Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

Dar nici ţiganul nu poate fi iubit:

Ba, ţiganu-i cu ciorditul, Noi rămînem cu bocitul.

Mulţi trec aşa şi le îmbie, chiar şi un soldat:

Ostaşul mi le-ntreba, Drag vă sînt eu, drag ori ba? * §i el este întîmpinat cu dispreţ:

Cu raniţa nu mă-mpac, Câ-n raniţă eu...

Aici urma un vers destul de scabros, cîntat pe care publicul îl primi cu o vie satisfacţie. Pomelni_c încheia cu un negustor:

Precupeţul le-ntreba, Drag vi-s, zice, drag ori ba?

Şi fetele răspund într-un glas da, pentru că:

El cu muşteriii-n piaţă Eu acasă, cocoşneaţă.!

Kalganov îşi ieşise din sărite:

- Mereu acelaşi cîntec! izbucnise el furios. Cine dracu' le-o fi născocind?! Nu mai lipsea decît să vină un lucrator feroviar sau un evreu să le întrebe pe fete: cu siguranţă că i-ar fi dat gata pe ceilalţi!

înfuriat, declarase apoi că se plictiseşte şi se aşezase pe canapea, unde aţipise îndată. Era mai palid ca de obicei la faţă şi căpşorul lui drăgălaş stătea răsturnat pe spătarul canapelei.

- Uite ce drăguţ e!... îl admiră Gruşenka, care se apropi­ase de el însoţită de Mitea. I-am mîngîiat adineauri căpşom' are un păr ca inul, şi des... şi aplecîndu-se asupra lui ^C'^J duioşie, îl sărută pe frunte.

Kalganov deschise ochii, o privi şi, ridicîndu-se de P canapea, întrebă îngrijorat de Maksimov. ^v - Ia uite de cine-i arde lui! rîse Gruşenka. Mai stai o c şi cu mine. Mitea, du-te de i-l caută pe Maksimov.

1 Versurile reproduc un cîntec popular rus, cules chiar de D°^s ^ care-l considera „un exemplu al celei mai noi creaţii ţărăneşti"' w^c către N.A. Liubimov din 10 nov. 1879).

.„„—.

erul nu le mai slăbea deloc pe fete: doar cînd şi cînd _ea să mai dea de duşcă un păhăruţ de lichior, ba mai ^{56 f} între timp şi două ceşti de ciocolată. Era roşu ca focul h az nasul i se făcuse stacojiu, îi lăcrimau ochişorii şi "" _eVa lasciv în privire. Maksimov veni într-un suflet să le ^a - c-ar vrea să danseze sabotiera „dacă-i cîntă cineva

melodia"-_M-au învăţat de mic toate dansurile la modă...

-Bine, bine, du-te cu el, Mitea. Am să mă uit de aici.

_ j«ju, nu, vreau şi eu să-l văd cum dansează, sări în sus Kalganov, respingînd cu toată candoarea invitaţia Gruşenkăi de a rămîne o clipă cu ea.

Toată lumea se strînse ca la urs. Maksimov începu să joace, dar în afară de Mitea nimeni nu făcu haz de ţopăielile lui. Tot dansul consta în nişte sărituri cu picioarele răsucite în afară, în aşa fel ca dansatorul să se lovească cu palmele peste tălpi. Kalganov nu se arătă deloc încîntât; Mitea, în schimb, se repezi să-l sărute pe Maksimov.

- Bravo, îţi mulţumesc! Ai obosit, spune ce pofteşti: o bomboană, sau mai bine o ţigară?

- O ţigară.

-Nu vrei să bei ceva?

-Un păhăruţ cu lichior... N-ai cumva nişte bomboane de ciocolată?

- Uite colo, pe masă, o grămadă, ia ce-ţi pofteşte inima, ^d%iţule!

~ Nu, aş vrea nişte ciocolată cu vanilie... aşa ca pentru ^m°sneguţi... _Hi._hi,

~ e să-ţi fac nenişorule, specialitatea asta ne lipseşte...

