Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata
Yüklə 2,51 Mb.
|
| __ j:\ie, frăţioare, Jucika a ta s-a topit! Şi-a luat cîmpii.
fliuşa tăcu, uitîndu-se din nou la el cu o atenţie concentrata. Alioşa, întîlnind privirea lui Kolea, îi făcu iarăşi semn să curme discuţia, dar băiatul îşi întoarse ochii, ca şi cum n-ar fi observat nimic. - Cine ştie pe unde i-or fi rămas oasele?! Păi, ce, mai putea să fie zdravănă după ce-a înghiţit hapul?! continuă necruţător Kolea, cu toate că şi el parcă începuse să simtă că nu mai poate respira în voie... Ăsta cu care am venit e Perezvon, cîinele meu... nume neaoş slav... ţi l-am adus să-l vezi. -N-amne... vo... ie, rosti în sfîrşit Iliuşa. - Ba nu, ba nu, trebuie să-l vezi, neapărat... Ai să te distrezi. Pentru asta l-am adus... e tot aşa miţos ca şi celălalt... îmi permiteţi, doamnă, să-l chem înăuntru? se întoarse el către soţia lui Sneghirev, în timp ce pe figura lui se oglindea o emoţie cu totul inexplicabilă. - Nu, nu-i nevoie, zău nu! protestă amărît, cu inima sfîşiată, Iliuşa. Şi-n ochii lui pîlpîi o mustrare. ~ Lăsaţi... mai bine lăsaţi, altă dată... interveni căpitanul, zvîcnind de pe cufărul pe care şedea la perete. Kolea ţinea însă morţiş la ideea lui şi, apucînd-o înainte, Stngâ deodată: „Smurov, uşa!" Băiatul deschise uşa şi Kolea ?Ulerâ din tignal. Perezvon dădu buzna în odaie. s ~ Sus> Perezvon, fă frumos, hai, frumos! tună Kolea, m Picioare, şi cîinele se ridică în două labe şi stătu Şfeta lui Iliuşa. Iliu " m°mentul acela av" loc o adevărată lovitură de teatru: sâri brusc şi se aplecă peste marginea patului cît 334
putu mai mult spre Perezvon, sorbindu-l din ochi fără că mai cuflia "*-*« fără să mai sufle. 'Pe
- E... Jucika! exclamă el deodată cu un glăscior ist ■ suferinţă şi fericire. 1 de - Dar cine credeai c-o să fie? zbieră Kolea încîntat luînd în braţe cîinele, îl ridică pînâ în dreptul lui Iliuşa '$' - Priveşte, bătrîne, îl vezi: e chior de un ochi şi are chea stîngă crestată, aşa cum mi-ai spus tu. După semn astea am reuşit să dau de urma Jucikâi. Am găsit-o eh' atunci, la o zi, două după istoria aceea! N-avea stăpîn era nimănui, un biet cîine vagabond! dădea el explicaţii întoreîndu-se precipitat cînd spre Sneghirev, cînd spre soţia acestuia, cînd spre Alioşa apoi din nou spre Iliuşa. Se pripăşise în curte la Fedotovi, acolo îşi făcea veacul, dar nu-i dădea nimeni nici o coajă de pîine. Trebuie să fi fugit de undeva de la ţară!... Şi aşa am găsit-o... Vezi, bătrîne, că n-a înghiţit totuşi cocoloşul acela de pîine pe care i l-ai aruncat atunci? Dacă l-ar fi înghiţit, se ducea pe copcă, e limpede ca bună ziua. Din moment ce trăieşte, înseamnă c-a reuşit totuşi să-l dea afară. N-ai observat tu cînd l-a dat afară. De dat, l-a dat însă, nu încape îndoială, numai că s-a înţepat la limbă, de aia, vezi, chelălăia. A rupt-o la fugă chelălăind şi tu ai crezut atunci că înghiţise cocoloşul. îmi închipui ce-o fi urlat, săraca, pentru că ştii, la cîini, pieliţa care le căptuşeşte gura e foarte sensibilă... mult mai sensibilă decît la om, mult, mult mai sensibilă! perora cu însufleţire Kolea, al cărui chip strălucea de fericire. Iliuşa nu era în stare să scoată o vorbă. Se uita