Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Complexitatea

Altminteri, scriitura lui Victor Teleucă este de o complexitate derutantă, ce pare, adesea, prea sofisticată şi chiar artificială prin barochismul ei care amestecă diverse limbaje. O asemenea structură „mozaicată” nu veţi întâlni la Eminescu şi nici măcar la Nichita Stănescu, nemaivorbind de un alt maestru comun, Ion Barbu, care duce puritatea stilului la extrem, în pofida prezenţei unor termeni matematici în textele poetice. În acelaşi timp, complexitatea lui Victor Teleucă nu devine nici textualizare postmodernistă. Jocul lingvistic teleucian nu pierde niciodată firul Ariadnei, cel a sensului sau al sensurilor, care nu mai interesează textualizarea de tip postmodern. Nici el nu crede în „fixitatea” adevărului sau adevărurilor, dar nu pierde prezenţa ontologicului, care l-a plasat printre „metafizici”. Dat fiind că semnul poetic, ca translimbaj, reprezintă un terţ inclus¹, el nu poartă şi nu poate fi confundat cu un anume sens, ci are un rol cu mult mai important: este ceea ce generează sensuri. Încât putem conchide că metafizica lirosofică a lui Victor Teleucă aparţine, şi prin complexitate, ethosului transmodern.

Basarab Nicolescu² arată că trei sunt pilonii de susţinere ai transdisciplinarităţii: nivelurile de Realitate, complexitatea şi terţul tainic inclus. Toţi sunt identificabili în opera lui Victor Teleucă. Invazia de afirmaţii şi negaţii din mai toate textele poetului n-ar fi fost posibilă fără încercările necontenite de a simultaneiza dinamic diversele niveluri de Realitate, căutând mereu ceea ce e între şi dincolo de ele. Complexitatea viziunilor teleuciene tocmai de aici vine. Realitatea, cuprinzând mai multe niveluri, este contradictorială. Teleucă încearcă să se posteze între aceste niveluri, neavând nici o pretenţie să producă schimbări în sânul vreunuia. E o întreprindere necuprins de grea şi nesfârşită, atâta vreme cât există încercarea de a nu muri. Sisif, în definitiv, se-ncearcă între două niveluri de realitate extreme: sus şi jos. Bolovanul, care nu trebuie să încremenească în nici unul dintre aceste niveluri de Realitate, este nodul gordian al existenţei. Albert Camus, în celebrul său eseu despre Mitul lui Sisif, a avut geniul de a-i da trudei lui Sisif demnitatea ethosului trans. Asta face şi Victor Teleucă, încercându-se să se strecoare şi să ne strecoare, cu poezia lui, printre faimoasele stânci Scylla şi Charibda. Pentru asta nu trebuie să crezi că una dintre cele două stânci poate fi distrusă şi anihilată, cum cred raţionaliştii utopici, prizonieri ai logicii lui Da vs. Nu. De observat că niciodată Teleucă nu optează pentru una dintre „stâncile” gândirii tari, cum o va numi Gianni Vattimo. Nu-l lasă ondulaţiunea mioritică.

Pentru a exemplifica dualitatea, complexitatea, în imaginarul poetic, Pompiliu Crăciunescu cita din Tutungeria marelui poet portughez Fernando Pessoa:

Nu sunt nimic,

Nu voi fi niciodată nimic.

Nu reuşesc să voiesc să fiu altceva decât nimic.