^Bâtrînelul îi şopti la ureche lui Mitea: (,., ~ ^Ascultă, drăcuşorul ăla de fată, ştii care, Mariuşka, hi-hi, sj ^{ace s}-o cunosc mai de aproape, dacă ăi bunătatea

^^a te uită după ce-i umblă ochii! Mai pune-ţi pofta-n

176

- Da' ce, fac vreun rau cumva cu asta? Maksimov.

- Bine, bine, lasă. Aici, badie, toata lumea a vena n

sa cînte şi sa joace, dar dracu' ştie! Aşteaptă... Pîna un "^ mănîncă, înfrupta-te, bea şi distrează-te! Ai nevoie de b '^a

- Mai încolo poate, zîmbi Maksimov. -Bine, bine...

Mitea îşi simţea fruntea cuprinsă ca de flăcări. W tindă şi de-acolo în cerdacul de lemn ce înconjura han ? Aerul proaspăt îl mai învioră puţin. Stătu aşa un timp, sing_u pe întuneric, într-un colţ, cu capul în palme. Gîndunle răzleţe se adunară brusc laolaltă şi toate senzaţiile se con­topiră, învăluindu-l într-o lumină orbitoare. Cumplita, cutre murătoare lumină! „Dacă-i vorba să-mi trag un glonţ în cap acum cred c-ar fi momentul! îi fulgeră prin minte. Să iau cu mine pistolul şi să isprăvesc o dată pentru totdeauna cu toate în cotlonul ăsta întunecos." Stătu în cumpănă o clipă. Venind în goana cailor aici, ştia că lăsase în urmă ruşinea, furtul săvîrşit şi sîngele, sîngele pe care-l vărsase... I-ar fi fost mult mai lesne atunci, o, mult, mult mai lesne! Fiindcă atunci 1 se părea că totul se sfîrşise: n-o mai avea pe Gruşenka, o cedase altuia, era definitiv pierdută pentru el, dispăruse... O, atunci pasul acesta i se părea mai uşor de făcut, sau, în orice caz necesar, inevitabil, căci ce-ar mai fi avut de aşteptat pe lumea asta? Pe cînd acum!... Nu s-au schimbat oare lucrurile¹ Acum cel puţin s-a spulberat o fantomă, o gogonp înfricoşătoare. Iubitul ei „de odinioară", bărbatul fatal * mai apară niciodată. Gruşenka se simţea ruşinata acum,' -citea în ochi dragostea pe care i-o purta. Să tot trăieşti de ^ înainte, da, să trăieşti şi... dar nu se poate, nu, nu se poate-blestem! „Doamne, învie-l pe cel care s-a pravau picioarele gardului! înlătură de la mine paharul asta. făcut atîtea minuni, Doamne, atîtea minuni, tot pentru ^ păcătoşi ca şi mine! Dar poate că totuşi bâtrînul traies

177

f aşa, ^as Şti ^{eu sa}"^mi ^sP^al cinstea pătata, am să dau ^decît înapoi banii pe care i-am furat, de-ar fi să-i scot "' • trâ seaca... Sa nu mai râmînă nici urmă de ruşine decît ^ ^ i mea! Dar nu, nu, astea nu sînt decît visurile unui si o, ce blestem!"

«' totuşi, o rază de speranţă licărea în beznă. Mitea se

? jjjj ioc şi se repezi înapoi, în salon, grăbit să se ducă ^S la regina lui! Fiindcă a lui era, a lui pentru vecie! „Un

_s' o clipa de dragoste în braţele ei nu merită oare să fie Gătita cu viaţa, chiar de-ar fi să-ndur toate chinurile ruşinii?"

întrebarea absurdă ce stăruia în cugetul său. „Ea, şi numai _ea s-o văd, s-o ascult, să-i aud glasul, să nu mă mai gîndesc la nimic, să uit totul, totul, măcar în noaptea asta, măcar un ceas, o singură clipă!" în uşă se întîlni nas în nas cu Trifon Borisîci, care tocmai se pregătea să iasă în cerdac. îi făcu impresia că era în toane rele şi parcă puţin îngrijorat şi că îl căuta:

- Pe mine mă căutai, Borisîci?

