Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata
TAINA CEA MARE A LUI MITEA. PROTAGONISTUL
Yüklə 2,51 Mb.
|
| TAINA CEA MARE A LUI MITEA. PROTAGONISTUL NU ARE SUCCES
- Domnilor, începu el cu o figură răvăşită, banii ăştia... vă mărturisesc cu mîna pe conştiinţă... banii ăştia erau ai mei. Atît procurorul, cît şi judecătorul de instrucţie făcură nişte mutre lungi: numai la asta nu s-ar fi aşteptat. - Păi cum puteau să fie ai dumitale, bîigui Nikolai Parfionovici, cînd la orele cinci după-amiază, după propriile dumitale declaraţii... - Dă-le dracului de declaraţii, ce-a fost, ce n-a fost la ora cinci după-amiază, nu asta interesează acum! Banii erau ai mei, îmi aparţineau, adică, mai bine zis, erau de furat... Nu, aşa e, de fapt, nu erau ai mei, ci furaţi, furaţi de mine, o mie cinci sute de ruble în cap, i-am avut asupra mea tot timpul, necontenit... - Şi de unde i-ai luat? - De la gît, domnilor, uite, de aici, de la gît i-am luat, de meu... I-am avut aici, cusuţi înu"-un petic de pînză, îi Purtam de mult la mine, de o lună de zile. De o lună de zile P°rt aşa la gît ruşinea, dezonoarea. ""Dar de la cine i-ai... sustras? ~~ Ai vrut să zici „furat", nu-i aşa? Spune lucrurilor pe , recunosc, e ca şi cînd i-aş fi furat sau, dacă vreţi, «sustras". După părerea mea însă asta se numeşte furt. aSeară' într-adevăr, i-am furat de tot. 254
- Aseară? Dar parcă ziceai câ-i o lună de zile de < cînd eşti în posesia lor... - Dar nu i-am luat de la tata, nu vă speriaţi, nu ri dînsul i-am furat, ci de la ea. Lăsaţi-mâ să va povestesc la capăt, nu mă mai întrerupeţi mereu! Să ştiţi ca nu-i eh' * atît de uşor. Să vedeţi, acum o lună de zile m-a che Katerina Ivanovna Verhovţeva, fosta mea logodnica cunoaşteţi? - Cum de nu! Mai întrebi? - Ştiam că o cunoaşteţi. E un suflet cu adevărat nobil un mărgăritar între mărgăritare; din păcate însă mă urăşte, de' mult mă urăşte, o, de mult de tot... şi pe bună dreptate recunosc! - Katerina Ivanovna? se miră anchetatorul. Procurorul, de asemenea, se uita la el consternat. - Vă rog, nu-i rostiţi numele în deşert! E o ticăloşie din partea mea s-o amestec pe ea în toată dandanaua asta. Da, mi-am dat seama că mă urăşte... că mă urăşte de mult... de la început chiar, din ziua cînd a venit acasă la mine... Destul însă, destul, asta nu mai e nevoie s-o ştiţi, nu meritaţi şi nici n-are rost... Atîta voiam numai să vă spun, că m-a chemat acum o lună la dînsa şi mi-a încredinţat trei mii de ruble, rugîndu-mă să-i trimit surorii sale şi încă unei persoane, tot o rubedenie de-a ei de la Moscova (ca şi cum n-ar fi putut să-i trimită şi singură!). Şi eu... s-a întîmplat ca tocmai atunci sa fiu la o răspîntie a vieţii, în clipa fatală cînd, în sfîrşit, cin m-am îndrăgostit de cealaltă, de dînsa, stăpîna inimii me e> care aşteaptă acum jos, Gruşenka... Am luat-o atunci cu mme şi am venit amîndoi aici, la Mokroe, unde am tras un c monstru, îneît în două zile am prăpădit jumătate din aceia blestemaţi, adică o mie cinci sute de ruble, iar re i-am pus bine. Astea sînt cele o mie cinci sute pe care oprit atunci, purtîndu-le ca pe o amuleta la gît, pentru KARAMAZOV 255
^- ai în sfîrşit din ascunzătoare şi sa mai fac un chiolhan. S «ute de ruble sînt la dumneata în mină, Nikolai rf onovici, e tot ce-a mai rămas din cele o mie cinci sute pe caie le aveam ieri. - Dă-mi voie, dar acum o lună, dacă nu te superi, ai chel-. trei mii de ruble, nu o mie cinci sute, cum zici - toată lumea ştie! - Cine ştie? I-a numărat cineva? Am pus eu pe cineva să-i numere?
