Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

I

ⁿⁱ'^a
;

ruble, pe care-l ţinea sub pernă pentru Gruşenka, mi nea mie de fapt, era averea mea, domnilor, de ca prădat.

Procurorul şi judecătorul schimbară o privire senin'f tivă; procurorul îşi permise chiar să-i facă un semn din ^ colegului său.

- O să revenim mai tîrziu asupra acestui punct judecătorul. Ne dai voie, nu-i aşa, să luăm notă şi _{sa c} semnăm în procesul-verbal faptul că dumneata conside cele trei mii de ruble din plic drept proprietatea dumitale?

- Putefi scrie, domnilor, îmi dau seama că este o dovada în plus împotriva mea, dar să ştiţi că nu mă tem de dovezi ba, mai mult chiar, eu însumi mă acuz. Aţi auzit, mă acuz eu însumi! Am impresia, domnilor, că v-aţi făcut o părere greşită despre mine, mă credeţi altfel de cum sînt, onorabil să nu uitaţi asta. Un om care a făcut multe ticăloşii, dar care în sufletul lui a fost şi a rămas cinstit... în sfîrşit, nu ştiu cum să vă explic... toată viaţa n-am dorit decît să fiu un om cinstit onorabil, cum s-ar zice; am pătimit pentru onoarea mea, am căutat-o cu felinarul, ca Diogene, şi totuşi, o viaţă întreaga m-am purtat ca un ticălos, ca toată lumea, de altfel, dom­nilor... adică nu, nu! Nu ca toată lumea! De ce să vorbesc cu păcat, numai eu, eu singur am fost în stare să mă port aşa, nu se poate să fie toată lumea ca mine! Mitea se strîmba de durere. Simt că-mi plesneşte capul, domnilor, dar nu-i nuni¹ să continuăm: nu puteam sâ-l sufăr, e adevărat, nu puteam sâ-l văd în ochi, avea ceva necinstit în el, i se citea asta p faţă, detestam fanfaronada lui, plăcerea lui de a călca n¹ picioare tot ce este sfînt, zeflemelile lui, lipsa lui de credmP-totul, totul la el mi se părea odios! Dar acum, după ce a m nu mai gîndesc aşa.

-Nu?

- Nu c-aş gîndi altfel, propriu-zis, dar îmi pare rau c

l-am

KARAMAZOV

213

Nu nu poate fi vorba de căinţă....Asta nu mai trebuie să • Nici eu nu sînt o comoară de om, domnilor, dacâ-i " h de bunătate, şi nici prea chipeş nu sînt, aşa că n-aveam ■ _un drept să mă uit cu scîrbă la el, nu-i aşa? Asta puteţi

s-o scrieţi!

O melancolie ciudată punea treptat stăpînire pe el. Şi, pe

âsurâ ce răspundea la întrebările anchetatorului, devenea din ce în ce mai posac. Tocmai atunci însă se petrecu o scenă cu totul neaşteptată. Deşi adineauri fusese scoasă cu forţa din odaie, Gruşenka se afla destul de aproape, n-o despărţeau decît două încăperi de camera în care avea loc interogatoriul, într-o odăiţă cu o singură fereastră, dincolo de salonul unde noaptea avusese loc petrecerea şi se dansase. Acolo stătea ea. Nu mai era nimeni cu dînsa în afară de Maksimov care, înlemnit de spaimă, se agăţase de ea ca de unica lui salvare. Uşa era păzită de un gealat cu insignă în piept. Gruşenka plîngea. La un moment dat, simţind că nu mai poate pune stavilă durerii, sări în sus frîngîndu-şi mîinile şi ieşi valvîrtej afară, la Mitea al ei, ţipînd sfîşietor: „Păcatele mele, păcatele mele!" Atît de năprasnic se petrecu totul, încît gealatul de la uşă nu mai avu răgaz să-i taie drumul. Auzind răcnetul său, Mitea începu să tremure ca varga, zvîcni de pe scaun şi se repezi înaintea ei, urlînd şi el disperat. Nu-i lăsară totuşi să se apropie unul de altul, atît doar că apucară să se mai vadă o atâ. Mitea se simţi înşfăcat de o mînă care-l opri locului şi ^cePu să se zbată din răsputeri încercînd să scape din ^msoare; abia dacă putură să-l stâpîneascâ trei-patru _} ni- Gruşenka avu şi ea aceeaşi soartă; Mitea o văzu ^2înd mîinile spre el şi ţipînd în timp ce o scoteau afară, sra., ^mc^^entul ^se termină în sfîrşit, se pomeni din nou pe ⁿ> la masă, faţâ-n faţă cu judecătorul, strigînd iarăşi şi " ^fâră încetare:

■tocă-

^e aveţi cu ea? De ce o chinuiţi aşa? E nevinovată, va

i nevinovată!...