- Nu, nu pe dumneata, se zăpăci jupînul. De ce să te caut? Da' unde ai fost?

- De ce umbli aşa încruntat? Eşti supărat pe mine? încă puţin şi o să te poţi duce şi dumneata la culcare... Cît e ceasul?

- 0 fi trei, dacă nu chiar patru.

- Bine, bine, isprăvim îndată.

- Vai de mine, nu face nimic. Puteţi sta cît poftiţi... „Ce-o fi avînd?" se gîndi în treacăt Mitea, intrînd în odaia

în care dansau fetele. Gruşenka însă dispăruse de acolo. N-o găsi nici în salonul albastru, unde Kalganov, singur, moţăia P^e canapea. Mitea aruncă o privire după perdea: era acolo. ^ea P^{e u}n cufăr, în colţ, cu capul în palme, aplecată peste P^at' Si plîngea sfîşietor, silindu-se din răsputeri sâ-şi înăbuşe ^^sPinele, ca să nu prindă nimeni de veste. Văzîndu-l, îi făcu d .^{sa se} apropie. Mitea se strecură repede în dosul Penei. Gruşenka îl apucă de braţ. Mitea, Mitea, dac-ai şti cum l-am iubit! începu ea în • ^L)oamne, cît l-am iubit în ăştia cinci ani! Oare pe el îl ura ce clocotea în mine? Nu, nu, pe el? Of, > Pe el! Aş minţi dac-aş spune ca nu-i aşa! Mitea,

178

aveam numai şaptesprezece ani, şi el era atît de ao mine, ma răsfaţă, era vesel tot timpul, cînta... Sau p_Oat ^C" mi s-a părut mie. Ce eram decît o biata fetişcana ^ minte?... Şi ce schimbat e acum, parc-ar fi alt om! Nici la f-' parcă nu mai seamănă cu el. Aproape ca nu l-am recunos ' Pe drum, venind cu Timofei încoace, mă tot gîndeam: c ' o să dau ochii cu el, ce-o să-i spun, cum o să ne putem ut unul la altul?..." Stăteam cu inima pierită... şi el parca mi-arf turnat o găleată cu lături în cap! Mi-a vorbit chiar ca un dascăl, aşa uscat, cu vorbe meşteşugite, era atît de serios încît m-am fîstîcit. N-am fost în stare să spun un singur cuvînt. La început am crezut că-i e ruşine de lunganul acela. Şi mă frâmîntam, uitîndu-mă la ei, de ce, oare, nu pot sa-i spun nimic... Ştii, cred că nevastă-sa l-a stricat, femeia aceea pentru care m-a părăsit pe mine... Ea l-a făcut să se schimbe aşa. Mitea, ce ruşine! Vai, ce ruşine mi-e, ce ruşine, Mitea¹ îmi vine să intru-n pămînt cînd mă gîndesc la viaţa mea! Fir-ar ei afurisiţi aceşti cinci ani din viaţă, că nu ştiu cum să-i mai blestem! şi se porni iarăşi pe plîns; nu se desprinse totuşi de Mitea, agăţîndu-se mai vîrtos de braţul lui. Mitea, dragule stai, nu pleca, vreau să-ţi spun ceva, numai o vorbă, şopti ea deodată, ridicîndu-şi faţa spre el. Ascultă, poţi tu să-mi spui pe cine iubesc din toată lumea asta care-i aici? Fiindcă nu-e drag cineva. Ştii cine? Zi! un zîmbet îi lumină obrazul umflat de lacrimi şi ochii îi luceau în întuneric. Adineauri a intrat aici un şoim şi am simţit cum îmi zvîcneşte inima în piept-„Proasto, uite pe cine iubeşti!" mi-a şoptit ea. Cînd ai int» pe uşă parcă s-a luminat toată odaia. „De ce i-o fi aşa frica mă întrebam. Fiindcă ţi-era frică. O, Doamne, cum treim^ sufletul în tine, aproape că nici gura nu puteai s-o deschi „Doar nu s-o fi temînd de ei", îmi ziceam, ca şi cînd tu ^e