la Kolea cu ochii lui mari, aproape ieşiţi din orbite, cu gura căsca a. alb la faţă ca varul. Dacă Krasotkin, care nu bănuia nimic, ar fi ştiut cît de crîncenâ, cît de nefastă putea sâ fie aceaS^ împrejurare pentru bietul copil, în halul în care era de boW cu siguranţă că nu s-ar fi hotărit niciodată să pună la cale s priza pe care i-o făcuse acum. Dintre toţi cei ce se ai odaie, singurul care-şi dădea seama de asta părea Alioşa. Cît despre căpitan, era ca un copil mic. KARAMAZOV 335
r cika! Vasăzică, asta-i Jucika? strigă el într-o explozie Iliuşecika, e Jucika, Jucika ta! Mâmico, ai auzit, e Si eu să n-am habar de nimic! exclamă Smurov con- • t Bravo, Krasotkin! Nu v-am spus eu c-are s-o Lască? Uite c-a găsit-o... _ A găsit-o! îi ţinu isonul unul dintre copii. -Bravo, Krasotkin! se auzi al treilea glăscior. -Bravo, bravo! II aclamară cu toţii, aplaudînd. - Staţi, staţi! interveni Kolea, încercînd să domine gălăgia. Să vă spun cum a fost, că aici e toată frumuseţea! Aşadar, am găsit-o şi am luat-o cu mine acasă; am ascuns-o însă tot timpul, o ţineam încuiată în odaie. Nu am arătat-o nimănui pînă azi. Doar Smurov ştia ceva de acum două săptămîni, dar eu îi dădeam mereu zor cu Perezvon, aşa că nici el n-a mirosit nimic. în vremea asta am învăţât-o să facă tot felul de giumbuşlucuri. Să vedeţi numai ce năzdrăvănii ştie să facă! Special m-am ocupat de ea, ca să ţi-o aduc dresată, bătrîne, da, da, dresată, cum s-ar zice, un cîine savant, să vezi şi tu ce a ieşit din Jucika ta! Nu aveţi cumva o bucăţică de carne? Am să vâ arăt o figură să vă prăpădiţi de ris! O bucăţică de carne, cred că se găseşte ăşa ceva prin casă... Ieşind în antreu, căpitanul se duse fuga alături, la proprietari, unde tocmai se pregătea mîncarea. Ca să nu piardă un ^P preţios, Kolea, care nu-şi mai găsea astîmpăr, îi porunci m Perezvon: „Fă pe mortul!" Dulăul se învîrti în loc şi se că pe spate, încremenind aşa, cu labele în sus. Băieţii eau> în timp ce Iliuşa privea cu acelaşi surîs chinuit pe e- Nimeni însă nu făcea atîta haz de „moartea" lui t rezv°n ca „mămica"; rîdea cu poftă de năzdrăvanul cîine şi °tplesnea din degete, chemîndu-l: ~ Perezvon, Perezvon! cum nu s-ar mai scula de acolo pentru nimic în lume! Kole
triumfător, mîndrindu-se pe bună dreptate cu 336
isprava lui. Puteţi să-l strigaţi cu toţii, că nici nu se ci *" măcar, doar dacă aude glasul meu, într-o clipă e-n n' ■ "e Ici, Perezvon! e' Cîinele se ridică imediat şi începu să se gudure, sari h scheunînd de bucurie. Tocmai atunci se întoarse şi can't cu o bucată de carne fiartă. — Nu-i prea fierbinte? întrebă Kolea serios şi gn'jur luîndu-i carnea din mînă. Nu, nu este. Clinii nu prea împacă de obicei cu mîncarea fierbinte. Fiţi atenţi, vă rog! Iliuşecika, uită-te încoace, bătrîne, de ce nu te uiţi? L-am adus special pentru tine şi văd că nici nu te interesează! De astă dată demonstraţia consta în următoarea figură: pe botul cîinelui, care stătea neclintit, încordat, vibrind ca o strună întinsă, se punea o bucăţică ispititoare de came. Bietul animal trebuia să rămînă în poziţia asta, fără să se clintească, atîta cît avea chef stăpînu-său să-l ţină, chiar şi o jumătate de ceas. Kolea nu-l supuse la caznă