În rest, ţin strânse în mine toate visele lumii.¹
Victor Teleucă îl cunoştea bine şi Fernando Pessoa, cum atestă referinţele la poetul portughez. Nimicul este o imagine frecventă şi la poetul basarabean, ca supremă prezenţă a complexităţii fiinţei. Ancorată în transversaliile timpului, fiinţa istorică este multidimensională: „A contrazice şi a transfigura timpul înseamnă a proiecta timpurile diferite ale istoriei într-o temporalitate transversală a cărei enigmă este de a se deschide în falduri înscrise în propria perenitate şi, în acelaşi timp, de a scurtcircuita aceste falduri.”¹ Care falduri nu sunt altceva decât niveluri de Realitate. Dar poetul le poate numi şi goluri în Realitate:
Un gol infinit făcut din goluri finite, care fiecare în parte îşi trăieşte tragedia sau bucuria existenţei. Înseşi bătăile gongului par a nu fi altceva decât nişte goluri care se nasc, renăscând din propria existenţă efemeră alte goluri-ecouri, acestea, la rândul lor, punând faţă în faţă realul cu irealul ca două oglinzi perfecte să se reflecteze reciproc, formând un coridor lung pe care pleacă undeva umbre de oameni ce nu se vor mai întoarce nicicând.²
Antimodernismul lui Victor Teleucă se manifestă tot eminescian, declarându-se, ca maestrul său, un romantic (ca în „arta poetică” Am fost un visător din deschiderea volumului Ninge la o margine de existenţă, dar şi în alte texte), nicicum modernist sau postmodernist. Şi el şi-a creat o lume ca nelumea, cum spune Eminescu, intertextualizat, altminteri:
Mi-am făcut o lume a mea şi o «trăiesc», făcându-mă pe mine diferit, ca «ne-lumea», dar şi ca «ne-mine», fiindcă, până la urmă, datorită filosofiei helveţiene – cum sunt eu, eu sunt altul. Pentru prima dată când simţi lipsa ta de sine şi în golul absenţei tale intră prezenţa altului, îţi dai seama că eşti altul decât eşti, se clatină lumea, îţi fuge pământul de sub picioare şi rămâi suspendat în gol, devii imponderabil ca un corp într-un câmp în care gravitaţia terestră îşi pierde influenţa, devenind parteneră cu alte gravitaţii şi ele se întâlnesc în tine, într-un punct, unde se intersectează, şi tu devii împărţit în zone de influenţă.¹
Este o eroare să interpretezi complexitatea poetică la nivelul complexităţii filosofice. S-ar da prioritate „filosofului” Teleucă, iar nu poetului. Or, am mai spus-o, primul care şi-a negat statutul de filosof a fost poetul însuşi. N-aş fi făcut această precizare dacă nu mi-ar fi căzut sub ochi o apreciere a talentatului critic Eugen Lungu. Scriind, pertinent, despre romanul lui Arhip Cibotaru, Pe timpul lui Teleucă, Eugen Lungu vrea să tempereze entuziasmul prozatorului faţă de volumul Ninge la o margine de existenţă. Fireşte, nu e nimic condamnabil în asta. Numai că ne ciocnim de următoarea judecată: „Poemelor de aici li se atribuie o miraculoasă şi profundă gândire filosofică, de fapt, totul reducându-se la o mimare a abisalelor profunzimi.”²