putea speria de cineva! „Nu, mă gîndeam, de mine numai de mine." Fenia ţi-o fi spus probabil cum i-a

pe fereastră lui Alioşa că l-am iubit un ceas pe acum mă duc... în braţele altuia. Prostuţule! Mitea, cum am putut sa fiu atît de proasta să-mi închipui c-a? putea iubi pe altul după ce te-am iubit pe tine? M^a ,

Mitea? Ma ierţi ori nu, spune! Mă iubeşti? Da?

i^ubeŞ

KARAMAZOV

179

"^Vx în picioare şi-şi puse mîinile pe umerii lui. Mut de

• _e Mitea îi privea ochii, surîsul ce-i flutura pe faţă şi

f^erlC, ^₀ cuprinse în braţe şi începu s-o sărute ca un nebun.

^° Mai poţi sa ma ierţi după ce te-am chinuit atîta? Pe toţi

chinuit din pricina urii ce mocnea în mine. Din ură l-am

^V din minţi pe bietul bătrîn... îţi aminteşti cum ai băut o

_{cu m}ine şi ai dat paharul de pămînt? N-am uitat, şi azi

spart şi eu paharul după ce-am închinat „pentru ticăloasa

ta de inimă". Mitea, şoimule, de ce nu mă săruţi? M-ai

sărutat o singură dată şi acum te-ai oprit, te uiţi la mine şi mă

asculţi— La ce bun? Sărută-mă, strînge-mâ mai tare în braţe,

uite-aşa! Dacâ-i vorba să iubeşti, atunci iubeşte-mă! De aci

înainte am să-ţi fiu roabă toată viaţa! E aşa de bine să fii

roabă!... Sărută-mă! Bate-mă, chinuieşte-mă, fă ce vrei cu

mine... Of, merit orice suferinţă... Stai! Aşteaptă, mai tîrziu,

nu vreau aşa... îl respinse ea brusc. Pleacă, Mitka, am chef să

beau acum, vreau să mă îmbăt, să mă fac praf, şi cînd m-oi

îmbăta, să dansez, aşa vreau eu şi aşa-mi place!

Şi, smulgîndu-se^din braţele lui, dădu perdeaua la o parte şi fugi. Mitea o urmă beat de fericire. „Fie ce-o fi, nu-mi pasă, aş da toată lumea pentru o singură clipă!" îi fulgeră prin minte. Gruşenka bău pe nerăsuflate un pahar de şampanie şi se ameţi numaidecît. Zîmbind încîntată, se aşeză în jilţ, la locul ei de mai înainte. îi ardeau obrajii, buzele-i dogoreau zvăpăiate, i se împăienjeniseră ochii şi privirea ei pătimaşă ^te Prindea ca într-o vrajă. Pînâ şi Kalganov simţi un fior în ^ad>ncul inimii şi veni lîngă ea.

~ Ai simţit cînd te-am sărutat în somn? murmură ea. ^cum m-am îmbătat... Tu nu eşti beat? Dar Mitea de ce nu ^a- De ce nu bei, Mitea? Eu am băut, tu ce mai aştepţi?... T ^Sînt k^{£at! Beat de} fericire... tu m-ai îmbătat aşa, dar ^{u sa ma îm}băt cu şampanie! Goli încă un pahar şi - ^Se ^^{>aru ca tocma}i paharul ăsta îi venise de hac, ¹"^{1 deodat}â în fumul beţiei, şi că pînâ atunci nu ît apa chioară.