decît un moment. - Pil! strigă el, şi în aceeaşi clipă bucată de carne de pe botul cîinelui zbura ca prin farmec în gura lui. Publicul îşi manifestă, bineînţeles, entuziasmul. - Pentru asta n-ai vrut să vii pînă acum, numai ca si dresezi cîinele? se miră Alioşa, în glasul căruia se simţea o involuntară mustrare. - Da, pentru asta! recunoscu Kolea candid. Voiam să vi-l prezint în toată splendoarea lui! - Perezvon! Perezvon! îl chemă Iliuşa, plesnind din degetele-i firave ca să-l îmbie să vină. - Ce vrei? Stai, că ştie să se urce singur în pat-l Perezvon! Kolea bătu cu palma aşternutul şi Perezvon t'S ca o săgeată din loc. Iliuşa îi cuprinse capul cu amîndouâ minutele şi Pere îl linse recunoscător pe obraz. Băiatul se lipi de el şise din nou, ascunzîndu-şi obrăjorul în blana lui miţoasâ- ■ 337
Doamne! Doamne! repeta căpitanul, care plutea în se aşeză pe marginea patului. * Iliuşa, vreau să-ţi mai arăt ceva. Ştii, ţi-am adus tunul, ti-am vorbit despre el, dacă-ţi aminteşti, ai spus: ^Alh ce n-aş da să-l văd şi eu!" Şi uite c-am venit cu el. ' si fără să mai zăbovească, scoase din taşcă tunuleţul de , z fericit cum era şi surescitat, ar fi vrut să facă totul deodată. Altă dată ar fi aşteptat să se potolească vîlva stîrnită de Perezvon; acum însă părea că nu se mai gîndeşte să-şi drămuiască efectele: „Vă place, nu-i aşa, şi vă bucuraţi, atunci, poftim, uite încă o bucurie în plus!" Şi el se simţea într-al nouălea cer. - De cînd am pus ochii pe jucăria asta pentru tine, bâtrîne, pentru tine! Am descoperit-o la Morozov, îl ştii, nu-i aşa, funcţionarul acela; zăcea de pomană la el, o avea de la frate-său; am făcut schimb cu dînsul, i-am dat o carte din biblioteca tatii: Ruda lui Mahomed sau Şi nebunia e bună la ceva. E o carte veche de vreo sută de ani, foarte piperată, a apărut la Moscova pe vremea cînd nu exista încă cenzura şi Morozov e mare amator de asemenea opuri. Unde mai pui că mi-a mai şi mulţumit... Kolea ţinea tunul în palmă, aşa ca să-l poată vedea şi admira toată lumea. Iliuşa se ridicase într-o rînă şi nu se mai satura privind jucăria, fără să-i dea drumul lui Perezvon, pe are-l ţinea mai departe cu mîna dreaptă pe după grumaz. enzaţia pe care o stîrnise Kolea atinse punctul culminant M "Cl Cînc* anuntă °â are şi praf de puşcă şi că ar putea chiar ° demonstraţie, bineînţeles dacă lucrul acesta „nu le pe doamne". „Mămica" ţinu neapărat să vadă mai tunul şi dorinţa îi fu îndeplinita pe loc. Jucăria de Plimh VU u' s^~> placă nespus de mult şi începu chiar s-o pro Ulc°lo şi încoace pe genunchi. Răspunse foarte a rugămintea lui Kolea, care-i ceruse permisiunea să să der;
tragă cu tunul, arătîndu-se imediat de acord fara sa " prea bine ce voia de la ea. Băiatul le arătă praful de ^ alicele. Căpitanul, în calitate de fost ofiţer, lua a ^ operaţia încărcării şi-şi turnă în palmă cîteva fire de n ik Sa opinînd c-ar fi mai bine să lase alicele pentru altă ^ Tunul fu aşezat pe podea cu gura întoarsă, în aşa fel Ca - ^ fie nimic în bătaia ei, se introduse pulberea şi se dăd f" încărcăturii cu un chibrit. Detunătura fu într-adevăr impr • nantă. Mămica tresări în primul moment, ca imediat d aceea să izbucnească în rîs, veselă nevoie mare. Băieţii