- îmi pare rău, dar n-ai spus chiar dumneata c-ai tras un chef care te-a costat trei mii de ruble în cap? - Aşa e, ai dreptate, am trîmbiţat în tot oraşul, zvonul a mers din gură în gură şi nimeni nu s-a îndoit c-a fost într-adevăr aşa; chiar aici, la Mokroe, toată lumea era convinsă c-am făcut praf trei mii de ruble. în realitate însă, n-am cheltuit decît o mie cinci sute, iar restul le-am cusut, cum v-am spus, într-un săculeţ; aşa stau lucrurile, domnilor, acuma ştiţi de unde am luat banii de ieri... -Este aproape miraculos... ciripi Nikolai Parfionovici. - Dă-mi voie, îl întrerupse procurorul, nu cumva mai ştie Şi altcineva despre asta, poate c-ai povestit cuiva întîm-p'area... cum că ai ascuns banii ăştia acum o lună. - N-am vorbit cu nimeni. - Ciudat. Cu nimeni chiar, cu nimeni? ~ Cu nimeni, absolut cu nimeni. - Dar de ce? Nu înţeleg ce te-a făcut să învălui într-un mister atît de adînc lucrul ăsta! Ca să mă exprim mai clar: "m, că te-ai îndurat să dai în vileag în sfîrşit taina dumitale amantă", cum o socoteşti dumneata, deşi pot să-ţi spun ' e aPl ~ bineînţeles, relativ vorbind - nu este cine ştie ce Vle- Cel puţin după părerea mea, faptul că fi-ai însuşit e frei mii de ruble, deşi nu-ţi aparţineau, dar pe care cu ^tâ le-ai fi restituit pînă la urmă, nu reprezintă decît o 256
■____________^. fapta nesocotita, în orice caz nu o „infamie" atît de ma pretinzi dumneata, mai ales ţinînd seama de caracterul ri ^ tale... Cel mult poate fi vorba de o extravaganţa, o fapta ' măsura de nesăbuită, dar numai atît, nesăbuita, nu mantă... Ţi-o spun pentru că e atîta lume care cun0 povestea celor trei mii de ruble sustrase doamnei Verhovt în ultima lună, cel puţin, banii ăştia au prilejuit o mulţime ri supoziţii şi de comentarii, aşa încît chiar daca nu marturisit nimic, noi eram la curent. în orice caz, am m auzit zvonul ăsta... şi cred că şi Mihail Makarovici; de altfel nu mai este un simplu zvon, ci un cancan pe care acum îl foarfecă tot oraşul. Şi apoi, există indicii că dumneata însuţi dacă nu mă înşel, ai încredinţat totuşi cuiva taina asta, adkâ i-ai mărturisit că deţineai aceşti bani de la doamna Verhovţeva... Tocmai de aceea mă miră foarte mult câ le atribui o importanţă exagerată şi că pînă în ultima clipă ai făcut un mister atît de grozav din cele o mie cinci sute de ruble pe care, după cum afirmi, le-ai pus deoparte. Da, ai urzit în jurul lor un secret care în imaginaţia dumitale a luat proporţii pur şi simplu înspăimîntătoare... Este de necrezut c-ai fost în stare să te chinui atîta din pricina lui... adineauri chiar ai declarat că mai degrabă ai înfunda ocna decît sa-l destăinuieşti... Procurorul tăcu în sfîrşit. Se înfierbîntase vorbind şi spusese tot ce avea pe suflet, fără a mai căuta să-şi ascundă nemulţumirea, mai mult încă, necazul ce-l stăpînea, fara s mai ţină seama chiar de exigenţele retorice, alcătuind un discurs cam dezlînat, aproape incoerent... - Dar nu pentru ca mi-ar fi fost ruşine de cele o mie ci sute de ruble, nu asta ma chinuia pe mine, infamia cea m este ca am reţinut banii ăştia din suma de trei mii "e r rosti răspicat Mitea. Procurorul rîse ironic. KARAMAZOV 257 Par nu ştiu ce găseşti aici atît de infamant, îi replica el ce ţi se pare atît de odios faptul că ai separat o din bani de ceilalţi sau, daca vrei, de ce crezi c-ai făcut 'ucru atît de condamnabil împărţind suma în două? E mult ai grav faptul că ţi-ai însuşit cele trei mii de ruble decît odul cum ai înţeles să dispui de bani. Apropo, vrei să spui ntru ce ai înjumătăţit aşa suma? In ce scop ai făcut treaba sta? Ce urmăreai? N-ai putea să ne explici şi nouă? _ O, Doamne, tocmai scopul interesează în cazul de faţă, aici e punctul nevralgic! exclamă Mitea. Am păstrat banii ăştia - o mie cinci sute de ruble - de păcătos ce sînt, am făcut adică treaba asta dintr-un calcul odios, un calcul care în cazul de faţă e pur şi simplu o infamie... Şi această infamie a ţinut o lună de zile! -Nu înţeleg. - Mă mir. Să vă explic atunci, poate că într-adevăr nu e destul de clar. Vă rog să urmăriţi cu atenţie argumentaţia: să zicem, aşadar, că mi-am însuşit cele trei mii ce mi-au fost încredinţate ca unui om de onoare şi, cu banii în buzunar, fac un chef monstru, cheltuindu-i pe toţi într-o singură noapte şi că, a doua zi dimineaţa, mă prezint la persoana care mi i-a dat în mînă şi-i spun: „Iartă-mă, Katia, sînt un netrebnic, ţi-am prăpădit toţi banii la beţie". Spuneţi-mi, vă rog, e frumos, e bine ce-am făcut? Nu, nu e bine deloc, dimpotrivă, e o treabă murdară, necinstită, m-am purtat ca o bestie, ca un detracat mcapabll să-şi ţină pornirile în frîu, nu-i aşa? Totuşi, nu sînt °t! Am sau nu dreptate? Nu sînt hoţ sadea! Sînteţi de acord nu sînt un hoţ? Am păpat banii, ce-i drept, i-am cheltuit pe toţi la petrecere, dar nu i-am furat. Iată acum o nouă variantă 51 mai avantajoasâ pentru mine. Vă rog să mă urmăriţi, alt- v ,teri îmi Pierd şirul - mi se învîrte capul - deci, a doua antă: am făcut tot aşa un bairam, care m-a costat însă mai '. n"am risipit decît o mie cinci sute de ruble, adică jumătate din bani. A doua zi mă duc imediat la dînsa 258 cu ce mi-a mai ramas. „Katia, îi spun eu, ţi-am adu cinci sute de ruble, e tot ce mai am, sînt un nernem' "^ descreierat. Banii ceilalţi i-am topit, i-am lăsat ne ' "n circiuma, daca şi ăştia ramîn mai departe la mine pr f alege de ei! Te rog, scapa-mă de ei, sa nu mai cad în Se păcat!"
