Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata
Yüklə 2,51 Mb.
|
| I II i! „ n II
„A tTeia zi, s-a făcut nuntă în Cana Galrieii, citea monahul, iar mama lui Iisus era acolo. Şi a fost chemat la nunta şi Iisus cu ucenicii sai." „Nunta? Cum adică nunta?... se căznea să-şi adune gîndurile Ahoşa. E fericită... s-a dus la nuntă... Nu, n-a luat nici un cuţit cu dînsa, nu se putea să ia... N-a fost decît aşa, o vorbă rostită «la necaz», nimic mai mult... Noi... noi trebuie să iertăm cuvintele de obida. E o uşurare... altminteri, prea ar fi cumplită suferinţa... Rakitin a cotit pe ulicioară... Cît timp o sâ-şi aducă aminte de necazurile lui, o să cotească aşa, pe cîte o ulicioară... Dar drumul... drumul mare este drept, este larg şi luminos, şi limpede cum e cleştarul... şi soarele străluceşte la capătul lui... Cum? Ce spune?" „... nu mai aveau vin, căci s-a fost sfîrşit vinul de nunta. Atunci muma lui Iisus zis-a către el: «Nu mai este vin...»" „A, mi se pare că mi-a scăpat ceva, tresări el, ce păcat, n-aş fi vrut să pierd nici un cuvînt, îmi place atît de mult partea asta: e vorba de Cana Galileii, cea dintîi minune... Da, o minune atît de frumoasă, neasemuit de frumoasa! Nu la durere, ci la bucurie a venit pentru întîia oară Iisus în mijlocul oamenilor; prima minune pe care savîrşit-o era hărăzită sa le sporească bucuria... «Cine îndrăgeşte oamenii trebuie să îndrăgească şi bucuria lor...», aşa spunea răposatul, era una dintre ideile lui călăuzitoare... Nimeni nu poate trăi fara bucurie, spune Mitea... Da, Mitea... Adevărul înseamnă minune, adevărul înseamnă iertare, asta tot dm gura lui afli auzit-o adeseori..." „... Zis-a ei Iisus: «Ce este mie şi ţie, femeie? Ceasul meu n-a venit pînâ acum». Muma lui zis-a celor ce slujeau: «Faceţi ce vă va spune...»" „Faceţi ce va va spune... Bucurie, da, o bucurie hărăzii unor bieţi oameni săraci lipiţi pamîntului... Trebuie să fi fost tare sărmani dacă nici vin n-au avut de ajuns la nunta ■ Istoricii arata că populaţia statornicita pe vremea aceea în împrejurimile lacului Ghenizaret era în cea mai mare parte alcătuită din oameni nevoiaşi... Şi o altă inimă preamilostivă, sufleul slăvit al unei alte fiinţe pline de har, maică-sa, care se afla de asemenea printre oaspeţi, a ştiut ca nu numai pentru a împlini măreaţa şi teribila lui menire a coborît pe pămînt, a ştiut că inima lui putea împărtăşi deopotrivă veselia simplă şi nevinovată a unor făpturi cu mintea neluminată, dar lipsite de vicleşug, veselia celor care-l poftiseră la praznicul lor sărac... «Ceasul meu n-a venit pînâ acum», i-a răspuns el, zîmbind blajin; cu siguranţă că, rostind aceste cuvinte, i-a zîmbit cu blîndeţe... Dar, dacă stai să te gîndeşti, pentru asta, oare, a coborît el pe pămînt, ca să îndestuleze cu vin ospăţul de nuntă al unor sărmani? Şi totuşi, n-a pregetat să meargă la nuntă şi să împlinească rugămintea ei... A, ia să vedem ce spune mai departe..." „... Iisus le-a poruncit: «Umpleţi vasele cu apă». Şi le-au umplut pînă sus. Apoi le-a zis: «Acum scoateţi şi duceţi starostelui mesei». Iar ei i-au dus. Şi cînd starostele mesei a gustat apa, care se făcuse vin, şi nu ştia de unde este (ci slujitorii care scoseseră apa ştiau), starostele mesei a strigat pe mire. Şi i-a spus: «Orice om pune întîi vinul cel bun, şi cînd (nuntaşii) au băut bine, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun pînă acum.»" „Dar ce-i asta? Ce s-a întîmplat? Cum se face că odaia a devenit dintr-o dată atît de încăpătoare?... Ah, da... e o ttuntă... fireşte, o nuntă... Iată oaspeţii, iată şi tinerii căsătoriţi, şi mulţimea care se veseleşte şi... dar unde este Preaînţeleptul staroste? Şi cine sade acolo? Cine? Odaia s-a făcut mai încăpătoare... Cine se ridica de la masa pentru ospăţ? Cine... Cum, şi el e aici?... Dar auri zăcea în sicnu... Nu, e aici... s-a sculat, m-a văzut, Vlne spre mine... Doamnef...