avea un aer triumfător, dar cel mai încîntat dintre toţi era căpitanul cînd se uita la Iliuşa. Kolea ridică de jos jucăria, oferindu-i-0 lui Iliuşa împreună cu praful de puşcă şi alicele. - E pentru tine, pentru tine! De cînd le păstrez! repeta el fericit. - Zău, daţi-mi-l mie! Daţi-mi mai bine mie tunuletul! sări cu gura mămica, rugîndu-se ca un copil mic. I se citeau pe faţă neliniştea şi teama chinuitoare că s-ar putea să fie refuzată. Kolea se zăpăci. Căpitanul începu să se agite alarmat şi se repezi s-o împace pe nebună. - Mămico, mămico! Tunuletul e-al tău, zău, e al tău, dar o să-l ţină deocamdată Iliuşa, pentru că lui i l-a dat. Nu-i acelas; lucru? Iliuşecika o să te lase să te joci cu el cînd doreşti, o să fie şi al tău, şi al lui, al amîndurora... - Nu vreau aşa, de ce al amîndurora, vreau să fie numai al meu, nu al lui Iliuşa! se încăpăţînă mămica, mai-mai să se pornească pe plîns. - Ia-l, mamă, ia-l dumneata! strigă deodată Uiu?1 Krasotkin, pot să-l dau mămichii? se întoarse el rugător spre Kolea, ca şi cînd s-ar fi temut să nu-l supere dacă va a altcuiva jucăria. - Sigur că da, bineînţeles! se învoi numaidecît Koi luînd tunuletul din mîna lui Iliuşa, îl oferi mămichii cu mai respectuoasă plecăciune. jCARAMAZOV 339
, lăcrima înduioşată. "ri'u$ecika> puiul mamei, uite cine-o iubeşte pe mămica! â ea drăgăstoasă şi începu să plimbe tunul încoace şi ^olopegenunchi- Mânu'00' lasă-mă să-ţi sărut mînuţa! se apropie tuos de ea căpitanul, punîndu-şi pe loc intenţia în aplicare- _ jsju există băiat mai drăguţ pe lume decît domnişorul t bun şi dulce! decretă simandicoasa doamnă, arâtîndu-l 35"* cu mîna pe Kolea. - Să ştii că pulbere pot să-ţi aduc cîtă vrei, Iliuşa. Singuri o fabricăm. Borovikov a aflat compoziţia; douăzeci şi patru părţi silitră, zece sulf şi şase cărbune de mesteacăn, se amestecă şi se pisează la un loc şi se adaugă cîte puţină apă, pînă se face o pastă pe care o treci apoi printr-o piele de tobă, şi gata praful de puşcă! - Smurov mi-a vorbit şi el despre pulberea voastră, dar tăticu' spune că nu e acelaşi lucru cu praful de puşcă adevărat, obiectă Iliuşa. - Nu e acelaşi lucru? se miră Kolea roşind. Văd că totuşi ia foc; ce-i drept, eu nu mă pricep, dar... - Nu, nu, se grăbi să se scuze căpitanul, simţindu-se cu musca pe căciulă. Am spus numai că praful de puşcă veritabil se fabrică după altă reţetă, dar, fireşte, se poate prepara şi aşa... ~ tu n-am de unde să ştiu, dumneavoastră sînteţi mai m °rmat, fireşte:.. Noi l-am pus într-un borcan de pomadă şi 801 dat foc şi-a ars perfect, pînă la capăt, n-a rămas decît ■ e Putină cenuşă. Dar nu era decît pastă, poate dac-am fi c "° Pnntr-o piele... Bineînţeles, dumneavoastră vă pri- B mai bine... Pot să vă spun doar că Bulkin a mîncat o atâig yA "itr,. vana de Ia taicâ-său pe chestia asta. Ai auzit? îl a Pe Iliuşa, întorcîndu-se spre el. 1 340