curi I

de _sen ^{amd ma}i apoi întîmplarile, îşi amintea foarte precis in j_Uril, :^{ia asta}- Din clipa aceea totul începu să se învîrtească ^Ul ca într-un delir. Umbla, rîdea, intra în vorba cu

unul, cu altul, fârâ să ştie prea bine nici ce spunea făcea. Un singur sentiment arzător stăruia cu aceeaşi im^M °^e tate, „ca un tăciune aprins, în inima lui", după cum av "^ povestească el mai tîrziu. Se ducea la ea, se aşeza alâtu^S ^ privea, o asculta... Gruşenka devenise teribil de gural' ° mereu chema pe cîte cineva lîngă ea sau striga pe cîte o f-^ din cor, îmbiind-o să se apropie şi, după ce o săruta sau h*^ semnul crucii asupra ei, o lăsa să plece. Te aşteptai să izb_u * nească în plîns din moment în moment. în schimK „moşulică" - aşa îi zicea ea lui Maksimov - o amuza grozav Bâtrînul era mai tot timpul în preajma ei şi-i săruta mereu mîinile, „degeţel cu degeţel"; în cele din urmă, îi veni iarăşi pofta să joace şi înjghebă un dans pe melodia unui cîntec vechi, acompaniindu-se singur din gură. Refrenul, mai ales era foarte sprinţar:

Purceluşa, groh-groh-groh,

Viţeluşa, mu-mu-mu,

Şi răţuşca, mac-mac-mac,

Gîsculiţa, ga-ga-ga.

Găinuşa se plimba, uite-aşa mi se plimba,

Cot-co-dac, zicea, cot-cot,

Cot-co-dac, cot-cot-co-dac!

- Dă-i ceva, Mitea, spunea Gruşenka, dă-i nişte bani, ca-i sărac. Oamenii ăştia necăjiţi, vai de sufletul lor... Ştii, Mit» c-am de gînd să mă călugăresc? Vorbesc serios. într-o buna zi am să intru la mînăstire. Alioşa mi-a spus azi o vorba f care n-am s-o uit toată viaţa... Da, da... Acum însă vreau s dansez. Mîine la mînăstire, dar azi să dansăm! Am chef sa nebunii, oameni buni, ei şi? Dumnezeu o să mă ierte. D^aca fi Dumnezeu, i-aş ierta pe toţi oamenii: „Dragii mei păca mergeţi în pace, v-am dezlegat de toate păcatele!" Am^s duc şi eu în lume să cer iertare: „Iertaţi-mă, oame^nl ^ iertaţi o biată femeie fără minte!" Sînt o fiară sălbatica. ^ fiara, dar vreau să mă rog. Şi eu am dat de pomană un ^ ceapă. Pînă şi o femeie ca mine, cît ar fi ea de netr

KARAMAZOV_____________________________181_

_evoia să se roage! Mitea, lasă fetele sa joace, nu le '^ aci. Ţ_oţi oamenii sînt buni, toţi, fără doar şi poate. Şi * . ţjţ de frumoasă! Noi sîntem răi, dar viaţa-i atît de fru-^V'^a • Sîntem şi răi, şi buni, de-a valma, cînd buni, cînd ""• Nu mie să-mi răspundeţi la ce vă întreb, hai, toată ^f _ea-ncoace, veniţi cu toţii aici, vreau să ştiu: de ce sînt aşa â? Fiindcă sînt bună, bună ca pîinea caldă... Cum se face sînt atît de bună? sporovăia întruna Gruşenka, din ce în ce mai guralivă, pe măsură ce aburii beţiei i se urcau la cap, fîrşind prin a declara c-ar vrea şi ea să danseze. Şi chiar se ridică din jilţ, clătinîndu-se pe picioare. Mitea, să nu-mi mai dai să beau, chiar dacă te rog, să nu-mi mai dai nici un strop, auzi? în loc să te liniştească, băutura te dă peste cap. Parcă se învîrteşte casa cu mine, şi soba, şi tot... Vreau să dansez... ce frumos ştiu să dansez...