Miră, mai întâi, faptul că un critic atât de cultivat comite un pleonasm precum „abisalele profunzimi”. Apoi, nu e sigur că Arhip Cibotaru s-a extaziat doar privitor la „filosofia” lui Teleucă, preţuirea dintâi fiind pentru poet. Dar, îndoindu-se de gânditor, Eugen Lungu pune sub semnul întrebării şi poetul. În fine, subliniez că textele lui Teleucă pot fi utilizate pentru a-i reliefa gândirea metapoetică şi concepţia despre realitate, dar dacă te opreşti doar la acest nivel înseamnă a risca deformarea imaginarului poetic prin care, cum mărturiseşte Teleucă, poetul şi-a creat o lume a lui, care ne poate plăcea sau nu. A cere mai mult decât atât înseamnă inclusiv a aluneca tu însuţi în „abisale profunzimi”! Ne mai poate mira şi altceva: de ce ar avea nevoie un critic, cu afinităţi doctrinare postmoderniste, să caute în poezie „abisalul”, când postmodernismul a eliminat din arsenalul său conceptual „categoria profundului”, cum se exprimă H.-R. Patapievici într-un text despre Eminescu? Altfel zis, cine vrea poate să-l citească pe Victor Teleucă doar ca textualist şi intertextualist. Dar Eugen Lungu, critic al generaţiei ’80, refuză a-l citi pe Teleucă sub lupa simulacrelor postmoderne, tăgăduindu-i valoarea estetică a textelor. Este adevărat că în textualizările lui Victor Teleucă există şi ispita autopastişei stilistice, dar nu aceasta este dominanta operei. Însă şi din acest punct de vedere criticul lasă impresia că se abate de la propria estetică, dat fiind că postmodernii nu mai au în arsenalul lor conceptul valorii estetice, considerat ca anacronic. Rămâne o enigmă de ce i-ar pretinde-o lui Teleucă. Oare, paradoxal, nu pentru că simte că Victor Teleucă are şi valoare estetică? Şi o are, cu toate că el chiar simulează strategia simulacrului postmodern, ca în splendida poemă Sunt trist:

sunt trist ca o pictură rupestră de prin grote

ce nu le vede nimeni sub stânca dărâmată,

sunt trist ca Don Quijote, ca moara ce-l aşteaptă

cu aripile-n vânt, puterea să-şi măsoare, să-şi guste

clipa-şansă; sunt trist ca Sancho-Panza, ca

norii albi de toamnă, sunt trist ca Dulcineea, prea

mult distinsa doamnă din doar închipuirea

acestui domn distins, sunt trist ca ploaia toamna

căzând pe ochii stinşi ai fiului lui Crist,

sunt trist precum e tristă o sâmbătă-n deşert

când trec spre zare plopii înfriguraţi şi ninşi;

sunt trist ca o tăcere; sunt trist că toate-aceste

tristeţi, le mai rezist, sunt trist mai mult

ca tristul ce este cel mai trist… sunt trist că

nu sunt trist şi prin tristeţea asta mă

bucur când insist.
Postmodernul îşi simulează trăirile, pierzând candoarea originară, romantică. Teoreticienii post-modernismului convin că personajul postmodern nu mai face jurăminte de dragoste ca Romeo Julietei, ci spune: „Te iubesc precum Romeo pe Julieta!” Cum se vede, intertextual îşi declară tristeţea şi eul liric teleucian.

Pe de altă parte însă (şi Eugen Lungu o presimte, în subtext, de unde aspra lui reticenţă), poetul e mai mult de atât, întrucât la nivelul semnului poetic există o altă „profunzime” decât cea la nivelul gândirii filosofice. Cred că Victor Teleucă ar fi ascultat cu atenţie şi dojana lui Eugen Lungu, aşa cum a făcut-o şi cu Serafim Saka. În definitiv, i-a şi răspuns anticipat: poezia este şi ea meditaţie, dar de un fel aparte, de tip yoga, făcută din tăceri, din ceea ce Wittgenstein zicea că nu se poate spune:

Nirvana ei ar fi pătrunderea prin înţelegere intuitivă a factorului de decizie, căci încearcă să fie ceea ce nu este şi nici nu poate să fie. E ca şi cum ai încerca să vezi lumea cu ochii altcuiva, ca să nu te poţi învinui că ai apucături egocentriste, ceea ce ar însemna să-ţi schimbi centrul de greutate de la un moment la altul, pentru deplasarea liberă în golul spaţio-temporal ce se poate afla în coada unei comete ori în strâmtoarea gibraltarică a ceasului de nisip prin care curge nisipul din pustiul Sahara în pustiul Kara-Kum, aşteptând odată şi odată entropia să-şi întoarcă îndărăt cursul, în care cauza şi efectul să-şi schimbe locurile.¹
Destul de „complicat”, iar în complicatul acesta logica aristotelică nu ne mai este de folos.