Tradiţionalism, modernitate sau avangardă În poezia lui barbu fundoianu

Traditionalism, modernitate sau avangardă în poezia lui Barbu Fundoianu ?

asist.univ.drd. Ana-Marina Tomescu

Universitatea din Pitesti

Barbu Fundoianu, devenu en France Benjamin Fondane, juif d’origine, est, malgré une biographie bien mise au point par Mircea Martin un auteur peu connu par les milieux littéraires roumains. Son départ définitif vers la capitale française, à l’âge de 23 ans constitue un point de référence pour tout son œuvre, car les poésies écrites dans les deux langues n’ont pas de points communs. La poésie roumaine a été définie par la critique soit traditionnelle (Lovinescu), soit symboliste (Fundoianu étant un admirateur déclaré de Minulescu) et parfois contenant des éléments d’avant-garde (Marin Mincu). Ce problème n’est pas encore résolu, d’autant plus que les articles dédiés à son volume en roumain ne sont pas trop nombreux

„B.Fundoianu este, în literatura română, în continuare, neintegrat”¹. Conational al lui Ilarie Voraonca, inovator curajos în planul expresiei poetice si creator de o mare fortă ontologică si de viziune, B. Fundoianu nu se bucură nici pe departe de consideratia literară a celui dintâi. Există astăzi, în România, poeti care, precum Traian Cosovei sau Mircea Cărtărescu, si-l revendică pe Voronca drept precursor. Despre B. Fundoianu / B. Fondane se vorbeste în tratate de istoria literaturii sau în cursuri universitate (si acolo destul de putin). In ciuda unei monografii foarte bine puse la punct, pe care Mircea Martin i-o dedica poetului pe la jumătatea anilor ’80, el a rămas si astăzi un nume care vine prea putin în discutiile despre modernismul românesc. Ideile lui nu circulă, mai ales ca problema relatiei modernism – avangardism - postmodernism nu este încă rezolvată. De remarcat însă, că poeti mult mai decorativi, precum Ion Pillat sau Adrian Maniu, au părut mult mai interesanti pentru critica literară decât B. Fundoianu. Disperarea de a rămâne un autor necunoscut l-a încercat pe Fundoianu însusi, încă din anii tineretii, din moment ce, în „Interview avec moi-même” declara : „…je ne suis qu’un grand auteur inconnu, non méconnu, car j’aurais déjà un éditeur. Oui Monsieur, être inconnu à vingt-six ans, c’est du pur suicide…je ne mordrai donc qu’à cinquante ans au prix Goncourt ; et je risque de ne plaire à mes contemporains qu’après ma mort”².

S-a încercat explicatia acestei nedreptăti prin faptul că B. Fundoianu este, în româneste, autorul unui singur volum de poezie, intitulat „Privelisti”. Dar atunci legea aceasta nu se aplică si în cazul lui G. Bacovia, cu volumul său de debut „Plumb” sau în cazul lui T. Arghezi, cu volumul lui de debut „Cuvinte potrivite”, din moment ce aceste lucrări sunt considerate ca exponentiale pentru poezia română din perioadelor respective. In măsura în care B. Fundoianu a fost un poet al târgului de provincie, el este concurat, fără drept de apel de G. Bacovia, un creator de traditie si scoală, care este astăzi citat ca reper în toate discutiile teoretice despre poezie si despre formele de înnoire ale limbajului poetic. Dar, se întreabă Gheorghe Crăciun, „Fundoianu nu este si el un înnoitor, metaforismul poeziei sale să fie unul de serie, efectele tranzitive ale poeziei sale să apartină de domeniul comunului sau al întâmplătorului?”

La toti acesti factori se adaugă, cu sigurantă si plecarea din România, încă de la o vârstă fragedă. Aici el se afirmase deja ca un poet original, iar foiletoanele sale nu treceau deloc neobservate. Pentru unii poate fi uimitor ca un tânăr autor, care frecventa cenaclul de la „Sburătorul”, care fusese apreciat de Lovinescu si de grupul din jurul revistei „Viata românească”, la mai putin de un an de la aparitia volumului său „Imagini si cărti din Franta”, se decide, în mod brusc, să plece la Paris. Premisele acestei plecări trebuie căutate chiar în opera sa, în felul său de a gândi, de a vedea lumea, în general si literatura, în special. „Am apărut întâia oară - când toamna-mi injecta în carne o somnolentă maladivă - c-un cântec de toamnă”, mărturisea B. Fundoianu lui Ov. Densusianu în 1915, caracterizându-si debutul cu o netă distantă critică. Cel care vorbea despre un trecut al său, nu era decât un adolescent de saptesprezece ani, născut la 14 noiembrie 1898.

