflase de la Deuticke că se vânduseră deja câteva sute de exemplare din cele opt sute pe care le tipărise.

Săptămânile următoare îi aduseră câteva mici compensaţii. Dr. Eugen Bleuler, şeful Clinicii de psihiatrie din Zürich, care făcuse o recenzie favorabilă a cărţii Despre afazie, publică un articol în Münchener medizinische Wochenschrift, în care afirma că „materialul faptic al cărţii deschide o perspectivă cu totul nouă asupra mecanismelor minţii şi reprezintă una din cele mai importante contribuţii din ultimii ani în domeniul psihologiei în general şi al psihopatologiei în special". De asemenea, primi un mesaj din partea dr. Mitchell Clarke din Anglia, care citise cartea şi pregătea o recenzie pentru revista Brain.

Sigmund conchise trist:

— Acum pot să mă resemnez şi să mă întorc la cazurile zilnice.

Martha schiţă un zâmbet.

— Ce altceva este viaţa decât un amestec de iluzii şi deziluzii? Nu lăsa speranţele să te poarte pe cele mai înalte culmi şi nu te vei prăbuşi cu o izbitură atât de puternică.

Nepăsarea cu care fusese primită cartea îl afectase atât de mult pe Josef Breuer, încât acesta încetă să se mai vadă cu Sigmund. În acelaşi timp, fratele lui, Alexander, devenise din ce în ce mai irascibil. Sigmund ştia că este suprasolicitat, că editează Tarif-Anzeiger care devenea tot mai mare pe zi ce trecea, că dirija aproape de unul singur toate treburile companiei de transport şi că ţinea şi cursuri la Academia de Export. Continua să locuiască acasă şi contribuia la întreţinerea părinţilor şi a celor două surori nemăritate. Investea o parte din salariu în fiecare lună pentru extinderea afacerilor. Programul acesta atât de încărcat nu-i lăsa timp pentru a lega prietenii cu tineri de vârsta lui. Nu avusese nici un concediu timp de treisprezece ani.

Martha decise că o săptămână la Veneţia, împreună cu Sigmund, o să-i prindă foarte bine lui Alexander.

— De fapt, o să vă facă foarte bine amândurora, spuse ea. Acesta va fi cadoul nostru pentru ziua ta de naştere, când o să împlineşti douăzeci şi nouă de ani, Alex. Eu nu mă simt prea bine, aşa că nu am nici un chef să hoinăresc prin Italia în arşiţa verii.

Sigmund fu cuprins de fobia trenului cu o zi înainte de plecare. Nu se mai putea gândi la nimic altceva şi avea senzaţia că îl strânge ceva de gât. În bucuria plecării era întotdeauna amestecată şi o doză de spaimă. Ca de obicei, ajunse la gară cu o oră înainte ca trenul să fie tras la peron, dar se relaxă de îndată ce acesta se puse în mişcare.

Veneţia era oraşul ideal pentru călătorul străin ce vizita Italia pentru prima dată. Luară o gondolă şi se plimbară pe Canal Grande până la hotelul Danieli, apoi se opriră în Piazza San Marco, cu cei patru cai ai săi. Se căţărară până în vârful Campanilei, unde se urcase mai înainte Goethe, şi admirară acoperişurile de ţiglă roşie ale caselor Veneţiei, înconjurate de marea din care crescuse cu cincisprezece secole în urmă. Făcură apoi o vizită în splendidul Palat al Dogilor şi se lăsară cuprinşi de o admiraţie mută la vederea plafonului oval al lui Veronese, înfăţişând Zeificarea Veneţiei. Luară masa pe o terasă în aer liber la Florian, în timp ce o orchestră de coarde cânta arii din operele lui Verdi.

Sigmund era un turist pasionat. Străbătură străzile străvechi ca să vadă campanilele înclinate, vizitară palatele care se cufundau încet în apă, traversară podurile Rialto şi Accademia, înotară în apa caldă a mării de la Lido, se duseră cu barca până la insulele Torcello şi Murano. Veneţia fusese construită în mâlul mării, aşa cum unele sate italiene îşi săpaseră lăcaşul pe pantele munţilor. Sigmund cunoştea bine istoria artistică a oraşului: Giorgione, Tizian, Carpaccio; întrucât o mare parte din arta veneţiană era expusă în biserici, începură cu basilica în stil bizantin din San Marco, cu sculpturile sale în marmură, mozaicurile, picturile care îţi tăiau respiraţia, apoi vizitară Santi Giovanni e Paolo, St. Zacaria, Salute.

Alexander era ca un copil. Mergea fără pălărie pe cap, lăsând soarele să-i bronzeze faţa. Semnele oboselii dispărură, mânca cu poftă din toate fructele de mare ce se găseau din abundenţă la Veneţia. Ceea ce-l impresiona însă în mod special era felul în care Sigmund îmbrăţişa cu privirea frumuseţea plină de culoare a arhitecturii veneţiene, marile palate ducale, scările de la Bovolo şi Logetta de la Sansovino. Şi pentru ca reuşita excursiei să fie deplină, Sigmund dădu peste un magazin micuţ pe un canal lăturalnic, de unde cumpără, la un preţ ridicol de mic, un cap de bronz al zeului Janus, cel cu două feţe, zeul „începuturilor".