214

toata Pina

Procurorul şi judecătorul de instrucţie îşi dădea silinţa sa-l potolească. Trecură aşa vreo zece minute cînd Mihail Makarovici, care ieşise o dată cu Gruşeni^ întoarse grăbit în odaie şi-i comunică, vădit irnpres' ^ procurorului:

- Am dus-o jos, tocmai la celălalt capăt, dar daca-mi a voie, domnilor, aş vrea să-i spun un cuvînt nenorocitul ăstuia. In prezenţa domniilor voastre, bineînţeles!

- Vai de mine, mai încape vorbă, Mihail Makarovici încuviinţă judecătorul de instrucţie. Nu avem ninuc împotrivă!

- Dmitri Fiodorovici, ascultă-mă, băiatule... începu bâtrînul. Pe chipul lui tulburat se citea o neţărmurita compătimire, o duioşie aproape părintească pentru bietul om. Am coborît cu Agrafena Aleksandrovna a dumitale şi am [ăsat-o cu fetele jupînului, le-am spus să aibă grijă de ea. E şi bâtrînelul acela acolo, Maksimov, nu se dezlipeşte de dînsa. Am înduplecat-o să fie cuminte, auzi? Am căutat s-o liniştesc şi cred c-am reuşit s-o conving, i-am spus că dumneata eşti obligat să te dezvinovăţeşti şi de aceea trebuie să te lase în pace şi să nu te necăjească, altfel s-ar putea să te încurci şi sa dai vreun răspuns greşit, care ţi-ar îngreuna şi mai mult situaţia, pricepi? într-un cuvînt, aşa cum i-am vorbit m-a înfeles. E femeie deşteaptă, frate dragă, şi tare de treabă, nu zici c-a vrut să mă sărute pe mine, om bătrîn?! Cît s-a mai rugat pentru dumneata! M-a trimis să-ţi spun că poţi fi li^mŞtI în privinţa ei, aşa că, drăguţule, acum, cînd mă întorc dînsa, trebuie să-i spun că ţi-ai venit în fire şi că nu-i p^orP grijă. Hai, potoleşte-te, fii om de înţeles! Dinspre p^ mea, domnilor, vă mărturisesc ca mă simt cu păcat faţa ^d este un suflet de creştin, o fiinţa blîndă ca un mieluşel si cred în stare să facă vreun rau. Aşadar, pot sâ-i spun, Fiodorovici, c-o să stai liniştit, da?

_KARAMAZOV_

215

repezi

_nă bună, bătrînul adăugase multe de la el, dar durerea nkăi, atît de adînc omenească, reuşise sâ-i zguduie tul blajin, încît acum era cu lacrimile în ochi. Mitea se

,i la el.

Iertaţi-mă, domnilor, nu vă supăraţi, daţi-mi voie, vă numai o clipă! strigă el. Sînteţi un înger, da, un înger, vfhail Makă^rovi^ci' nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru tot .aţi făcut pentru dînsa. Am să stau liniştit, da, da, am să fiu

hiar bine dispus. Şi fiindcă aveţi un suflet atît de bun, de o nemărginită bunătate, vă rog să-i spuneţi că sînt vesel, da, vesel şi cu risul pe buze de bucurie, ştiind că dumneavoastră sînteţi lîngă ea, ca un înger păzitor. C-o să isprăvesc repede şi, cum o să scap, am să vin s-o văd, să aibă răbdare! Apoi, întorcîndu-se către anchetatori: Domnilor! Am să-mi deschid inima în faţa domniilor voastre, am să vă spun tot ca să ter­minăm mai curînd. Ce veselie o să fie pe noi şi cum o să mai rîdem împreună după aceea, cînd o să isprăvim, nu-i aşa? Femeia aceasta, domnilor, este regina sufletului meu! O, lâsaţi-mă să vă vorbesc despre ea, îngăduiţi-mi să vă împărtăşesc taina mea scumpă... Văd că am de-a face cu nişte oameni de omenie: este lumina ochilor mei, e ca o sfîntă pen­tru mine! O, dac-aţi şti! Aţi auzit-o cum a strigat: „Cu tine ^merg şi la moarte!" Şi ce-a avut de Ia mine, un coate-goale, ^m roilog? De ce mă iubeşte? Merit eu, un neisprăvit, un netrebnic ca mine cu mutra asta păcătoasă, să mă iubească ^mţr-atît, încît să meargă cu mine la ocnă? Pentru mine s-a ^{1 a}dineauri la picioarele domniilor voastre, ea, care-i atît

^e mîndrâ şi al cărei suflet e atît de curat! Cum să n-o admir,

să nu-mi mărturisesc dragostea în gura mare, cum să n-o

^a°resc cu

^d°mnil6r, iiniştit!