„Ce fel de poezie este poezia lui B. Fundoianu ? Bucolică ? Naturistă ? Simbolistă ? Constructivistă ? Traditionalist-simbolistă ? Expresionistă ?”, acestea sunt rândurile cu care D. Micu îsi începe prefata la volumul de „Poezii” al lui B. Fundoianu. E. Lovinescu a catalogat-o „traditională, rurală am putea spune, cu boi si băligar, bucolică, fără să fie idilică, cu peisagii de provincie moldovenească, în care numai accentul si notatia interesantă, desi cu influente argheziene, sunt moderniste”. Spre a-l contrazice pe E. Lovinescu, G. Călinescu (1985) îsi începe comentariul din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” cu observatia că „traditionalismul” de care s-a vorbit la B. Fundoianu „reprezintă o formă de modernism”. O observatie profundă, dar care nu a fost dezvoltată de critic decât în sensul unui „simbolism traditionalist”. Fundoianu e încadrat la Poezia roadelor, alături de Ion Pillat, iar traditionalismul său e definit ca un „panteism olfactiv si tactil, o îmbătare de exalatiile vitale”.

S-ar fi putut crede că modernitatea poeziei lui Fundoianu nu mai constituie astăzi un subiect demn de a fi discutat. Dar, recent, Eugen Simion, a calificat în trecere poezia sa drept „traditională si metafizică, cu o retorică veche, în ritmuri de metronom clasic !”. Era de fapt un repros adresat lui Ov. S. Crohmălniceanu, care, în „Literatura română între cele două războaie mondiale”, îl situase pe B. Fundoianu printre avangardisti. Pe de altă parte, Marin Mincu spune că la autorul nostru „nu mai poate fi vorba de o poezie traditionalistă”, fără a ne preciza în continuare, de ce el trebuie catalogat printre „poetii avangardisti adevărati”. Există deci numeroase diferente de opinii între critici si, de aceea, notiunile de traditionalism si avangardism nu trebuie absolutizate, iar B. Fundoianu nu trebuie în mod obligatoriu să fie ori traditionalist ori avangardist.

In ce constă adeziunea lui B. Fundoianu la simbolism ne dă seama încă din „Lămurirea despre simbolism”, ce prefatează „Tăgăduinta lui Petru”. Autorul spune că simbolismul se opune mai întâi claritătii, căci „s-a scris atâta vreme clar, supărător de clar”. După el, simbolismul nu înseamnă numaidecât „neologism, maladiv, straniu, decadent, confuz si prost scris”, ci din contră, „original, bun-simt, profunzime, neimitatie, lipsă de calapod, subconstient, nou si câteodată sănătos”. Numind câtiva reprezentanti vigurosi, B. Fundoianu trece printr-un registru larg, de la Regnier la Gide, prin Francis Jammes, lucru ce nu clarifică conceptul său de poezie simbolistă. Mai edificator si mai angajant este articolul din 1919, „Noi, simbolistii”, care poate fi considerat chiar un manifest literar. El se declară parte a unei miscări care e literatura noastră de două decenii, alături de „vibrătorul” Stefan Petică, de „naivul” Iuliu Săvescu, de Bacovia, de Minulescu, dar nu omite nici pe N. Davidescu, A. Maniu, I. Vinea, I. M. Rascu, E. Isac, M. Săulescu. După o asemenea enumerare, încheierea autorului e putin sfidătoare :„Suntem prea multi ca să nu fim puternici si prea putini ca să nu fim inteligenti”. Dar, acestei miscări, după B. Fundoianu, i-a lipsit constiinta teoretică, fapt ce explică si ecoul ei scăzut în fata unui public nepregătit cum trebuie pentru a întelege. E o idee care nu a rămas fără replică, mai ales din partea lui N. Davidescu, sustinătorul doctrinei si al formulei simboliste în vremuri eroice, care spunea că „simbolismul constituie prima noastră fază de constiintă artistică”.