Ce aş fi în acest caz? Tot ce vreţi: o secătură, un netreh nicidecum însă un pungaş, fără doar şi poate că nu, fîindc pungaş n-ar fi făcut ce-am făcut eu, n-ar mai fi venit aducă banii rămaşi, ci i-ar fi băgat pur şi simplu în buztm şi dînsa şi-ar fi dat seama atunci că, din moment ce i-am restituit cele o mie cinci sute de ruble, i-aş fi plătit şi restul adică suma pe care am risipit-o la beţie; aş fi muncit toata viaţa, aş fi făcut tot ce mi-ar fi stat în putere, şi pînă la urma din pămînt, din piatră seacă, aş fi scos banii şi i-aş fi înapoiat. în felul acesta, chiar dacă în fond rămîneam un ticălos, nu eram totuşi un pungaş, în nici un caz n-aş fi fost pungaş, orice aţi spune! - Să zicem că ar fi o mică deosebire la mijloc, rosti cu un surîs glacial procurorul. E curios, totuşi, că această deosebire dumitale ţi se pare atît de monstruoasă. — Da, mi se pare monstruoasă! Oricine poate să fie ticălos; la drept vorbind, sîntem cu toţii mai mult sau mai puţin ticăloşi; dar ca sâ poţi săvîrşi o hoţie, trebuie sâ fii, într-adevăr, un ticălos fără pereche! Eu, ce să vă spun, nu măpn-cep la subtilităţi... Ştiu doar un singur lucru cu precizie: un hoţ e mai abject decît un ticălos. Acum ascultaţi mai departe' banii aceştia i-am purtat o lună întreagă la gît, nu depind decît de mine ca să mă decid într-una din zile să-i duc inapt» şi să pun astfel capăt odată ticăloşiei. Numai că n-am fost ^ stare să mă decid. Zi de zi încercam să iau, în hotărîre şi-mi dădeam ghes: „Ce faci, nemernicule, te-te într-un fel, ce aştepţi?" Şi totuşi, o lună întreaga n-<" putut sâ iau această hotărîre! Ei, ce credeţi, e frumos partea mea? Spuneţi! 259 i zicem ca nu-i prea frumos, măcar atîta lucru pot sa «i eu. Dar nu despre asta e vorba, răspunse procurorul t-t de reţinut. De altfel, cred c-ar fi mai bine să nu mai tot 'ci firu-n patru, renunţînd la asemenea subtilităţi, şi sa ■; la obiect. Adevărul este ca, pînă în momentul de faţă, a n-ai binevoit să ne explici, deşi te-am întrebat în repetate 'riduri, pentru ce ai împărţit din capul locului suma ce ţi s-a redinfat, acJică, mai clar, de ce ai cheltuit numai jumătate Am ei la petrecere şi ai păstrat restul? Pentru ce ai ascuns aceşti bani, ce urmăreai să faci cu ei? Insist asupra acestei chestiuni, Dmitri Fiodorovici! -Aşa e, da, ai dreptate! exclamă Mitea, lovindu-se peste frunte. Iertaţi-mă, vă ţin aşa ca pe ghimpi de atîta timp, în loc sâ vă explic esenţialul; cu siguranţă că atunci aţi fi înţeles de mult, pentru că infamia constă tocmai în scopul pe care-l urmăream! Să vedeţi: răposatul pusese ochii pe Agrafena Aleksandrovna şi se ţinea de capul ei, iar eu mă perpeleam de gelozie, crezînd că dînsa stă în cumpănă, neştiind pe care din doi să aleagă, pe mine ori pe el. Şi în acelaşi timp mă frâmînta un gînd: ce mă fac dacă dînsa va decide, în sfîrşit, să nu mă mai poarte întruna cu vorba şi-mi va spune într-o bună zi-' „Pe tine, numai pe tine te iubesc, nu pe el, ia-mă şi du-mă la capătul pămîntului". Şi eu, care n-aveam la sufletul meu decît două băncuţe de douăzeci de copeici! Cum să plec cu ea, cu ce s-o duc, ce să fac? Simţeam că-mi fuge pâmîntul de sub picioare! Pe vremea aceea n-o cunoşteam încă prea bine 51 nu înţelegeam ce se petrecea în sufletul ei; credeam că-i bată după bani şi mi-era teamă că n-o să-mi ierte niciodată aracia. Şi atunci, ce va închipuiţi c-am făcut? Am pus deo-A._ e'ca un şarlatan, o mie cinci sute de ruble, adică jumătate suma ce-mi fusese dată în primire, şi, premeditat, cu din sînge rece, am cusut banii într-un petic de pînzâ, înainte de et- Iar cu ce mi-a mai ramas am plecat să cheltuiesc. Ce aJoşie-l Acum aţi înţeles? Procurorul şi judecătorul de instrucţie izbucniră în - Dimpotrivă, eu cred c-ai procedat foarte înţele chiar ai avut o ţinută morală. Ai ştiut să fii cumpătat ' a azvîrlit toţi banii pe gîrlâ! chicoti Nikolai Parfionovici r ^ se pare atît de îngrozitor? - Dar nu vă daţi seama că erau bani de furat?! Doam Dumnezeule... mă înspăimîntaţi! Cum puteţi fi atît d neînţelegători?! Tot timpul cît am simţit în sîn banii ăst mi-am repetat întruna: „Eşti un hoţ, eşti un hoţ!" Din pricina