Johann Gottfried Herder - filosof, filolog, literat, antropolog, folclorist, poet; elev al lui Kant de la care a preluat, printre altele, ideea potrivit căreia funcţia istoricului este să descopere principiul dezvoltării continue
A dezvoltat ideea celor trei stadii în evoluţia omenirii: 1. al poeziei (memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi poeme), 2. al prozei (ilustrează tinereţea; este reprezenată prin proză) şi 3. al filosofiei (etapa maturităţii, a gândirii filosofice)
Jean Jacques Rousseau
Giambattista Vico- Principiile ştiinţei noi
Edmund Burke- Reflecţii asupra revoluţiei franceze (1791)- o naţiune creşte ca o fiinţă vie, structurile politice se constituie treptat şi evoluează lent; reflecţiile sale au stat la baza ideologiei conservatoare
Istoriografia romantică franceză
Augustin Thierry (1795- 1856)
Opera: Istoria cuceririi Angliei de către normanzi (1825)- se simte influenţa lui Walter Scott prin verva şi vivacitatea de novelist cu care a scris lucrarea şi a lui Saint Simon prin interesul pentru justiţia socială
A văzut istoria ca o dramă în care se consumă pasiuni; procesul istoric este lupta dintre cel slab şi cel puternic
10 ani de studii istorice (1834)- relatează experienţele sale intelectuale
Edgar Quinet (1803- 1875)
Opera: Creştinismul şi revoluţia franceză (1845)- a demonstrat incompatibilitatea catolicismului cu ideile moderne
Revoluţia (1865)- analiză filosofică a cauzelor care au dus la eşecul revoluţiei de la 1789
François Auguste Marie Mignet (1796- 1884)- fiul unui fierar din Aix en Provence, ardent sans-culotte; a frecventat Facultatea de drept din Aix; la Paris a devenit publicist, prieten cu Thiers, membru al Academiei franeze şi secretar al acestei instituţii timp de 35 de ani
Opera: Istoria revoluţiei franceze din 1789 până în 1814 – a încercat să valorizeze revoluţia la rece
Istoria Mariei Stuart (1851), Carol Quintul (1854)
Louis Adolphe Thiers (1797- 1877)- a avut o carieră politică impresionantă: 1820- a fost un simpatizant al revoluţiei franceze, liberal, în anii 1830- a fost un apropiat al regelui Louis- Philippe, între 1840- 1850 a fost bonapartist, apărător al autocraţiei militare; în 1870- a devenit preşedinte al Republicii
Opera: Istoria revoluţiei franceze – 10 volume (1823- 1827)
Istoria consulatului şi a Imperiului- 20 volume (1843- 1862)
“...consider că nimic nu poate fi mai condamnabil decât decât de a distorsiona (evenimentele istorice) din pasiune, de a le falsifica prin indolenţă...”
Istoriografia romantică franceză
Alexis de Tocqueville (1805- 1859)- a provenit dintr-o familie implicată în viaţa politică; tatăl său a fost prefect de Metz, Amiens şi Versailles iar mama sa a fost nepoata lui Malesherbes (magistrat şi om politic francez, l-a apărat pe Ludovic al XVI-lea şi prin urmare a fost executat)
Opera: Democraţia în America (1835) – a dorit să surprindă forţele morale care se manifestă într-o perioadă sau alta
Jules Michelet
director al Departamentului de istorie al Arhivelor Naţionale
profesor la École Normale, la Sorbonna (1834- 1836), la Collège de France (1837- 1851)
Introducere în istoria universală (1831)- a expus concepţia sa despre istorie ca luptă spirituală, ca un conflict între spirit şi carne, ca un război între necesitate şi libertate
Poporul (1846)
Istoria Franţei – 1 vol. a apărut în 1833;centrul istoriei Franţei trebuie să fie poporul
Istoria revoluţiei franceze (1846- 1853)
Jules Michelet
“Această operă laborioasă de aproximativ 40 de ani a fost concepută dintr-o suflare, dintr-o străfulgerare de iulie. În acele zile memorabile o mare lumină se făcu şi zării Franţa. Ea avea anale dar nu o istorie. Bărbaţi eminenţi o studiaseră mai ales din punct de vedere politic. Niciunul nu a pătruns în infinitul detaliu al dezvoltărilor diverse ale activităţii sale (religioase, economice, artistice, etc.). Niciunul nu a cuprins-o cu privirea în unitatea vie a elementelor naturale şi geografice care au constituit-o. Eu sunt primul care o văd ca un suflet şi ca o persoană...