Textul cu adevărat programatic si chiar rezumativ pentru conceptia estetică a lui B. Fundoianu este „Spre clasicismul cel nou”, din 1922. In cuprinsul lui, în ciuda titlului, e vorba despre simbolism. Autorul începe prin a constata că simbolismul a reusit să se impună în contemporaneitate si în istoria literară în sensul unei modelări a sensibilitătii epocii si a introducerii conceptului propriu de poezie în „notiunea poeziei noi”. Totusi, el precizează că simbolismul n-a adus nimic foarte nou, nespus încă, căci „...inventia noutătii nu mai e cu putintă”. Posibile sunt numai selectiile diferite, prioritătile schimbate, valorile potentate, accentele noi. Scolile literare nu sunt decât moduri diferite si variatii specifice ale excesivului. Fiecare curent literar se afirmă printr-un exces caracteristic si moare din cauza lui, asa cum simbolismul moare de „o excesivă anarhie”. Simbolismul a cerut libertatea de a suprima orice piedică, adică tot ceea ce conditiona existenta poetului. In felul acesta, poetii si-au pierdut bunul lor cel mai de pret, singura garantie a pretentiilor de libertate : secretul profesional.

Tot B. Fundoianu intuieste eroarea poeticii simboliste de a considera că „pentru un continut excesiv nou, trebuie, numaidecât, o formă excesiv nouă”. Asa se explică, probabil, teoria vocalelor, a instrumentatiei, si mai ale tehnica versului liber, rezultată din îndemnul antiretoric al lui Verlaine. Căutarea unei forme excesiv noi ajunge să primejduiască poezia în existenta ei. Ca si Macedonski, B. Fundoianu credea că simbolismul era mai vechi decât teoreticienii simbolisti. Ce însemna simbolismul pentru el ? – „O transpunere în stil a filosofiei idealiste”. („Noi, simbolistii, I”). Dar cu o astfel de ecuatie categorică, cine nu ar fi putut fi simbolist ? Definitia vroia să detaseze arta de scolile si curentele directionate abuziv în câmpul confruntărilor si al finalizărilor politice, în spetă de poporanism si sămănătorism. De unde si opozitia permanentă a lui G. Ibrăileanu, ignorarea din partea lui N. Iorga. Oricât a pledat Gala Galaction pe lângă directorul „Vietii românesti”, atât de deschis noii literaturi, în cazul lui B. Fundoianu nu a admis niciodată colaborarea sa ! Simbolismul, pe care îl judecă de atâtea ori, fără menajamente, găsindu-i vicii organice, era arta renăscută din artă, credincioasă fortei si duratei sale autonome. Novalis avea o estetică simbolistă, la fel si Eminescu, a cărui operă, „Sărmanul Dionis” era si ea simbolistă. Această nuvelă fantastică va rămâne în memoria lui B. Fundoianu ca o capodoperă, visând tipărirea ei, în traducere franceză, ca un model de împlinire artistică a literaturii românesti.