Precum se vedea, avea intenţii foarte serioase; ca dovadă, trase afară din buzunar o batistă albă, extrem de fină, pe care o apucă de un colţ, ca s-o poată flutura în timpul dansului. Mitea bătu din palme şi fetele amuţiră, pregătindu-se să-şi împletească glasurile la primul semnal. Auzind că Gruşenka vrea să joace, Maksimov chiui de bucurie şi începu să-i dea tîrcoale, ţopăind şi cîntînd:

Picioruşe ca ţepuşe, Unghioarele scoruşe Şi codiţa sfredeluş...

goni cu batista. - ost! Mitea, de ce nu vine nimeni? Să vină toată lumea... ^Privească! Cheamâ-i şi pe cei de dincolo de la arest... De

' ^mcuiat? Spune-le că vreau să dansez, să vină şi ei sa ^{â v}adâ...

hcu' ° ^sP°^ntaneitate de om beat, Mitea se apropie de uşa ^â Si începu să bată cu pumnul în ea.

182_________________________________

- Hei, voi de colo!... Ieşiţi afara, Gruşenka va cheam vedeţi dansînd! ^

- Lajdak! îl sudui dinăuntru unul dintre polonezi.

- Şi tu podlajdak! Puşlama ce eşti!

- Nu te mai lega de Polonia, îi făcu observaţie, docto Kalganov, beat turtă şi el.

- Ia mai taci, ţîncule! Pe el l-am făcut puşlama, n-an-spus câ-n toată Polonia ar fi numai puşlamale. Un singur lai dak nu înseamnă o ţară întreagă. Taci cu nenea, gigea baiatu na o bomboană!

- Ce urîcioşi! Parcă n-ar fi oameni, zău! De ce n-or fi vrînd să se împace? bombăni Gruşenka şi începu să danseze

Corul prinse a cînta Ah tindă, tindişoara mea! Cu căpşorul dat pe spate şi guriţa întredeschisă, zîmbitoare. Gruşenka flutură batista, dar de la primii paşi simţi c-o lasă picioarele şi se opri nedumerită în mijlocul camerei.

- Nu mai am putere... şopti ea sfîrşită. Iertaţi-mă, nu mai pot... Vă rog să mă iertaţi... Făcu o închinăciune corului, apoi în dreapta, în stînga, în toate părţile pe rînd: Iertaţi-ma, \a rog... nu vă supăraţi...

- S-a afumat coniţa! Porumbiţa s-a cam ciupit, se auziră de ici, de colo glasuri.

- E criţă, chicoti Maksimov către fete.

- Mitea, du-mâ de aici... ia-mă, Mitea, şopti GruşenU sleită de puteri şi Mitea se şi repezi s-o ia în braţe şi ^tte numaidecît cu preţioasa lui povara după draperie.

„Ar fi timpul să plec", îşi spuse Kalganov şi i^¹ salonul albastru, trăgînd uşa după el. Chiolhanul to^sa desfăşură mai departe, dezlănţuindu-se din ce în ce mai = motos. Mitea o culcă pe Gruşenka pe pat şi o săruta p^a pe gură. _u

- Nu, lasă-ma... se ruga ea. Nu te atinge de mine pⁱⁿ sînt a ta... Ţi-am spus doar c-o să fiu a ta, dar pîna atu te atinge de mine... cruţa-ma... Chiar aşa, de faţa cu ei,

KARAMAZOV

183

• nu n^{u se} P^oate--- Gîndeşte-te ca e şi el aici. Prea ar fi

rbos

Fac tot ce vrei tu! Nici în gînd măcar... ştiu sa te

_ct bolborosi Mitea. Ai dreptate, prea ar fi scîrbos aici, ^r _cade... şi, fără ^sa~i dea drumul din braţe, se aşeză în Inunchi lîngâ pat.

_ cţj_U; ştiu că eşti pătimaş, dar ai un suflet ales, abia

buti sâ îngaime Gruşenka. Totul trebuie să fie curat între

_oi de-acum înainte... şi noi să fim cinstiţi... şi buni,

oameni de omenie, nu fiare... Ia-mă, du-mă de aici, departe,

departe de tot, auzi? Nu-mi place aici, vreau cît mai departe,

departe de tot...