Viaţa mea a fost în această carte, a trecut în ea. A fost singurul meu eveniment. Dar această identitate dintre carte şi autor nu are ea un pericol? Opera nu este ea colorată de sentimente, de timp, de cel care a făcut-o? Este ceea ce vedem tot timpul. Niciun portret atât de exact, atât de fidel modelului în care artistul să nu pună ceva din el. Maeştrii noştri în istorie nu s-au sustras acestei legi...
Pătrunzând obiectul din ce în ce mai mult îl iubim şi atunci îl privim cu interes crescând. Inima, mişcată la a doua vedere, sesizează mii de lucruri invizibile poporului indiferent. Istoria şi istoricul se amestecă în această privire. Este acesta un bine? Este un rău? Aici operează un lucru pe care nu l-am descris şi pe care dorim să-l revelăm. Acela că istoria, în parcursul timpului, îl face pe istoric mai mult decât istoricul pe ea. Cartea mea m-a creat. Eu sunt opera ei. Acest fiu şi-a făcut tatăl...
François Guizot
François Guizot
Istoriografia germană- de la romantism la istoria critică
Leopold von Ranke- Istoria popoarelor romanice şi germanice (1824)- a asociat cercetării şi un nivel metafizic de investigaţie: Dumnezeu cu planul şi voinţa sa stă în spatele tuturor fenomenelor trecutului; legătura dintre lumea reală şi metafizică este stabilită de idei- chei ale cunoaşterii, forţe eterne
Istoria este pentru Ranke prin excelenţă istorie politică; statele sunt entităţi spirituale cu scopul de a civiliza omenirea
Theodor Mommsen-Istoria romană- a arătat că un stat înfloritor are nevoie de echilibru între putere şi lege, între unitate şi libertate
- şi-a propus să editeze surse publicand în acest scop Corpus inscriptionum latinarum
Şcoala prusacă de istorie
Johann Gustav Droysen- (6 iulie 1808, Treptow, Pomerania-19 iunie 1884)
Formaţie, carieră:
urmează cursurile Universităţii din Berlin
în 1829 a predat la Graues Kloster, una din cele mai vechi şcoli din Berlin
1840- profesor de istorie la Kiel
1848- membru al Parlamentului revoluţionar de la Frankfurt; a lucrat la o proiectată constituţie; s-a retras din Parlament după ce regele Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei a refuzat în 1849 coroana imperială
cunoaşterea istorică nu reproduce trecutul ci este o construcţie intelectuală; istoria este ea însăşi cunoaşterea de sine
cunoaşterea istorică nu este arbitrară. Nu putem inventa nimic în istorie; cunoaşterea este tributară unui material, se dobândeşte empiric. Istoria, ca istorie cunoscută, este rezultatul unei experienţe şi anchete empirice. Materialul istoric cuprinde pe de o parte vestigiile imediate ale trecutului: arhivele, corespondenţa, literatura, sistemele filozofice, muzica şi arhitectura, instituţiile de stat şi sociale, sistemele juridice, pe de altă parte cuprinde amintirile istorice care au prins formă în gândirea umană, mărturiile oamenilor care au ca subiect istoria- memorii, istoriografie, ştiinţa istorică.