O curiozitate, totusi, în biografia lui B. Fundoianu rămâne neîntelegerea sa la Macedonski, în care vedea un început neconcludent al simbolismului, mai ales că el căutase adăpost la rivalul savant al acestuia, Ovid Densusianu. Că nu era simbolist nu era nimic grav, dar în necrologul pe care îl scria în „Sburătorul literar”, Macedonski era mai mult criticat decât admirat : „Simpatia ca si repulsia sunt sentimente naturale si nici un argument din logică nu te poate convinge că omul e frumos când îl găsesti urât sau agreabil, când te dezgustă. Sunt eu vinovat că Macedonski mi-a părut – asa cum a părut câtorva generatii – orgolios antipatic ? Stiu bine că mă îndeamnă să nu-l iubesc alte motive decât cele care au impietat pe altii”. („Alexandru Macedonski”). Toate aceste motive îl fac pe Fundoianu să-l judece cu asprime pe Macedonski, ajungând să dea sentinte pline de asprime : „Omului acesta, orgolios si fără gust, trei generatii i-au preferat nu numai pe Eminescu si Cosbuc (cari îl depăseau), dar pe Vlahută, pe Iosif, pe Cerna. Cei câtiva tineri cari s-au strâns împrejuri, au dat iluzia unui creator de scoală literară. Dar nimic n-a putut fecunda dintr-o poezie sterilă, nimic n-a putut iradia dintr-un diamant în care lupa descoperă prea multă gheată si cărbune. In timp ce contemporanii pătrundeau în circulatia sensibilitătii, Macedonski a trăit paralel cu literatura, izolat si monstruos, ca un strigoi”. Trebuie să recunoastem că, un asemenea bilant, total negativ, despre o viată si o operă atât de bătute de vitregia timpului era cel mai putin asteptat de la un tânăr, care stia ce însemnase Macedonski pentru literatură. Si totusi, B. Fundoianu se întreba cum putuse „ cu materialul prost, de care dispunea, să scrie într-o zi „Noaptea de mai ? Poema aceasta este, pentru poezia noastră, un pesches de pret, dar pentru poezia lui Macedonski, e un miracol”. Nici măcar inamicii de la „Junimea” nu putuseră scrie vreodată cuvinte atât de dure : „Macedonski n-a inovat nimic în formă, nimic în sensibilitate”. După B. Fundoianu, lui Macedonski i-a lipsit harul de a asimila ce trebuia luat din poezia franceză, trăind într-o reprezentare grotescă despre el. De aceea, nu se poate pune problema de a-l aseza alături de Eminescu, căruia îi rezervă vârful. El este creatorul, singurul care a săvârsit taina asimilării poeziei germane si sinteza poeziei românesti : „De fapt istoria noastră literară se spintecă în dreptul lui Eminescu în două. Până la Eminescu, am imitat voluntar … De la Eminescu până astăzi, literatura noastră continuă să imite”. Totul este exagerat de B. Fundoianu, cu singurul scop de a-l dezmosteni pe Macedonski : „Desi contemporan si mai tânăr decât Eminescu, e încă un întârziat dintr-o epocă defunctă. Cronologiceste, Macedonski vine după Eminescu ; în istoria literară vine înainte. Peste Alecsandri si peste Macedonski (care e si el tot un întârziat), trec cu arătura si cu boii zdraveni, cariera si scrisul lui Eminescu”. E destulă exagerare, dar Fundoianu se referea la faptul că poezia lui Macedonski are sonorităti desprinse din Bolintineanu, I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, continuând poezia anterioară lui M. Eminescu. Despre M. Eminescu, B. Fundoianu spune că el este singurul care poate figura ca entitate natională. Lectura lui îi face inutili pentru noi pe Heine, Musset, Lamartine, Byron. In Eminescu „poti trăi întregul romantism până la saturatie”, deci el înseamnă ceva mai mult decât romantismul, fiind un poet complet. E o idee importantă pentru gândirea lui B. Fundoianu, căci, mai târziu, Constantin Noica va spune că Eminescu e un poet total.

Dacă nu se putea vorbi de poezia românească înainte si după Macedonski, se putea admite, în schimb, epoca de dinainte si de după Eminescu, considerat ca poetul cu primele elemente de poezie simbolistă. După aprecierile pentru poezia eminesciană, B. Fundoianu este printre cei dintâi si cei mai ferventi admiratori ai lui T. Arghezi. Pentru el, B. Fundoianu s-a angajat în luptă, l-a sustinut si l-a apărat, cum foarte putini au făcut la 1920. El singurul merita să aibă, precum Eminescu, un adjectiv care nu se foloseste de prea multe ori într-o istorie a unui secol : „Geniul e o lungă orientare pentru început ; o superstitie pe urmă, la sfârsit o piedică. Trebuie să poti violenta. Trebuie să calci legea, cum calci o viperă. Fură femeia aproapelui si preacurveste. Ia piatra si aruncă”. („Tudor Arghezi, I”).

B. Fundoianu este un caz rar printre poeti, care manifestă entuziasm pentru gloria unui alt contemporan al său. Pentru Minulescu, care fusese maestrul tineretii sale, avea serul unui ucenic : „Poezia lui Minulescu răspundea unei necesităti. Satisfăcea o lipsă. Bătălia lui a fost totusi puternică – mai explicabil puternică pentru că la noi nu se opunea, ca în Franta, numai reactia psihologică de stare pe loc si conservare – ci si forta antagonismului între două fiziologii de clasă, cu obârsii si mentalităti diferite.

Armata poate avea generali mai mari, mai pregătiti poate. Bătălia a câstigat-o Minulescu. Câstigul lui Minulescu a fost si paguba lui. Cei zece ani de imitatie minulesciană slăbesc opera lui de originalitate, în măsura în care îi cresc drepturile, necontestat, în istoria literaturii. Batjocora de odinioară a devenit astăzi perna de puf a triumfului” („Ion Minulescu”). După B. Fundoianu, Minulescu „a venit în poezie cu lucruri stiute la Paris, dar nu la noi aici, ca un exemplar nobil si traditional al bonjurismului român”. Argumentele sale par scoase din registrul de definitii ale lui Ovid Densusianu : „realitatea nouă”, „un nou clasicism”, „revolutia literară”, „energiile proaspete”, „energia în sensul ei cel mai străveziu încă e creatoare”. Totusi, ca un paradox al biografiei sale literare, B. Fundoianu este cel mai mult distantat de I. Minulescu, pentru că nu-i mosteneste muzica si efuziunea lirică. Aproape că nu există urme de adevărată apropiere si comunicare între debutant si maestrul său.