lor luna asta din urmă m-am purtat ca un descreierat, din pricina lor am sărit la bătaie în circiumă şi l-am burduşit atît de rău pe tata, toate le-am făcut numai pentru că mă ştiam vinovat de hoţie! Nici măcar fratelui meu, Alioşa, n-am îndrăznit, n-am fost în stare să-i mărturisesc potlogăria asta cu banii. Prea cumplită mi se părea mişelia mea şi prea murdară! Dar, în acelaşi timp, nu era zi şi nu era ceas în care să nu-mi spun: „Dmitri Fiodorovici, poate că nu eşti totuşi un hoţ! încă nu. De ce? Pentru că mîine poţi face bine să te duci la Katia şi să-i dai banii înapoi". Abia aseară, cînd am plecat de la Fenia, în drum spre Perhotin, m-am hotărît să-mi smulg de la gît amuleta, lucru pe care pînă în momentul acela nu ma încumetasem să-l fac. Abia atunci, cînd am smuls-o, am devenit categoric un hoţ, un pungaş veritabil, un om stigmatizat pentru toată viaţa. De ce? Pentru că o dată cu amuleta mi-am spulberat iluzia că am să mă duc într-o bună zi 'a Katia şi-am să-i spun: „Sînt un ticălos, recunosc, nicidecum însă un hoţ!" Aţi priceput acum, da, aţi priceput? - Şi de ce tocmai ieri te-ai hotărît s-o faci? îl întrerupse Nikolai Parfionovici. - De ce? Ce întrebare ridicolă! Pentru că mă c°^ damnasem singur la moarte, ştiam că-n zorii zilei, la ° cinci dimineaţa, am să mor. Mă gîndeam ca-i acelaşi luc mori ca un om cinstit sau ca un ticălos. Şi abia atunci mi^ dat seama ca nu-i totuna! Ma credeţi, domnilor. "^~tea am stat ca pe jăratic, m-am chinuit îngrozitor, dar nu " mi că aş fi scurtat zilele bătrînei noastre slugi şi nici pen-P a ştiarn ce mă paşte după asta, şi c-o să iau, de bună â drumul Siberiei, şi tocmai cînd? în clipa în care stea ce mă mistuia îşi aflase, în sfîrşit, răsplata şi cerul - ■ deschidea porţile în faţa mea! O, nici vorbă că şi asta mă frămînta, dar nu peste fire, în orice caz nu atît de cumplit cum mă muncea gîndul ăsta blestemat că mi-am smuls de la gît banii şi i-a111 risipit ca un hoţ sadea, aşa că am ajuns acum într-adevăr un hoţ! O, domnilor, vă spun din nou cu toată suferinţa inimii mele: multe lucruri mi-a fost dat să învăţ în noaptea asta! Am învăţat că e cu neputinţă nu numai să trăieşti ca un ticălos, dar nici chiar să mori nu poţi cînd ştii cît eşti de ticălos... Nu, domnilor, trebuie să mori cinstit!... Mitea era palid. Avea o expresie chinuită pe figură şi părea sleit de puteri, deşi în acelaşi timp era extrem de agitat. - încep să te înţeleg, Dmitri Fiodorovici, rosti procurorul cu o voce tărăgănată, în care simţea o undă de compasiune şi bunăvoinţă, dar tot ce-mi spui mi se pare mai curînd rezultatul tensiunii nervoase în care te afli... ai nervii zdruncinaţi, aici cred că este explicaţia. Dar îmi dai voie să te întreb, pentru ce în decurs de aproape o lună nu te-ai dus să restitui persoanei respective o mie cinci sute de ruble ca să scapi odată e °»sesia asta? Pentru ce n-ai căutat să ai o explicaţie cu ■nsa, de ce, avînd în vedere impasul în care te găseai, aşa CUm ne-ai spus chiar dumneata, de ce, zic, n-ai încercat o altă uPe care în mod firesc trebuia să-ţi fi venit în minte, adică să î f ii mărturisit cinstit greşelile şi să-i fi cerut după aceea a de care aveai nevoie pentru plecare? Cu siguranţă că >cu neprecupeţita sa generozitate, văzînd zbuciumul r a reiuzat in nici un caz, mai aies daca i-di ° creanţă, ceva la mînă, sau şi mai bine garanţia pe care °ferit-o negustorului Samsonov şi mai apoi doamnei Hohlakova. Fiindcă - nu-i aşa - convingerea durnital aceasta garanţie rămîne mai departe în picioare? °a Mitea se aprinse deodată la faţă. - Chiar atît de nemernic mă socoteşti? Cred a nu vorbeşti serios! rosti el indignat, privindu-l ţinta pe procu ca şi cînd nu i-ar fi venit sâ-şi creadă urechilor. - Te asigur c-am vorbit cît se poate de serios... de ce îndoieşti?... se miră la rîndul său procurorul. - O, ar fi însemnat să fac cea mai mare blestemăţie! Nu vă daţi seama, domnilor, că mă chinuiţi? Bine, am să vă spun tot, am să dau în vileag toată murdăria ce zace în sufletul meu, ca să vedeţi şi dumneavoastră şi să vă minunaţi, con-statînd cu ruşine în ce hal ajung să se ticăloşească simţămintele