- Am aflat, răspunse copilul, care-l asculta mare plăcere pe Kolea, sorbindu-i fiecare cuvînt. - Pregătisem o sticlă întreagă pe care Bulkin ascunsă sub pat. Nu ştiu cum s-a făcut c-a desco • ^ taică-său. „Da' ce, vreţi să-mi aruncaţi casa în aer?" s ° riat el. Şi dă-i, şi trage-i! Se gîndea chiar să ma reclam şcoală. I-a interzis acum să mai vină pe la mine. Şi nu n„ el, mai sînt şi alţi băieţi pe care părinţii nu-i mai lasă deln umble cu mine. De pildă, Smurov. Mi-a mers faima; cică fi un „copil rău", zîmbi Kolea dispreţuitor. Şi toate mi se tra de la figura cu trenul. - Ah, da, am auzit şi eu de asta! exclamă căpitanul. Ba nu zău, cum aţi avut atîta curaj? Şi nu v-a fost frică deloc, deloc? Trebuie să fie ceva îngrozitor! Căpitanul nu ştia cum să-l mai linguşească. - Nu prea! răspunse Kolea indiferent. Apoi, întorcîndu-se către Iliuşa: Afurisita aia de gîscă mi-a stricat toată reputaţia. Povestind, Krasotkin se silea să pară cît mai degajat, dar tot nu era încă stăpîn pe sine şi nu izbutea să găsească tonul potrivit. - Ah, da, am auzit, ştiu şi eu povestea cu gîsca! exclama Iliuşa fericit. Mi-a spus-o cineva, dar n-am înţeles prea bine, chiar ai avut de-a face cu un judecător adevărat? - O prostie, un fleac de nimic, dar ştii cum e obiceiul pe la noi, din ţînţar se face armăsar! începu cu dezinvoltura Kolea. Treceam într-o zi prin piaţă; tocmai veniseră nişte ţărani cu un cîrd de gîşte. M-am oprit să le privesc. Un flacau de aici din oraş, Vişneakov (acum e băiat de prăvălie Plotnikov), mă vede stînd locului şi mă întreabă: „Ce te zgîieşti aşa la gîşte?" Ma uit la el: un vlăjgan aşa ca la v douăzeci de ani, rotund la faţă, o mutra de gogoman! Tre sa ştiţi că eu nu dispreţuiesc poporul. Dimpotrivă, chiar drag... De fapt, noi sîntem în regres faţa de el - asta 341
mi se pare c-ai zîmbit, daca nu ma înşel, "" Ferească Dumnezeu, sînt numai urechi, îl asigură •u figura cea ma' nevinovată din lume şi Kolea, sus-din fire, se linişti. Teoria mea, Karamazov, e cît se poate de simplă şi - continuă el volubil şi încîntat. Cred în popor şi mă de cîte ori pot să-i dau dreptate, fără să-l corcolesc ■ să asta e sine qua... Dar începusem să vă spun povestea cu gîsca. Mă întorc, aşadar, spre nătărăul acela şi-i zic: „Uite aşa, mă întrebam la ce s-o fi gîndind acum gîsca?" Flăcăul se uită la mine ca picat din lună. „Şi la ce, zice el, se gîndeşte?" Vezi, zic, carul ăla de colo, cu ovăz? Dacă bagi de seamă, ovăzul curge din sac şi gîsca îşi tot lungeşte gîtul pe sub roata căruţei, să ciugulească grăunţele. Vezi?" „Văd, cum să nu vad", îmi răspunde. „Ştii la ce mă gîndeam, dacă în momentul ăsta carul s-ar urni puţin din loc, ce se întîmplă cu gîsca? I-ar tăia gîtul roata sau nu i l-ar tăia?" „I l-ar tăia, nici vorbă!" mă asigură el, rîzînd cu gura pînâ la urechi. „Ia să încercăm", îi propun eu atunci. „Să încercăm", zice. N-am avut prea multă bătaie de cap: el s-a apropiat pe nesimţite de cal, iar eu m-am dat la o parte să mîn gîsca sub car. Mujicul nu ştiu unde căsca gura, mi se pare că vorbea cu cineva; în ce mă pnveşte, n-am avut nevoie să mişc nici un deget. Gîsca şi-a mtins singură gîtul sub roata carului să ciugulească ovăzul, -am făcut semn flăcăului, care a smucit puţin de căpăstru, şi "■Şti, roata a retezat gîtul orâtaniei! Nenorocul nostru a fost °crnai atunci ţăranii au prins de veste şi au tăbărît cu gura „înadins ai făcut-o!" „Ba nu, zău n-am vrut!" „Ba dă-i ţipete: „Hai la judecată!" M-au luat şi pe mine: vîrît coada, nu se poate, ca doară te ştie tot tîrgul da.