Mitea o ţinea înlănţuită cu braţele. -Da, da, sigur că da! O să te duc cu mine, o să plecăm în lume... O, aş da acum toată viaţa pentru un an, unul singur, numai să ştiu ce s-a întîmplat cu sîngele acela!

- Care sînge? întrebă Gruşenka uimită.

-Nimic, nimic! scrîşni din dinţi Mitea. Gruşenka, tu zici că totul trebuie să fie cinstit între noi şi nu ştii că sînt un tîlhar. Am furat bani de la Katka... Ce ticăloşie, Doamne!

- De la Katka? Adică de la domnişoara? Nu, n-ai furat nimic. Lasă, c-o să-i duci înapoi, îţi dau eu de la mine... De ^ce ţipi aşa? Tot ce-i al meu e şi-al tău de-aici înainte. Ce nevoie avem de bani! Şi aşa tot o sâ-i spînzurăm... Noi doi, şi sâ nu-i spînzurăm! Ţi-ai găsit! O să trăim şi noi muncind Pamîntul. Uite, aşa am sâ-l scurm cu mîinile astea. Auzi tu,

uie sâ muncim! Aşa a poruncit Alioşa. Nu vreau să-ţi fiu ⁿicâ, vreau să fiu nevasta ta credincioasă; am să trudesc

_c °^roaba Pentru tine. O să mergem împreună la domniţa, să-i ^m la picioare şi s-o rugăm de iertare. Şi pe urma o să

_Sa w lume, chiar dacă nu s-o îndura să ne ierte, noi tot o uam lumea în cap. Dă-i înapoi banii şi iubeşte-mă pe

■"aim ^aS"° ^^{e ea în} P^ace' ^^{a nu te ma}* g^mdesti *^{a ea} de-aici IU. ]•' ^{acă te} P^riⁿd că tot o mai iubeşti, sa ştii c-o strîng de '" ' ««pung ochii cu acul...

184

DOST_C

- Pe tine te iubesc, numai pe tine, şi în Siberia tot pe tine am să te iubesc...

- în Siberia? De ce în Siberia? Fie şi acolo, daca; tu... totuna mi-e... o să muncim... în Siberia e zăpada m Mie îmi place să merg prin nămeţi... şi zurgălăii să f cling-cling... Auzi? Sună clopoţelul... Unde-o fi _SUn- ,^a Vine cineva... acum nu se mai aude nimic...

Frîntă de oboseală, Gruşenka închise ochii şi aţipi o cli într-adevăr, undeva, departe, se iscase un clinchet de clopot 1 ce amuţise brusc. Mitea îşi puse capul pe pieptul ei. Nici nu băgase de seamă că nu se mai auzea clopoţelul, după cum nu băgase de seamă nici că în salon cîntecele şi harababura chefliilor, ce făceau o gălăgie de vuia toată casa, încetaseră ca prin farmec şi-n locul lor se aşternuse o linişte de mormînt. Gruşenka deschise ochii.

- Ce s-a întîmplat? Am adormit? Da... clopoţelul... Se vede că m-a furat somnul; visam că plecasem la drum cu sania... clopofelul suna şi eu picoteam toropită. Parcă eram cu cineva drag, cu tine... undeva departe, departe de tot... Te ţineam strîns în braţe şi te sărutam; mi-era frig şi mă lipisem de tine... şi zăpada sclipea... Ştii cum scînteiază omătul într-o noapte cu lună... şi mi se părea că nu mai sînt pe pămînt. M-am trezit şi iată că iubitul meu era aici, lîngă mine, ce bine e aşa...

- Da, lîngă tine, repetă Mitea, sărutîndu-i rochia, piep^tuL mîinile. Deodată, rămase cu ochii la ea nedumerit: i se p^ că se uită drept înainte, dar nu la el, ci mai sus, peste capu său, cu o privire stranie, fixă, concentrată... pe faţa ei se ci e şi uimire şi parcă şi spaimă.