omeneşti! Află, domnule procuror, că şi eu m-am gîndit la soluţia asta de care mi-ai pomenit adineauri. Da, domnilor, în blestemata asta de lună mi-a trecut şi mie prin cap la un moment dat acelaşi lucru, eram aproape hotărit să mă duc la Katia! Ca să vedeţi cît de mîrşav am putut sâ fiu! Dar cum puteam să mă duc la ea, sâ-i spun de la obraz c-am înşelat-o, ba mai mult chiar, să-i cer şi bani? Pentru ca s-o pot înşela pînâ la capăt, să-i pretind ei să suporte toate cheltuielile prilejuite de infidelitatea mea, să cer bani de la ea, de la Katia, ca după aceea să plec în lume cu cealaltă, cu rivala ei, cu femeia care o urăşte şi care a jignit-o atît de cumplit! Numai un om nebun s-ar putea gîndi la una ca asta, domnule procuror! - Sper că n-am înnebunit încă, dar m-am antrenat m discuţie şi, înfierbîntat cum eram, ce-i drept, nu m-am gu1 la eventualitatea asta... la gelozia asta feminină... daca, o V cum spui dumneata, poate fi într-adevăr vorba de gel°z da, fireşte, s-ar putea să fie aşa ceva, încheie procuri zîmbind. •orul
- Prea era puturoasă combinaţia asta, ar fi mirosit u tot, era o mîrşâvie atît de cumplită, răcni Mitea, încît ni îtde nu KARAMAZOV 263
" - nu ce sa sPun' Ei, aflaţi, domnilor, c-ar fi fost în stare i dea banii ăştia şi chiar mi i-ar fi dat, cu siguranţă ca mi fî dat din răzbunare, ca să simtă voluptatea răzbunării. vf ar fi dat pentru că mă dispreţuieşte, pentru că are totuşi a diabolic în ea şi pentru că atunci cînd o încinge mînia nu ■ cunoaşte nici o măsură! Iar eu i-aş fi primit, o, da, i-aş fi I at şi atunci toată viaţa... o, Dumnezeule! Vă rog să mă ertaţi, domnilor, că strig aşa în gura mare, dar trebuie să vă spun că şi eu m-am gîndit la soluţia asta şi încă destul de recent, alaltăieri noapte chiar, în timp ce-l dădăceam pe Copoiu, şi pînă şi ieri, da, pînă şi ieri, mi-aduc perfect de bine aminte, toată ziua de ieri m-a urmărit această idee şi, poate, dacă n-ar fi survenit povestea aceea... - Care poveste? întrebă Nikolai Parfionovici curios, dar Mitea nu-l auzi. - V-am făcut o mărturisire cutremurătoare, rosti el în încheiere, mohorît. Vă rog s-o apreciaţi, domnilor. Ba nu, e încă prea puţin, aş vrea să vă daţi seama cît valorează ea, altminteri, dacă nici această mărturisire n-a fost în stare să vă zguduie, înseamnă că nu aveţi nici un dram de stimă pentru mine, v-o spun deschis. Mor de ruşine cînd mă gîndesc c-am putut să-mi deschid sufletul pe deplin în faţa unor oameni ca dumneavoastră! O, mai bine mă împuşc! Dar văd, văd bine că nu mă credeţi! Cum, vreţi să scrieţi şi asta?! strigă el îngrozit. - Evident, răspunse mirat Nikolai Parfionovici, o să contăm tot ce-ai spus acum. Vrem să menţionăm că pînâ în tima clipă ai avut intenţia să te duci la doamna Verhovţeva a"'Cer- suma asta... Te asigur, Dmitri Fiodorovici, că este o araţie foarte importantă şi că tot ce ne-ai mărturisit în a cu banii poate atîrna greu în balanţă... şi e în intere-u dumitale, da, în interesul dumitale. tea dădu din mîini disperat. 264__________________________________DOST, - Fie-vă milă, domnilor! Măcar atîta lucru să nu ■ prea umilitor! Mi-am sfîşiat inima în două şi dumneavn""'C aţi profitat de ocazie să scormoniţi cu degetele în carne ■ i în ambele jumătăţi... O, Doamne! şi, cuprins de deznăd îşi ascunse faţa în palme. - Nu-ţi mai face sînge rău, Dmitri Fiodorovici, îl ijn- ■ procurorul. La sfîrşit o să-ţi citim tot ce-am scris şi 0 ■ modificăm frazele cu care s-ar întîmpla să nu fii de acord Acum însă aş vrea să-ţi pun o mică întrebare şi te rog ss observi că revin pentru a treia oară asupra acestui lucru: este adevărat că nimeni, dar absolut nimeni, n-a aflat din gura dumitale de existenţa banilor pe care zici că-i purtai cusuţi în chip de amuletă? Trebuie să-ţi mărturisesc că mi se pare ceva neverosimil. - Nimeni, nimeni! Am spus doar că nimeni; înseamnă ca n-aţi înţeles nimic din moment ce stăruiţi atîta! Lăsaţi-mă în pace! - Treaba dumitale, pînă la urmă o să se lămurească şi asta, mai avem încă vreme, dar judecă şi dumneata: dispunem pînă acum, probabil, de zeci de mărturii, după care dumneata însuţi ai fi răspîndit zvonul, trimbiţînd în