„esenţa metodei istorice este de a înţelege cercetând”. Cercetarea istorică are un caracter comprehensiv, legat de natura materialului istoric.
tot ceea ce este, este fructul istoriei şi al meditaţiei istorice. Individul care cunoaşte istorie şi o cercetează se implică în obiectul de studiu- cercetarea sa are un caracter de perspectivă şi este un construct
Metoda istorică (Grundriss der Historik, Leipzig, 1868) Există trei metode ale cunoaşterii:
speculativă (filosofică sau teologică), esenţa ei fiind să recunoască
matematico- fizică, menită să explice
istorică, esenţa ei fiind să înţeleagă
Heinrich von Sybel
Theodor Mommsen (30 noiembrie 1817- 1903)
Istoriografia romantică engleză
Thomas B. Macaulay (1800- 1859)- a studiat dreptul, a fost membru al Parlamentului englez (a intrat în Camera Comunelor în 1830); a fost un reprezentant al tradiţiilor şi filosofiei politice a partidei whig
Istoria Angliei- a demonstrat că situaţia contemporană a Angliei este rezultatul unor secole de evoluţie; Magna Charta reprezintă începutul drumului spre libertate a Angliei; scopul istoriei este unul educativ, “istoricul perfect este cel în a cărui operă sunt expuse în esenţă caracterul şi spiritul unei vârste”
Thomas Carlyle (1795- 1881)- bun cunoscător al limbii germane i-a citit pe Fichte, Goethe, Hegel care l-au influenţat în teoria istoriei
- pledează pentru o istorie care să dezvăluie viaţa sufletească, spiritualitatea poporului şi deci să se îndepărteze de povestirile despre regi, senat şi anticamere regale; nu înţelege progresul în afara progresului moral şi propseritatea în afara oamenilor mai buni şi mai nobili; a protestat împotriva filosofiei utilitariste declarând: “...nu doresc bumbac mai ieftin, nici căi ferate mai ieftine, eu vreau:...Dumnezeu, libertate, nemurire”
Revoluţia franceză (1837)- a fost lucrarea care i-a adus celebritatea; în opinia lui revoluţia franceză nu a fost o luptă pentru aranjamente constituţionale ci un act de justiţie în favoarea poporului sărac, dorit de divinitate; totuşi poporul nu este actor sau creator al istoriei ci o masă gri, necizelată, istoria este esenţa nenumăratelor biografii ale oamenilor mari, fie ei luptători, conducători, artişti sau profeţi; a văzut revoluţia franceză ca o dramă a motivaţiilor şi pasiunilor umane
Istoriografia americană
George Bancroft (1800- 1891)- a studiat la Heidelberg, Göttingen (a studiat Platon, greaca Noului Testament şi ştiinţe naturale; şi-a luat doctoratul la această universitate în 1820) şi Berlin; a fost politician democrat de Massachusetts, ambasador în Anglia şi la Berlin unde l-a cunoscut pe Bismarck; a fost şi prozator publicând la “North American Review” şi “American Quarterly Review”
Istoria Statelor Unite de la descoperirea continentului american (1 vol. a apărut în 1834 şi al 12-lea în 1882; în ultimele două volume a alcătuit o istorie a constituţiei). A definit revoluţia americană drept un moment crucial în dezvoltarea ce a început cu prima aşezare a englezilor în America de Nord; americanii nu trebuiau să formeze o naţiune printre altele ci să răspândească principiile păcii eterne şi ale frăţiei universale; considera că dragostea de libertate este prima dorinţă a tuturor fiinţelor umane şi de aceea americanii au acţionat unitar
A preluat din iluminism ideea încrederii în om iar din idealismul german încrederea în progres
Richard Hildreth (1807- 1865, Florenţa)- Istoria Statelor Unite (până la 1821, primele 3 volume au apărut în 1849 iar ultimul, al şaselea, în 1852). A considerat, spre deosebire de Bancroft, că istoria nu este o voce care trebuie să inspire naţiunea ci analiză; naţiunea nu este un personaj istoric. A descris nu un popor american unit de spiritul american ci o naţiune alcătuită din grupuri sociale care-şi urmăresc fiecare interesul material
Francis Parkman (1823, Boston, Massachusetts- 1893) – în 1843 a călătorit în Europa, a făcut expediţii în Alpi şi Apenini, a escaladat Vezuviul, a trăit un timp la Roma; în 1846 a călătorit în vestul Americii, a petrecut câteva săptămâni cu indienii din tribul Sioux; în spiritul timpului, a considerat că dezrădăcinarea indienilor este un act de civilizaţie
A lăsat o relatare asupra pământului şi exploratorilor, indienilor şi luptei dintre Anglia şi Franţa pentru controlul continentului. A fost un istoric preocupat de acurateţea informaţiei, a căutat surse primare.