In opera lui Bacovia, B. Fundoianu vede parcul ca un câmp pustiit de tristete, de ploi si frig, în care e o vesnică toamnă, amurgurile sunt „violete”, cerurile „de plumb”. Despre el spune la un moment dat : „Bacovia vede în toti anotimpii aceeasi toamnă, aceeasi culoare, acelasi suflet. …Căci e viziune fără schelet – numai de culoare – si simti hoiturile putrezite prin santuri si presimti vag, ca înflorare, fermentatia mortii. Căci e o poezie de fermentare poezia lui Bacovia” („G. Bacovia”). Dar, B. Fundoianu îl simte aproape pe acest poet, căci, după el, Bacovia făcea parte din eul fiecăruia dintre noi: „Am trăit cu totii epoca aceasta. Epoca e de oboseală si ploaie. Am fost cu totii maniaci si băutori de opiu. Am visat cu totii si unii din noi am practicat visul si betia, hasisul si neurastenia. Am iubit cu totii imaginile urâte si de moarte, am trecut cu totii prin frigurile pline de galbănă paloare ca malaria de baltă”.

Asemenea lui Bacovia, în câteva din poeziile sale, B. Fundoianu pare un provincial melancolic, care s-a refugiat într-un univers închis, rămânând să contemple : „E frig, si-i întuneric. Afară ninge, ninge, / O moleseală dulce m-adoarme si mă-nvinge / Si bratul meu molatec te cată si te-ncinge…/ E frig si-i întuneric ; si parcă-mi vine a plânge…” („Tertine”). Ritmurile poeziei bacoviene se regăsesc în multe din versurile lui Fundoianu : „Când vine toamna în sale de spital / pe rufării de var e sânge iară ; / rugina roibă doarme pe metal, / de foi de bălti, de cenusiu de seară” („Când vine toamna în sale de spital”). Frigul, toamna, iarna, ploaia, provincia dezolantă, amurgurile închise, etc. erau recuzita curentă în acea perioadă. Nervii, nevrozele, spatiul provincial exprimau acel mal du siècle de la sfârsitul secolului trecut si ele se regăsesc în poeziile întregii generatii, deci si la B. Fundoianu. Una din poeziile în care critica a văzut apropierea dintre cei doi poeti, mai ales din punct de vedere muzical, dar si prin elementele care apar (toamnă, ploaie, vânt, frig, crengi îndoindu-se, sicriul, foile moarte) este cantilena „Nervi” : „Vânt pustiu ! / Toamnă. Ploaie. / Strâmtă-odaie / Ca-sicriu. // Frig. Târziu / Crengi se-ndoaie ; Zboar-o foaie… / Cenusiu… // Toamnă. Vânt. / Plâng si cânt - / Plâns de toamnă. // Lin, lin, lin - / Toamna-i Doamnă ; / Moarte, vin”. Desi, uneori, pare foarte aproape de Bacovia, B. Fundoianu păstrează o notă de diferentiere. La o primă vedere, el pare intoxicat de bacovianism, dar merge mai departe si, într-un cadru de acest tip, încearcă să atingă o stare metafizică, care se apropie de Blaga. Atmosfera bacoviană se vrea plină de mister si sacralitate. B. Fundoianu nu poate respira aerul greu al plumbului, căci el crede că lumina, linistea sunt singurele care dau frumusete privelistilor sale sufletesti.

Se poate face uneori o apropiere între B. Fundoianu si Blaga, numai dacă e să luăm în considerare câteva dintre poeziile celor doi. De exemplu, când B. Fundoianu scrie : „E-atâta liniste în câmp - / că poti s-auzi în noua primăvară, / crăpat de umezeală si de seară, / cum creste spicul grâului în câmp” („Seară mistică”), putem face o legătură imediată cu poezia lui Blaga : „Atâta liniste-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună…” („Liniste”). Avantajul este însă însă pentru Fundoianu, pentru că poezia sa era scrisă în 1917, spre deosebire de versurile lui Blaga, apărute în 1919. Intr-un alt context, când Fundoianu pleda pentru apartenenta sa la simbolism, după Arghezi si Bacovia, pe firul său afectiv urma N. Davidescu „care e un intelectual gândit si clar obscur”, Hefter „care la Iasi a pus sământa ideii de dexteritate”, Ion Vinea  „cu scrisul complex”, I. M. Rascu si Emil Isac, dar si deplânsul D. Săulescu „un bun lucrător sentimental” („Noi, simbolistii”).