Da, într-adevăr, spre el, spre el venea chiar dînsul unchiaşul cel uscăţiv, cu obrazul brăzdat de o mulţime de cute subţiri; se îndrepta spre el fericit, rîzînd cu blîndeţe... Coşciugul a dispărut ca prin farmec, iar dînsul e îmbrăcat aşa cum l-a văzut în ajun, cînd fuseseră cu toţii oaspeţii lui... Faţa îi era descoperită şi ochii îi străluceau... Dar ce s-a întîmplat? Ce caută printre nuntaşi, să fi fost şi el poftit la nunta din CanaGalileii?... - Da, fiule, m-au poftit şi pe mine, se auzi glasu-i domol, zvonind deasupra lui. De ce te-ai ascuns aici, în loc să vii în mijlocul nostru?... Hai, vino! E glasul lui, glasul stareţului Zosima... Nu încape nici o îndoială, sigur este el, o dată ce îl cheamă... îi întinde mina $1 Alioşa se ridică în picioare. - Ne veselim, urmează unchiaşul cel uscăţiv, bem din vinul cel nou, vinul bucuriei proaspete, neţărmurite; vezi ce de oaspeţi s-au adunat? Iată colo mirele cu mireasa, iată şi înţeleptul staroste al mesei gustînd din vinul neînceput. De ce te miri că sînt aici? Am miluit şi eu pe cineva cu un fir de ceapă, de aceea sînt aici. Şi sînt aici, printre nuntaşi, mulţi alţii ca mine care n-au dat în viaţa lor de pomană decît un fir de ceapă, unul singur, atîta tot... Vezi dar ce înseamnă faptele noastre? Şi tu, blajinule, tu, fiul meu drag, ai ştiut azi sa miluieşti cu un fir de ceapă o biată fiinţă flămîndâ. Purcede, fiule, purcede la lucru, blajinule, de vreme ce ai făcut începutul... Vezi soarele nostru, îl vezi? - Mă tem... nu îndrăznesc să mă uit la el... şopti Alioşa. - Să nu-ţi fie teamă. înfricoşătoare e slava şi puterea lui. dar îndurarea sa e fără margini. Din dragoste pentru noi a lual chip de om şi se veseleşte în mijlocul nostru, preschimbîrw apa în vin, ca să nu sece bucuria nuntaşilor, căci aşteapt3 acum alţi nuntaşi, îi cheamă pe toţi sa vina la el, sa vină pentru vecie... lată soseşte vinul cel nou, au adus vasele..."