La gara din Viena, când se despărţiră, Alexander spuse:

— Îţi mulţumesc pentru vacanţa minunată pe care mi-ai oferit-o. Ştii ce mi-a plăcut cel mai mult? Să mă uit la tine când admiri operele de artă. Te-am auzit de mai multe ori susţinând că nu eşti religios din fire. Non è vero, cum spun italienii. Arta este religia ta. În ochii tăi se citeşte extazul atunci când te opreşti în faţa unei lucrări de Giorgione sau de Tizian. Parcă văd cum buzele tale rostesc o rugăciune.

Sigmund era amuzat.

— Profesorul Brücke iubea pictura la fel de mult ca şi fiziologia. Billroth îndrăgea muzica la fel de tare ca şi chirurgia. Nothnagel iubeşte literatura la fel de mult ca şi medicina internă. Dacă dragostea mea pentru un tors de marmură din secolul întâi mă transformă într-un religieux, n-am nimic împotrivă.

Abia se întorsese acasă, când plecă la Berlin. Era nerăbdător să mai ţină un „congres" cu Wilhelm Fliess. De când predase manuscrisul lucrării Studii asupra isteriei, gândurile lui se concentraseră asupra unei noi cărţi, cam de vreo sută de pagini, cu titlul Proiect de psihologie ştiinţifică.

Fliess îi dedică o parte din timpul rezervat pentru pacienţii particulari. Cei doi bărbaţi petrecură zilele calde de sfârşit de august în pădure, discutând febril asupra proiectului. Sigmund era aşa de surescitat încât, în momentul în care trenul se puse în mişcare, părăsind Anhalter Bahnhof din Berlin, deschise un caiet de însemnări, luă un creion din buzunar şi notă grăbit „Partea I". Continuă să scrie fără întrerupere până când trenul ajunse la Viena. Folosise un fel de stenografie criptică pe care o înţelegeau numai ei doi, el şi cu Fliess, pornind de la un sistem de simboluri greceşti:
Q – cantitatea, ordinul de magnitudine din lumea exterioară

Qn – cantitatea, ordinul de magnitudine intercelular

Ø – sistemul de neuroni permiabili

v – sistemul de neuroni nepermiabili

w – sistemul de neuroni perceptuali

W – percepţie (Wahrnehmung)

V – ideea-reprezentare (Vorstellung)

M – imaginea motorie
„Intenţia noastră, scria el, este fundamentarea unei psihologii care să fie o ştiinţă a naturii: adică să reprezinte procesele psihice ca stări determinate cantitativ ale particulelor materiale specifice." Dezvoltă apoi o teorie asupra neuronilor pornind de la recentele descoperiri în histologie şi încercând să explice modul în care un curent trece prin canalele de transmitere ale celulelor, făcând deosebirea între neuronii care au bariere de contact şi alţii care permit Qn să treacă fără să-i opună nici o rezistenţă... din dorinţa de a explica memoria, durerea, satisfacţia, capriciile, cunoaşterea, gândirea, conţinutul conştiinţei...

Scrise treizeci de pagini. Câteva zile mai târziu începu partea a II-a, Psihopatologia, în care îşi descrise propriile descoperiri din domeniul comportamentului isteric, defensivitatea patologică, formarea simbolurilor, tulburările gândirii cauzate de stările afective şi modul în care durerea şi neplăcerea se descărcau prin intermediul canalelor fizice. Zece zile mai târziu începea partea a III-a, Încercarea de reprezentare a proceselor normale.

Niciodată nu mai fusese atât de absorbit de ceva. Mărturisea că este de-a dreptul „devorat" de dorinţa de a-şi valida teoriile pe baza histologiei, a anatomiei creierului şi a sistemului nervos cen­tral. Inventă un vocabular adecvat, elaboră formule matematice pentru măsurarea cantităţii şi direcţiei fluxului de imagini din amintire, desenă diagrame ale unor cazuri mai importante, ca acela al tinerei care refuza să intre în magazine de teamă ca nu cumva vânzătorii s-o ridiculizeze pentru îmbrăcămintea ei.

Se simţea în culmea fericirii. Devenise din nou om de ştiinţă. Martha era fascinată de schiţele răspândite pe biroul lui. Îl rugă să i le explice şi ei.

— Ca desenator, n-am să fiu niciodată un Daumier, glumi el, dar hai să vedem dacă o să mă pot face înţeles. Uite, aceasta este schema eului ca reţea de neuroni legaţi prin catexeză.

Limbajul era prea tehnic pentru Martha, care căsca ochii mari când auzea sintagme de genul „o cantitate de Qn care intră în neuronul a din Ø, din exterior".

— Nu înţeleg ce reprezintă simbolurile tale, Sig. Este un limbaj de laborator, nu-i aşa?