Şcoala critică germană (Şcoala prusacă)
Heinrich von Sybel (1817, Düseldorf- 1895)- a frecventat 2 ani seminarul lui Ranke, profesor la Bonn şi la München, director al arhivelor prusace; a considerat că istoricul trebuie să fie implicat politic; a contribuit la înfiinţarea Historische Zeitschrift (Revista istorică)
Istoria perioadei revoluţionare (5 vol., 1853- 1879
Întemeierea Imperiului german de Wilhelm I (7 vol., primele 5 apărute în 1889, celelalte 2 în 1894)- carte scrisă după mărturia lui din perspectivă prusacă şi naţional-liberală.
Aprecia că virtual, istoria este o ştiinţă pozitivă ca şi ştiinţele naturii, singurul lucru de care are nevoie este o metodă corectă
Johann Gustav Droysen (1808- 1884) a urmat cursurile Universităţii din Berlin, a predat la Univ. din Jena; a fost convins că viitorul Germaniei este legat de Prusia
Istoria politicii prusace
Concepţia istorică: istoria este rezultatul percepţiei empirice, al experienţei şi investigării.
Naturalismul istoriografic francez
HippolyteTaine (1828- 1893)
1853- doctorat în literatură la Sorbonne cu dizertaţia Eseu despre fabulele lui La Fontaine
A fost un critic şi filosof al frumosului, prieten cu Émile Zola
În 1864 a fost numit profesor de estetică şi istoria artei la Şcoala de arte frumoase din Paris; s-a apropiat de istorie dinspre literatură şi artă
numit “campion al abstractizării”, inventator de legi istorice, interesat de sinteză
Introducere la studiul istoriei experimentale (1886)- este manifestul unei şcoli istoriografice, şcoala naturalistă şi experimentală
Este naturalist prin: nu acceptă decât cauze naturale şi explicaţie raţională, utilizează figuri de stil, metafore din ştiinţele naturii, propune o metodă care, în opinia lui, îl apropie pe istoric de experienţele din psihologie sau chimie. Metoda cuprinde 4 faze succesive: 1. analiza, 2. clasificarea faptelor, 3. definirea faptelor (pe aceasta cade accentul, trebuie să însemne extragerea chintesenţei într-o frază exactă şi expresivă) şi 4. studiul dependenţelor între diferite definiţii
Hippolyte Taine (1828- 1893)
Naturalismul istoriografic francez
Ernst Renan (1823- 1892)
Filolog, a predat limba ebraică, colecţionar de inscripţii feniciene
Viaţa lui Isus- metoda pe care o propune este dubitativă şi intuitiv literară; în fapt neagă orice metodă
Criticat în epocă de unii care l-au considerat pe de o parte distructiv, pe de alta timorat şi ezitant
Numa Denis Fustel de Coulanges (Paris, 1830- 1889)
A studiat la École Normale Supérieure iar în 1853 la Şcoala franceză din Atena; a condus săpături la Chios
A obţinut două doctorate: unul referitor la Cultul Vestei în instituţiile publice şi private şi celălalt Polibyos sau Grecia cucerită de romani (1858)
1860-1870 a fost profesor de istorie la Facultatea de Litere din Strasbourg
Cetatea antică- la 10 ani de la apariţie cunoscuse deja 50 de ediţii; considerată o capodoperă a limbii franceze a secolului al XIX-lea