Sufletul lui Alioşa era mistuit ca de o vîlvâtaie, era dureros de plin, şi lacrimi de fericire i se prelingeau pe obraji- întinse braţele, dînd un ţipăt, şi se trezi... Avea în faţă iarăşi sicriul, fereastra era deschisă, şi vorbele solemne ale Evangheliei picurau lin şi răspicat. Alioşa însă nu mai asculta. Ciudat: adormise aşa cum stătea, în genunchi, şi iată că se trezise acum în picioare. Deodată, ca şi cînd l-ar fi smuls cineva din loc, se apropie grăbit, cu paşi apăsaţi, de sicriu. în treacăt îl atinse cu umărul, fără să bage de seamă, pe părintele Paisie. Cuviosul îşi înălţă ochii din carte şi-i coborî numaidecît, ca şi cum ar fi priceput că se întîmplâ ceva curios cu tînărul monah. Alioşa privi cîteva clipe sicriul, mortul ce zăcea încremenit sub zăbranicul ce-i acoperea faţa, cu icoana pe piept şi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri pe cap. Adineauri abia îi auzise glasul care încă îi mai suna în urechi... Ascultă încordat, doar-doar o mai desluşi un zvon, ceva... Apoi se întoarse dintr-o dată pe călcîie şi ieşi afară. Coborî repede treptele, fără a mai zăbovi în cerdac, întraripat, sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta cerească, presărată cu stele scăpărătoare, se desfăşura nemărginită deasupra lui. Din zenit pînă la orizont, curgea aburoasă Calea Lactee. Răcoarea Şi liniştea nopţii învăluiau pămîntul. Turlele albe şi cupolele aurite ale bisericii străluceau pe cerul de safir. în straturile din jurul casei, fastuoasele flori de toamnă adormiseră pînâ în zori. Pacea statornicită pe pămînt se îngemăna cu cea revărsată din înălţimi, taina gliei se împerechea cu taina stelelor... Alioşa râmase locului cîteva clipe, neclintit, Privind în jur, şi dintr-o dată căzu jos, ca secerat. Nu ştia de ce îmbrăţişează pămîntul, nu înţelegea de ce simte o dorinţă atît de fierbinte sâ-şi lipească buzele de el, şi-l saruta întruna plîngînd, stropindu-l cu lacrimi şi jurîndu-i ire, iubire pe veci. „Udă pămîntul cu rouă lacrimilor tale .-l 66 DOSTOIEVŞRi de bucurie şi scumpe fie-ţi lacrimile ce le-ai vărsat..." răsuna un glas în adîncul său. De ce plîngea? O, în momentul acela de exaltare simţea nevoia să plîngâ pînă şi pentru stelele ce străluceau din tării şi plîngea fără să se sfiască de extazul lui. Să ierte totul şi pe toată lumea, să-şi ceară iertare de la toţi şi de la toate, şi nu numai pentru faptele săvîrşite de el, ci pentru toţi şi pentru toate cîte le-au făcut, căci pentru el „aveau să se roage alţii", îi şoptea mai departe glasul lăuntric. Şi cu fiece clipă simţea, da, simţea ca aievea, aproape palpabil, coborînd în sufletul său o putere nestrămutată, ca bolta spuzită de stele. Un gînd se statornicea în el temeinic, pentru vecie. Cel care se aşternuse cu faţa la pămînt era un tînăr slab, pentru ca în locul lui să se ridice de jos un om care avea să lupte dîrz toată viaţa şi care era pe deplin conştient de schimbarea petrecută cu dînsul, îşi dădea seama de ea cu toată exaltarea de care era cuprins. Niciodată, pînă la capătul zilelor lui, Alioşa n-avea să uite această clipă. „Cineva a coborît atunci în sufletul meu", spunea el cu cea mai deplina convingere... Trei zile mai tîrziu, Alioşa părăsi mînăstirea, supunîndu-se dorinţei duhovnicului său care-i poruncise „să plece în lume". CARTEA A OPTA MITEA I KUZMA SAMSONOV Dmitri Fiodorovici, căruia Gruşenka, luîndu-şi zborul spre o nouă viaţă, avusese grijă la plecare să-i trimită cel din urmă salut, .,poruncindu-i" să nu uite niciodată ceasul în care îl iubise, deşi nu ştia nimic despre ultimele evenimente din viaţa ei, era, la rîndul său, peste măsură de hărţuit şi de zbuciumat. în ultimele două zile se afla într-o stare de tensiune atît de cumplită, încît - după cum avea să povestească el însuşi mai apoi — puţin a lipsit să nu-l lovească apoplexia. în ajun, Alioşa îl căutase