"Şi tu H-ai eşti!' Şi într-adevar aşa e, nu înţeleg cum, dar toată ^ °Jn piaţă mă cunoaşte ca pe un cal breaz! adaugă ' Cu un fel de mîndrie. Am mers deci cu toţii la 342 KARAMAZOV 343
judecător, bineînţeles şi cu gîsca. Flăcăul nostru s-a u - - * ■ • sPeriat ?; a început sa bocească întocmai ca o muiere Tă §1 ■ i dranuj paguba striga în gura mare: „Pâi ce, aşa merge? Atu ■ mai rămîne o gîscă în piaţă!" Fireşte, nu lipseau nici m * Judecătorul a isprăvit repede cu noi: flăcăul trebu' ' plătească ţăranului o rublă despăgubire şi gîsca să-i rs - ' lui. Şi altă dată să nu mai facă pozne dintr-astea. Goim™ s^*nant]i însă se tot văicărea: „Ce sînt eu de vină, el m-a îndemnat'" arăta spre mine. Am răspuns cu sînge rece că nici prin 2- j nu mi-a trecut aşa ceva, că m-ăm mulţumit doar să-mi expri o părere, să fac o ipoteză. Judecătorul Nefedov a zîmbit, dar luat numaidecît un aer grav şi, pentru că-i venea să rida, s-a răstit la mine: „Să ştii, zice, c-âm să raportez totul la direcţia şcolii, pentru ca altă dată să nu mai faci asemenea ipoteze în loc să-ţi vezi de lecţii şi să toceşti cartea". Gogoşi! N-a raportat nimic la şcoală; totuşi, s-a răspîndit zvonul şi toată pătărania a ajuns la urechile direcţiei că mult mai sînt lungi urechile dumnealor! Cel mai înverşunat a fost Kolbasnikov, profesorul de limbi clasice, dar a sărit Dardanelov şi mi-a luat iar apărarea. Kolbasnikov acum e furios, se repede la toată lumea ca un măgar turbat! Ştii, Iliuşa, că s-a însurat? Mihailov, tatăl miresei, i-a dat numai o mie de ruble zestre, iar mireasă e frumoasă ca muma-pădurii! Să dai şi să fugi! Cu ocazia asta cei dintr-a treia i-au făcut o epigramă: Mare dăndănaie într-a treia: cică Alde Kolbasnikov ar fi ginericâ. Şi aşa mai departe, e foarte nostim, am să ţi-o aduc s citeşti, bătrîne. Despre Dardanelov n-am ce să zic, ce-i e-al lui, omul ştie carte. întotdeauna am avut o deose stimă pentru asemenea persoane, şi nu fiindcă nu-apărarea: Vorba e că l-ai tăiat atunci cînd cu Troia; n-a putut să cine a întemeiat-o! observă Smurov, mîndru de SJ) .un Păţania cu gîsca îl încîntase. Chiar aşa, cînd l-aţi întrebat cine a întemeiat Troia n-a «â răspundă? se amestecă în vorbă căpitanul. Am auzit 5 ari pus în mare încurcătură. Iliuşecika mi-a povestit totul ^ a venit de la şcoală... _E1 Ştie tot, tăticule, nu-l tăie nimeni! exclamă Iliuşecika. Se preface numai că-i aşa şi pe dincolo, dar e cel mai tare din cjasă la toate materiile. Iliuşa îl sorbea din ochi fericit. _ Povestea cu Troia a fost o prostie. în fond, nu era decît un fleac, cel puţin asta-i părerea mea! spuse cu falsă modestie Kolea. Izbutise, în sfîrşit, să găsească tonul firesc, deşi tot măi era ceva care-l neliniştea: îl rodea faptul că, deşi istorisise cu atîta vervă boroboaţa cu gîsca, Alioşa ascultase tot timpul serios şi tăcut, fără un zîmbet pe faţă; şi, ambiţios cum era, băiatul simţea ca un ghimpe în inimă: „De ce o fi tăcînd aşa? Nu cumva mă desconsideră? Şi-o fi închipuind probabil că cerşesc laudele? Dacă-şi permite cumva să creadă că eu..." - Pentru mine nu prezintă nici o importanţă, absolut nici una, repetă el din nou tranşant şi cu ifos. - Uite că eu ştiu cine a întemeiat Troia! rosti nitam-nisam un băieţel drăgălaş, de vreo unsprezece ani, sfios şi tăcut de felul lui, care pînă atunci stătuse lîngă uşă fără să sufle o v°rbă. îl chema Kartaşov. Kolea se uită la el grav şi mirat. întrebarea: „Cine a înte-lroia?" rămăsese pentru toată şcoala o enigmă pe care u Puteai s-o dezlegi decît citindu-l pe Smaragdov. Şi singu-,care avea cartea lui Smaragdov era Krasotkin. într-o zi C1~nd posesorul ei era ocupat cu altceva, Kartaşov, insa.
de:
Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|