Poate ca Fundoianu ar fi fost mai bine descoperit si cunoscut dacă si critica noastră literară l-ar fi avut mai mult în atentiile sale. Există totusi si câteva exceptii care merită cu prisosintă să fie mentionate aici. Prima exceptie ar fi eseul publicat de criticul Ov. S. Crohmălniceanu, în 1964, privind ipoteza expresionismului în poezia lui Fundoianu. In 1966, Mihail Petroveanu a publicat si el un studiu care îi era dedicat în exclusivitate. De o importantă deosebită se bucură lucrările lui Mircea Martin, publicate atât în România, cât si în reviste de specialitate din Franta sau antologiile destinate poetilor interbelici scrise de Laurentiu Ulici si de Mircea Tomus. Opera lui Fundoianu a constituit materie prima si pentru lucrări sau doar pentru simple articole publicate de E. Lovinescu, Remus Zăstroiu, N. Manolescu, Marin Mincu, D. Petrescu, Dumitru Micu, Ion Pop, Paul Cornea, Dan Mănucă, etc. In plan international, un loc cu totul aparte îl ocupă „La Société d’études Benjamin Fondane”, cu sediul la Paris, cea care editează si seria de „Cahiers Benjamin Fondane”. Constând în colaborarea unor oameni de litere de la universităti din Franta, Israel, Italia, aceste aparitii constante reunesc nume preocupate în permanentă de viata si opera lui Fondane, cum ar fi : Monique Jutrin, Eric Freedman, Marlena Braester, Ramona Fotiade, Léon Volovici, Gilla Eisenberg, Olivier Salazar-Ferrer, Gisèle Vanhese, Michaël Finkenthal, etc. Caietele se bucură de sprijinul unor organizatii, cum ar fi „Fondation du Judaïsme Français”. Desi la o simplă enumerare aceste aplecări asupra lui Fundoianu / Fondane sunt destul de numeroase, ele nu sunt suficiente pentru o operă atât de vastă, care îsi găseste astăzi actualitatea mai mult ca niciodată.
BIBLIOGRAFIE :
BOTE, Lidia, Antologia poeziei simboliste românesti, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1968

BOTE, Lidia, Simbolismul si critica românească, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1966

BUCUR, Marin, Barbu Fundoianu, privelistile poeziei, Editura Albatros, Bucuresti, 1985

CIOPRAGA, Constantin, Literatura română între 1900 - 1918, Editura Junimea, Bucuresti, 1970

CROHMĂLNICEANU, Ov. S., Literatura română si expresionismul, Editura Minerva, Bucuresti, 1978

JUTRIN, Monique, Benjamin Fondane ou le Périple d’Ulysse, Librairie A.-G. Nizet, Paris, 1989

LOVINESCU, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, ed. a III-a, Editura Ancora, Bucuresti, 1928

MARTIN Mircea, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Editura Minerva, Bucuresti, 1984

PETROVEANU, M., Studii literare, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1966

POP, Ion, Ore franceze, Editura Univers, Bucuresti, 1979

POP, Ion, Avangarda în literatura română, Editura Atlas, Bucuresti, 1999

TOMUS, Mircea, Cincisprezece poeti. Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Cosbuc, Goga, Minulescu, Bacovia, Pillat, Voiculescu, Maniu, Vinea, Fundoianu, Barbu, Blaga, Arghezi, EPL, Bucuresti, 1968

ULICI, Laurentiu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Fundoianu, Maniu, Pillat, Vinea, Voiculescu, Editura Enciclopedică Românească, Bucuresti, 1974

VOLOVICI Leon, Remus ZĂSTROIU, Barbu Fundoianu, iudaism si elenism, Editura Hesefer, Bucuresti, 1999

Cahiers Benjamin Fondane,  1/1997 ; 2/1998 ; 3/1999 ; 4/2000-2001 ; 5/2001-2002

1 Gheorghe Crăciun, art. Intre poeticitate si pragmatism. „Privelistile” lui Fundoianu în traducere franceză, în www.observatorcultural.com

2 Benjamin Fondane, Le Voyageur n’a pas fini de voyager, op. cit., p. 28