peste tot în zadar, după cum nici Ivan nu apucase să se vadă cu el la restaurantul unde rămăsese vorba să se întîlnească. Gazdele primiseră dispoziţii să nu-l dea în vileag. Şi-n vremea asta - tot după mărturisirile lui de mai tîrziu - Mitea se dădea de ceasul morţii, „luptînd din răsputeri împotriva sorţii, ca să iasă la un liman". Fusese în stare chiar să plece din oraş pentru cîteva ore, mînat de nişte interese urgente, deşi se temea s-o scape o singură clipă din ochi pe Gruşenka. Toate aceste împrejurări aveau să fie stabilite ulterior punct cu punct şi cu cea mai mare precizie, deocamdată, mă voi mulţumi să amintesc doar ceea ce este strict necesar din penpeţiile celor două zile de trista amintire Premergătoare cumplitei nenorociri ce s-a abătut atît de "ăprasnic asupra lui. Gruşenka, deşi îi dăruise o oră de dragoste cinstită şi evâratâ, îl chinuia într-adevăr uneori cu o cruzime atică. Ceea ce-l tortura mai ales era faptul că nu izbutea u nici un preţ să afle ce gînduri are; nu era chip să scoată
momentul acela, o situaţie mai nenorocită şi mai primejdioasă decît asta. Pur şi simplu nu credea în existenţa acestui logodnic care răsărea din senin după o absenţă de cinci ani şi, roai ales, nu credea că s-ar putea reîntoarce chiar atît de curînd. Şi apoi, în scrisoarea pe care Gruşenka i-o pusese sub ochi, se pomenea în termeni destul de nebuloşi despre eventuala înapoiere a rivalului, de altfel, scrisoarea era foarte confuză, afectată şi plină de declaraţii sentimentale. Trebuie să adăugăm însă că Gruşenka avusese grijă să acopere ultimele rînduri care se refereau mai precis la sosirea lui apropiată. Pe de altă parte, Mitenka îşi amintea, reconstituind mai apoi scena, că în momentul acela zărise pe chipul Gruşenkăi o expresie involuntară de orgolios dispreţ faţă de misiva sosită din Siberia. După aceea însă nu mai adusese niciodată vorba despre legăturile ei cu noul pretendent, aşa încît pînă la urmă, Mitea ajunsese să nu se mai sinchisească de el. In mintea lui nu stăruia decît un singur gînd şi anume că, orice ar fi şi oricum s-ar întoarce lucrurile, răfuiala cu taicâ-său trebuie să se încheie odată şi odată şi că deznodămîntul nu mai putea să întîrzie mult. Aştepta, deci, cu sufletul la gură ca Gruşenka să se decidă într-un fel, fiind convins că se va hotărî într-o clipă sub influenţa unei inspiraţii de moment. Oricînd putea, aşadar, sâ-i spună: „Ia-mă, sînt a ta pe veci" şi atunci lucrurile aveau să se lămurească definitiv; fără să mai stea pe gînduri, Mitea o s-o ia în braţe şi o să plece cu ea cît mai departe, departe de tot, dacă nu chiar la capătul pâmîntului, în °nce caz, undeva pe cele mai îndepărtate meleaguri ale Rusiei, unde se vor căsători, stabilindu-se incognito, ca să nu se mai ştie nimic de ei, nici aici, nici acolo, nicăieri. Atunci, °> atunci o să înceapă cu adevărat o viaţă nouă! Visa necontenit, cu înfrigurare, această viaţă nouă, „cinstită" (în orice ^ cinstită). Inima lui era însetată de o primenire atît de ePuna, încît să se simtă ca un nou-nâscut. Mocirla în care se fundase cu bună ştire îl scîrbea peste măsură şi, ca atîţia wi în împrejurări similare, era încredinţat că nu putea fi altă avare pentru el decît sâ schimbe locul; să trăiască în 70_______________________________________DOSTOIEVSjQ mijlocul unor oameni necunoscuţi, în alte condiţii decît pîna acum, să plece cît mai departe de oraşul acesta blestemat, ş] atunci cu siguranţă totul va renaşte, totul va căpăta alta faţa! Era singura lui nădejde, singurul lucru pe care-l rîvnea din adîncul sufletului. Asta bineînţeles în cazul primei ipoteze, cea fericita. Exista însă şi o altă posibilitate, se gîndea şi la cealaltă soluţie, pentru el îngrozitoare. Dacă Gruşenka o să-i spună la un moment dat:„Pleacă, eu şi Fiodor Pavlovici am hotărît sa ne cununăm, n-am ce face cu