toate colţurile oraşului c-ai făcut praf aici, într-o singură noapte, la chef, trei mii de ruble - trei mii - mă-nţelegi, nu o mie cinci sute, cum afirmi dumneata! Chiar şi acum, adică ieri, cînd ai apărut din nou aici cu alţi bani, te-a auzit atîta lume spunînd în gura mare c-ai venit tot cu trei mii de ruble în buzunar... - Sînt convins că dispuneţi nu de zeci, ci de sute de mărturii, poate două-trei sute de mărturii de felul acesta» două sute de oameni, ba poate chiar o mie cred c-au auzi • exclamă Mitea. - Ei, vezi, vezi, toţi confirmă, toată lumea atestă acela? lucru. Nu crezi că înseamnă totuşi ceva cuvîntul ăsta, top- - Asta nu dovedeşte nimic. Am minţit pur şi simplu după mine, au început să mintă şi ceilalţi. KARAMAZOV 265 Par ce nevoie aveai „să minţi", după cum zici dum- ° Dracu' ştie! Poate din fanfaronadă... ca să se afle ce Ite parale am cheltuit la beţie... Sau poate ca să uit de banii care i-am dosit... da, probabil că pentru asta... ei, drăcie... , cl-te ori m-aţi întrebat acelaşi lucru? Ce vreţi de la mine, jninţit şi basta! Am apucat să mint o dată şi după aceea n-am mai vrut să-mi iau vorba înapoi. De ce minte uneori omul?
- E greu de ştiut, Dmitri Fiodorovici, de ce minte uneori omul, rosti sentenţios procurorul. Dar vrei să ne spui dacă amuleta aceea pe care o purtai la gît era mare? -Nu. - Cam cît de mare, aproximativ? - Cît o hîrtie de o sută îndoită. - Poate c-ar fi mai bine să ne arăţi resturile. Cred că le ai la dumneata, nu? -Ei, na-ţi-o... ce prostie... nu ştiu unde sînt. - Dă-mi voie, unde şi cînd ai scos-o de la gît? După cîte ştiu din declaraţia dumitale, n-ai mai trecut pe acasă. - După ce-am plecat de la Fenia, în drum spre Perhotin, am smuls-o de la gît şi am scos banii. - Pe întuneric? - Ce nevoie aveam de lumină? Am tras o dată cu degetul Si s-a rupt. -Fără foarfece, aşa, pe stradă? , ~ In piaţă, mi se pare. Ce-mi trebuiau foarfece? Era o cîrPâ veche, s-a rupt imediat. - Şi ce-ai făcut cu ea? ~ Am aruncat-o. ~ Unde?
~ Piată, în piaţă, nu ţi-am spus?! Dracu' mai ştie unde, eva în piaţă! Dar ce nevoie ai de ea? 266__________________________________ - Este extrem de important, Dmitri Fiodorovici'e probă materială în favoarea dumitale, de ce nu vrei sa îm ° atîta lucru? Cine te-a ajutat să coşi banii acum o luna? ^ - Nu m-a ajutat nimeni, singur i-am cusut. - Ştii să coşi? - Un soldat trebuie să ştie să coasă. Parca-i ma filosofie?! - De unde ai luat materialul, adică peticul acela în care cusut banii? - îţi baţi joc de mine? - Deloc, te rog să crezi că nu-mi arde de glumă, Dmitri Fiodorovici. - Nu mai ţin minte de unde, că de luat, trebuie să-l fi luat de undeva. - Cum se poate să nu-ţi aminteşti atîta lucru? - Zău dacă-mi aduc aminte, poate c-am rupt o rufă, ceva. - Foarte interesant: probabil c-o să găsim acasă la dumneata obiectul acela. O cămaşă sau altceva, din care ai rupt o fîşie. Ce fel de pînză era: de bumbac sau de in? - Dracu' ştie ce-o fi fost! Stai... Mi se pare că n-am rupt nimic. Era percal... Dacă nu mă-nşel, am cusut banii într-o bonetă de-a gazdei mele. - într-o bonetă de-a gazdei dumitale? - Da, i-am şterpelit o bonetă. - Cum i-ai şterpelit-o? - Aşa, parcă ţin minte că într-o zi am găsit o bonetă şi am luat-o, să am pe ce să-mi şterg pana de cerneală. Am luat-o fără să ştie, era o zdreanţă cu care nimeni n-avea ce face. Mai rămăseseră nişte petice la mine în odaie şi mi-au prins om atunci, c-am avut în ce să cos banii... Aşa mi se pare. Dacă nu mă-nşel, i-am cusut într-o bucăţică dintr-astea. O vechiWr de percal, spălată de o mie de ori. - îţi aminteşti precis? - Precis, nu. Aşa mi se pare. Dă-o dracului! FKAT5 KARAMAZOV 267 în cazul acesta poate că gazda dumitale şi-o aduce măcar dînsa, dacă i-a dispărut vreo bonetă. Aş, nici n-a băgat în seamă. Dacâ-ţi spun că era o vechitură, nu făcea nici doi bani. - Dar acul, aţa, de unde le-ai luat? - Gata, nu mai spun nimic, am tăcut! Mi-ajunge! îşi ieşi din răbdări Mitea. - Pare foarte curios c-ai uitat cu desăvîrşire unde anume, în care loc din piaţă, ai aruncat amuleta. - Puneţi atunci să măture toată piaţa mîine, poate c-aşa o s-o găsiţi, rînji