Câzu

toată fiinţa mea, aşa cum o doresc în clipa asta? O, iertaţi-mă! Dar acum, acum mă simt în sfîrşit

^scaun şi, cu faţa îngropată în palme, izbucni în astă dată însă erau lacrimi de fericire. îşi reveni
însă numaidecît. Batrînul ,

juriştii de altfel: simţeau că interogatoriul intrase p_{e u} *" ^Sl făgaş. După ce-l petrecu pe ispravnic pîna la uşa M;_t ^U întoarse aproape voios.

- Ei, şi acum, domnilor, sînt cu totul la dispoziţia dom ilor voastre! Şi... dacă n-ar fi fost toate aceste amănunte c să ne încurce, poate ne-am fi înţeles din capul locului. Uite iar am pomenit despre ele... Sînt la dispoziţia dumneavoastr dar pentru asta jur că avem nevoie de încredere reciproca eu de încrederea domniilor voastre, iar dumneavoastră de încrederea mea, altfel n-o s-o scoatem la capăt niciodată. 0 spun chiar în interesul anchetei. La treabă, domnilor, la treabă... şi mai ales nu-mi mai scormoniţi sufletul, nu mă mai chinuiţi cu tot felul de mărunţişuri, întrebăţi-mă numai ce este strict necesar, cercetaţi numai faptele, faptele precise, si sînt gata să vă dezvălui tot. Lăsaţi dracului amănuntele!

Mitea spuse astfel tot ce avea de spus. Interogatoriul se desfăşură mai departe.

IV AL DOILEA CALVAR *

- Nici nu-ţi dai seama cît de mult ne reconfortează bunăvoinţa pe care o dovedeşti, arătîndu-te gata să răspunzi la întrebări, Dmitri Fiodorovici... îl lăudă Nikolai Parfîonovia înseninat. Un sentiment de vădită satisfacţie făcea sa-i mceasca ochii mari, cenuşii, uşor bulbucaţi a căror miopie ieşea şi mai mult în vileag acum, ca-şi scosese ochelarii Ai spus un lucru foarte înţelept în ce priveşte încrederea reci­proca; ai dreptate, fara încredere nu se poate limpezi o ^ Wema atit de importantă, daca într-adevar persoana asup*> căreia planează bănuiala doreşte, spera şi e în stare sa *

KARAMAZOV

217

■ vaţească. £>j_nSp_re partea noastră, vom face tot ce ne "^ ' putere.-- cred ca ţi-ai putut da seama după comportarea _a (j_e pîna acum... Eşti de acord, Ippolit Kirillovici? i se "iesâ el procurorului.

_ Bineînţeles, încuviinţă acesta, deşi ceva mai rece decît

Trebuie să vă spun că Nikolai Parfionovici, proaspăt venit la noi în oraş, simţise de la început, de cînd îşi luase slujba în primire, o adîncă stimă pentru Ippolit Kirillovici de care se ataşase sufleteşte. Era poate singurul om care credea orbeşte în excepţionala pătrundere psihologică şi în darul oratoric al sărmanului nostru procuror „nedreptăţit", con-siderîndu-l cu adevărat o victimă a indolenţei celor mari. II cunoştea din auzite încă de la Petersburg. La rîndul său, tînărul judecător de instrucţie era unicul om din lume la care procurorul „persecutat" părea să ţină cu toată sinceritatea. In drum spre Mokroe, avuseseră destul răgaz să discute şi să cadă de acord în privinţa afacerii pe care trebuiau s-o ancheteze şi acum Nikolai Parfionovici, cu mintea lui ageră, prindea din zbor sensul celei mai uşoare aluzii, descifra pe loc orice schimbare de fizionomie a colegului său mai vîrst-^nic> îl înţelegea dintr-un cuvînt spus pe jumătate, dintr-o Pnvire, ba chiar numai dintr-o simplă clipire a ochilor.

~ Domnilor, lăsaţi-mâ să vă istorisesc tot ce s-a întîmplat, * ^{vă r}og insistent să nu mă întrerupeţi cu întrebări inutile, ^{m s}â vă spun tot, îi preveni Mitea înfrigurat.

Perfect. îţi mulţumim. Dar înainte de a asculta Suirile dumitale, aş vrea, dacă-mi dai voie, să mai pre-n lucru care ne interesează în mod deosebit şi anume: . ^a ^^{e ce}^^{e zece TU}^^e P^{e care} l^e~^ai împrumutat ieri, în