tine", atunci... atunci... Mitea nu ştia prea bine ce s-ar fi putut întîmpla în cazul acesta şi - trebuie să recunoaştem - n-a ştiut pînă în ultima clipă. N-avea nici o intenţie precisă, nu se gîndise la crimă. E adevărat c-o urmărea pas cu pas pe Gruşenka, spionînd-o neîncetat, şi-şi făcea sînge rău din pricina ei, dar cu toate astea nu se aştepta decît la un deznodămînt fericit. Nu voia să admită nici o altă eventualitate. Aici însă începea o nouă tortură, se ridica o nouă problemă, străină de preocupările lui, dar tot atît de inexorabilă şi fără nici o soluţie. Presupunînd că Gruşenka i-ar fi spus: „Sînt a ta, ia-mă şi du-mă cu tine" cum avea să se descurce? S-o ducă, prea bine, dar cu ce parale? Veniturile pe care ani de-a rîndul Fiodor Pavlovici i le asigurase, lepădîndu-i cînd şi cînd o sumă de bani ca pe o pomană, erau secătuite. Gruşenka avea cu siguranţă ceva pus deoparte, dar în privinţa aceasta Mitea se dovedea de o mîndrie feroce: voia cu tot dinadinsul s-o duca de acolo ca să înceapă alături de ea o viaţă nouă cu resursele lui proprii, nicidecum cu ale ei; nici măcar nu i-ar fi trecut prin cap să primească bani de la dînsa, era o idee intolerabilă pentru el, un lucru odios. Nu voi stărui mai mult asupra acestui amănunt şi nici nu voi încerca să-l analizez, mulţumindu-mâ să-l menţionez numai ca pe un exemplu menit să arate starea lui de spirit în momentul acela. Cauza indirectă şi inconştientă care o determina s-ar fi putut să fie însăşi nemărturisita lui suferinţă prilejuită de faptul că-şi însuşise în mod necinstit suma încredinţată de Katerina Ivanovna. „Destul m-am pur- KARAMAZOV 71 FRAŢII tat ca un ticălos cu una dintre ele, se mustra tot timpul, după um avea să povestească el însuşi mai apoi, ar însemna să fiu i cu cealaltă tot atît de nemernic; dacă afla cumva Gruşenka, nici un preţ n-ar mai vrea sâ se mărite cu o secătură ca mine!" Cum să-şi procure atunci mijloacele necesare, de unde sâ facă rost de blestemaţii aceştia de bani? Dacă nu găsea fonduri nicăieri, totul era sortit să se ducă pe copcă, nu se mai putea întîmpla nimic, şi asta „numai şi numai pentru cân-am avut nici o leţcaie, mai mare ruşinea!" Mi-aş permite aici să anticipez arătînd câ, de fapt, ştia de unde să facă rost de bani, ştia poate chiar unde erau ascunşi. Deocamdată mâ mulţumesc să spun numai atît, dat fiind că mai încolo lucrurile se vor lămuri de la sine; aş mai avea totuşi ceva de adăugat ca să explic — poate nu chiar atît de clar cît ar trebui - în ce consta principala dificultate pentru el; ca sâ-şi procure aceste resurse care se aflau puse undeva la păstrare, ca să dobîndească dreptul de a le lua, trebuia mai întîi să-i restituie Katerinei Ivanovna cele trei mii de ruble, altfel ar fi însemnat că „sînt un pungaş, o lichea, şi n-aş vrea sâ încep o viaţă nouă ca un nemernic!" Hotărî deci, în sinea lui, să se dea peste cap şi să găsească cele trei mii de ruble, ca s-o despăgubească pe Katerina Ivanovna cu orice pTeţ şi înainte de toate. Ideea aceasta se înrădăcinase în el în ceasurile din urmă ale vieţii sale, ca să zicem aşa, adică de două zile, din seara în care se întîlnise cu Alioşa pe drum, după ce Gruşenka o înfruntase atît de crunt pe Katerina Ivanovna; aflînd din gura lui Alioşa cele întîmplate, Mitea recunoscuse singur că era un ticălos, cerîndu-i fratelui său sâ-i împărtăşească această mărturisire Katerinei Ivanovna, „dacă asta ar Putea sâ-i aducă o cît de mică uşurare". în noaptea aceea, Qespărţindu-se de Alioşa, Mitea simţise în disperarea lui că ^ebuia neapărat să-şi achite datoria faţă de Katia „cu orice Preţ, chiar de-ar fi sâ ucidă şi sâ prade pe cineva." „Mai bine 4 fiu un ucigaş şi un tîlhar în ochii tuturor, ai victimei şi-ai elorlalţi, mai bine sâ mă duc la muncă silnică în Siberia, ecit s~o las pe Katia sâ spună câ i-am înşelat buna-credinţâ