Mitea. Ajunge, domnilor, ajunge! se rugă el chinuit. îmi dau seama că nu mă credeţi! Nu credeţi un cuvînt din tot ce v-am destăinuit! Greşeala e a mea, nu a domniilor voastre, din capul locului n-ar fi trebuit să spun nimic. Pentru ce, pentru ce, Doamne-Dumnezeule, m-am înjosit mărtu-risindu-vă taina mea? Rîdeţi de mine, citesc în ochii dumneavoastră că vă bateţi joc. Numai dumneata, domnule procuror, m-ai făcut să cobor aici! Ai de ce să fii mîndru, într-adevăr, n-ai decît să-ţi ridici singur osanale... Să v-ajungă blestemul meu, călăilor! îşi lăsă capul în jos şi-şi îngropa faţa-n palme. Procurorul şi judecătorul tăcură şi unul, şi altul o clipă; mai apoi, Mitea ridică fruntea şi se uită la ei năuc, cu o pnvire rătăcită. Pe figura lui se întipărise o deznădejde nemărginită, fără leac, dar părea calmat; stătea aşa amorţit, aproape inconştient de ce se întîmpla împrejur. Totuşi, ancheta trebuia să-şi urmeze cursul. Nu mai aveau vreme de Pierdut. Venise acum rindul martorilor să fie audiaţi. Era opt imineaţa. Luminările fuseseră stinse de mult. Mihail aicarovici şi Kalganov, care mai tot timpul cît ţinuse rogatoriul se foiseră încolo şi încoace pe uşă, ieşiseră uoi din odaie. Procurorul şi judecătorul de instrucţie au Şi ei frînţi de oboseală. Vremea era mohorîtă, cerul acoperit de nori şi ploua cu găleata. Mitea privea spre f tră fără să se gîndească la nimic. - Pot să mă uit pe geam? îl întrebă la un moment d Nikolai Parfîonovici. - Sigur că da, cît pofteşti, răspunse acesta. Se sculă de pe scaun şi se duse la fereastră. Ploaia biciu' geamurile mici şi verzui. In apropiere se zărea drumul noroios, iar mai încolo se pierdeau în ceaţă şiruri negre d izbe, sărăcăcioase şi urîte, care păreau şi mai întunecate şi mai hîde încă, aşa, bătute de ploaie. Mitea îşi aduse aminte de „Febus cel cu plete de aur" şi de faptul că plănuise să-şi zboare creierii o dată cu primele-i raze. „într-o dimineaţă ca asta, ar fi fost poate şi mai nimerit", se gîndi el cu un surîs amar. Apoi, cu un gest resemnat, se întoarse către „călăii" lui. - Domnilor! li se adresă el din nou. îmi dau seama că stat pierdut. Dar ea? Spuneţi-mi ce se-ntîmplă cu dînsa, vă rog din suflet! Trebuie oare să împărtăşească soarta mea? E nevinovată doar, aseară, cînd a strigat că „păcatul e numai al ei", îşi pierduse capul, nu mai ştia ce vorbeşte. Vă jur că n-are nici cea mai mică vină! Toată noaptea asta, cît am stat aici cu dumneavoastră, m-am frămîntat din pricina ei... Nu-mi puteţi spune ce aveţi de gînd cu dînsa? - în privinţa asta, Dmitri Fiodorovici, să n-ai nici o grija, îi răspunse procurorul, grăbindu-se parcă să-l liniştească. Deocamdată nu avem nici un motiv serios să tulburam cumva persoana care te interesează. Şi sper că nici mai tîrziu-în cursul cercetărilor. Din acest punct de vedere, fii sig"1 c vom face tot ce ne stă în putinţă. Poţi fi absolut liniştit. - Vă mulţumesc, domnilor, ştiam că sînteţi totuşi oam corecţi şi de cuvînt, orice s-ar întîmpla. Mi-aţi luat o piatr pe inimă... Şi acum, ce mai rămîne de făcut? In ce priveşte, sînt gata. KARAMAZOV 269
pa n-ar strica sa ne grăbim. Trebuie să trecem imediat adierea martorilor, lucru pe care sîntem obligaţi sa-l facem în prezenţa dumitale, aşa că... _ Ce-ar fi să bem mai întîi cîte un ceai? îl întrerupse M'kolai Parfionovici. Măcar atît ni se cuvine şi nouă, cred! Hotărîră deci, în cazul cînd ceaiul era gata (Mihail Makarovici tocmai plecase să vadă ce-i cu el), să bea cîte un nahar şi după aceea „sâ-i dea bătaie", rămînînd să-şi ia adevăratul ceai de dimineaţă şi „gustărica" de rigoare, în tihnă, mai tîrziu, cînd vor avea un pic de răgaz. Ceaiul era pregătit şi sosi imediat. Mitea la început refuză paharul pe care Nikolai Parfionovici i-l oferea amabil, ca după aceea, răzgîndindu-se, să-l ceară chiar el şi să-l deşerte pe nerăsuflate. Părea peste măsură de obosit, aproape neverosimil de obosit. S-ar fi zis că o noapte întreagă de beţie asociată cu cele mai puternice senzaţii, n-ar fi izbutit să doboare un om cu o constituţie atît de robustă şi, totuşi, era frînt de oboseală, abia dacă se mai ţinea pe scaun. în unele clipe chiar i se părea că obiectele din cameră joacă în faţa ochilor săi. „încă puţin, şi am să încep să aiurez", se gîndi el. VIII DECLARAŢIILE MARTORILOR. „COPCHILAŞUL" începu audierea martorilor. Cred încă că nu mai are rost