- Mitea, cine se uită la noi? şopti ea.

Mitea se întoarse şi văzu că într-adevăr era' cineva c dăduse la o parte draperia şi se oprise apoi sa-i observe. ? era singur, mai erau şi alţii cu el. Sări numaidecît in pa­şi făcu un pas spre musafirul nepoftit.

185

jCARAMAZOV_________________________

iţi aici un moment, rosti un glas în surdină, dar

„nîcatş

M'tea ieşi de după perdea şi rămase locului pironit. Odaia ticsita de lume; nu mai erau însă aceiaşi oameni, ci alţii P jj_n fi_or i se scurse prin şira spinării, fâcîndu-l să se scu-

îi recunoscuse pe toţi dintr-o privire. Bătrînul cel înalt şi în palton şi cu chipiu cu cocardă, era ispravnicul wihail Makarîci. Iar filfizonul de lingă el, „ofticosul" acela cizmele lustruite lună, substitutul de procuror. „Are un _ceas care l-a costat patru sute de ruble, ni l-a arătat odată." Iar tînârul scund cu ochelari... uitase cum îl cheamă, dar îl cunoştea din vedere, era judecătorul de instrucţie, proaspăt absolvent al facultăţii de drept. Iar ăsta de aici, Mavriki Mavrikici, zapciul, pe ăsta îl cunoştea foarte bine. Dar ceilalţi cu insigne pe piept ce căutau aici? Şi mai erau doi, doi ţărani... Şi mai departe, în uşă, Kalganov cu Trifon Borisîci...

- Domnilor... ce doriţi, domnilor? întrebă Mitea, şi, ca şi cînd şi-ar fi ieşit deodată din minţi, strigă în gura mare, ca un smintit: Am în-ţe-les!

Tînărul cu ochelari făcu un pas spre el şi spuse plin de importanţă, dar parcă puţin cam precipitat:

-Avem de... în sfîrşit, v-am ruga să luaţi loc un moment «ci, pe canapea... Trebuie să stăm de vorbă imediat.

- Bătrînul! răcni Mitea înnebunit de groază. Bătrînul... ^mgele... Am în-ţe-les! şi căzu ca secerat pe scaunul de lîngă el.

- înţelegi? Ai înţeles? Criminalule, paricidule, sîngele atrînului - tatăl tău, ucigaşule - strigă după răzbunare!

^ePu să urle fără veste căruntul ispravnic, repezindu-se la

^ea- îşi ieşise din fire şi tremura tot, roşu de furie.

j. ~. ' ^nu> aşa nu se poate! interveni tînârul cel scund,

ceri Sarici, Mihail Makarîci! E imposibil, nu se pro-

vr>, ^{a a}§^aL- Vă rog să mă lăsaţi pe mine singur să-i

- Mu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea dum-^eavoastra.
- Dar este monstruos, domnilor, monstruos! ispravnicul. Uitaţi-va la el: în toiul nopţii, beat mort" tîrfa după el şi cu mîinile pline de sîngele lui taica-sau ' p ° adevărat coşmar! ^

- Vă rog din suflet, Mihail Makarîci, cu toata stima port, să vă înfrînaţi sentimentele! îi suflă repede la m- / substitutul de procuror... Altminteri, mă văd silit să iau

Dar nu mai apucă să termine, fiindcă în momentul ac tînărul judecător de instrucţie se întoarse către Mitea şi _ro cu glas tare, solemn:

- Domnule porucic în rezervă Karamazov, trebuie sa va aduc la cunoştinţă că sînteţi acuzat de asasinarea tatălui dum­neavoastră, Fiodor Pavlovici, care a fost ucis în noaptea asta.

Mai spuse ceva, după care procurorul adăugă şi el cîteva cuvinte, dar Mitea, deşi asculta, nu mai înţelegea nimic... Se uita la toţi cu o privire rătăcită...

CARTEA A NOUA

ANCHETA

■\