P ă, nu mai e nevoie, credem, să cităm formula prin care °'ai Parfionovici avea grijă să atragă atenţia fiecăruia din-
araţii sub prestare de jurâmînt. De asemenea, e inutil să atârn că fiecărui martor în parte i se cerea să semneze 270
DO, procesul-verbal, cuprinzînd declaraţia respectiva ş| m altele încă. Vom aminti numai că punctul principal în căruia gravitau întrebările anchetatorilor erau cele trei m" a ruble, mai precis, dacă primă dată, adică în urmă cu o lu cînd venise să chefuiască la Mokroe, Dmitri Fiodorov' cheltuise trei mii în cap sau numai o mie cinci sute; sau cr băni avusese asupra lui în ajun: trei mii sau o mie cinci sute' Din păcate, toate mărturiile erau împotriva lui Mitea. Nici una nu pleda în favoarea lui. Ba cîteva dintre ele scoaseră chiar la iveală fapte noi şi surprinzătoare, ce infirmau cu totul declaraţiile lui. Primul căruia i se luă interogatoriul fu Trifon Borisîci. Hangiul se prezentă în faţa anchetatorilor fără nici un pic de teamă, dimpotrivă, cu o mutră aspră, pe care se citea cea mai aprigă indignare împotriva acuzatului, aşa încît fiecare lucru spus de el părea nespus de veridic şi de un incontestabil prestigiu. Vorbea laconic, rezervat, aşteptînd să i se pună întrebările la care răspundea precis şi după o matură chibzuinţă. Dîrz şi fără nici o şovăială, jupînul declară că inculpatul cheltuise înainte cu o lună cel puţin trei mii de ruble şi că toţi mujicii care au fost de faţă sînt martori că, într-adevăr „Mitri Fiodorîci" a pomenit el însuşi, cu gura lui, de suma asta. „Numai la ţigănci cîte parale a lepădat... Numai ele i-au păpat un miar, dacă nu şi mai bine." - Cred că nu le-am dat nici cinci sute, rectifică posomorit Mitea, păcat că eram beat şi n-am mai apucat sâ-i număr. De astă dată, Mitea şedea retras, cu spatele spre drapene. şi asculta mohorît declaraţiile, cu o figură tristă şi obosită, c şi cînd s-ar fi gîndit: „N-aveţi decît să spuneţi ce poftiţi* Pe tru mine acum e totuna!" - Ba le-aţi dat peste o mie, Mitri Fiodorîci, îl confrun hotărît Trifon Borisîci, uite-aşa aruncaţi banii, cu ghiotura ^ vînt, şi ele se repezeau sâ-i culeagă de pe jos! Te p ^ ţiganii! Prăsilă de geambaşi şi de hoţi, umblă numai 271
rieală dacă nu i-ar fi luat la goană lumea de pe aici, poate fi venit acum să spună cu cît s-au procopsit în noaptea o rhiar eu cu ochii mei am văzut banii în mîna dum- aceea- wuiU voastră, de numărat, ce-i drept, nu i-am numărat, fiindcă m_aţi lâsat, dar aşa, după ochi, pun capul jos că erau mai uit de o mie cinci sute... Nici vorbă numai de o mie cinci sute! Am mai văzut doar bănet în viaţa mea şi pot să-mi dau seama...
Cît priveşte suma cu care Mitea venise în ajun, Trifon Borisîci declară că Dmitri Fiodorovici îi dăduse de ştire, îndată ce coborîse din trăsură, cum c-ar fi venit cu încă trei miare. - Chiar aşa să fie, Trifon Borisîci? încercă să obiecteze Mitea. Ţi-am spus cu precizie c-am venit cu trei mii? - Aţi spus, Dmitri Fiodorovici, chiar aşa aţi spus. Era şi Andrei de faţă. Uitaţi, Andrei e aici, n-a plecat încă, puteţi să-l chemaţi. Şi pe urmă, dincolo, în salon, cînd aţi cinstit fetele din cor, n-aţi strigat dumneavoastră c-o să lăsaţi aici a şasea miişoară, cu celelalte, adică, după cîte am înţeles? Au auzit şi Stepan, şi Semion, chiar şi Piorr Fomici Kalganov, că doar eralîngă dumneavoastră, poate-şi mai aduce aminte... Declaraţia cu privire la cea de-a şasea mie avu un efect vădit asupra anchetatorilor. Le plăcuse formula: trei şi trei, Pnn urmare şase, trei mii atunci şi încă trei acum, în total », era cît se poate de clar. rură apoi interogaţi rind pe rînd mujicii la care se referise
" "^ară fără nici o ezitare declaraţia lui Trifon Borisîci. în Ş. înregistrau cu toată atenţia destăinuirile lui Andrei în
ne 6S' *ntre'3area acestuia „unde crede c-o să ajungă dum- > nutri Fiodorovici, în cer sau în iad şi dacă va avea
Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|