DOSTOIEVSKl şi i-am furat banii ca să pot fugi în lume cu Gruşenka, sa încep o viaţă nouă şi cinstită! N-aş putea sa suport una ca asta!" hotărîse el în cele din urmă, scrişnind din dinţi; aşa ca într-adevăr avea toate motivele să se teamă uneori c-o sa sfîrşească lovit de apoplexie. Şi totuşi, nu voia încă să se dea bătut... Ce ciudaţi sînt oamenii cîteodatâ! S-ar fi spus că, de vreme ce ajunsese la această concluzie, nu-i mai rămînea decît să-şi frîngă mîinile de disperare; de unde să ia un coa-te-goale ca el o sumă de bani atît de mare? Cu toate acestea, pînă în ultima clipă sperase c-o să facă rost de parale, ca poate au sâ-i pice din cer. Cam asta este îndeobşte mentalitatea celor de teapa lui Dmitri Fiodorovici, care nu ştiu decît să cheltuiască şi să azvîrle pe fereastră bănetul primit de-a gata, drept moştenire, şi care nici habar n-au cum se poate cîştiga un gologan. După ce se despărţise de Alioşa totul începuse să se învălmăşească în capul lui într-un vîrtej fantastic în care îi erau prinse toate gîndurile. Aşa se explică de ce prima tentativă pe care o puse la cale era fără doar şi poate un lucru absurd. Atunci cînd le ajunge cuţitul la os, oamenii ca el au probabil impresia că soluţiile cele mai fanteziste şi mai imposibile sînt în acelaşi timp şi cele mai uşor de realizat. Mitea se decise, aşadar, să se ducă la negustorul Samsonov, protectorul Gruşenkăi, pentru a-i propune un anumit „plan", în schimbul căruia spera să capete pe loc suma de care avea nevoie, fiind pe deplin convins că, din punct de vedere comercial, „planul" în chestiune prezenta toate garanţiile. Singurul lucru asupra căruia plana un semn de întrebare era felul în care Samsonov avea sa primească această propunere, în cazul cînd punctul său de vedere nu va fi strict comercial. Mitea, deşi-l văzuse adesea pe Samsonov, nu-l cunoştea personal şi nici nu avusese ocazia să stea vreodată de vorbă cu el. Dăr cine ştie de ce - şi asta încă de mai de mult - era convins că bătrînul craidon, acum cu un picior în groapă, n-o să aibă nimic împotrivă ca Gruşenka să-şi facă un rost cinstit în viaţa măritîndu-se cu „un om demn de "nciedere". I se părea că bătrînul n-avea de ce să se opună, ba din contra, dorea el însuşi lucrul acesta, fiind gata chiar sâ_l faciliteze dacă s-ar fi ivit un prilej. Din cine ştie ce zvonuri ce-i ajunseseră la ureche sau poate din spusele Gruşenkăi, dedusese că bătrînul l-ar fi preferat lui Fiodor Pavlovici. Poate că unora dintre cititori ideea de a solicita ajutorul acestui om şi intenţia de a recurge la dînsul ca şi cînd ar fi vrut să-şi primească mireasa, ca să zicem aşa, chiar din mîinile protectorului ei li se va fi părînd cinică, dacă nu chiar grosolană. Tot ce pot să spun este că Mitea considera trecutul Gruşenkăi definitiv înmormîntat. Se gîndea la el cu o nemărginită milă şi, în focul patimii ce-i dogorea inima, îşi închipuia că în momentul cînd Gruşenka îi va mărturisi că-l iubeşte şi că vrea să se mărite cu el, va ieşi la iveală o nouă Gruşenka şi o dată cu ea un Dmitri Fiodorovici renăscut, un om dezbărat de toate metehnele, înzestrat cu cele mai alese virtuţi, şi că amîndoi vor trece atunci cu buretele peste păcatele săvîrşite mai înainte de fiecare dintre ei, începînd o altă viaţă. în ceea ce-l privea pe Kuzma Samsonov, Mitea nu se îndoia că omul acesta jucase un rol funest în trecutul Gruşenkăi, dar în acelaşi timp era încredinţat că ea nu-l iubise niciodată şi se putea spune deci, pe bună dreptate, că-i „apusese steaua" demult, că era un om sfîrşit, căruia nu-i mai Tâmăseserâ decît sapa şi lopata. Pe deasupra, nici nu mai putea fi considerat bărbat decît doar cu numele: tot oraşul ştia că Samsonov ajunsese o biată epavă, măcinată de boli, şi că legăturile pe care le avea acum cu Gruşenka erau, cum s-ar zice> ^părinteşti", că nu mai păstrau nici o urmă din ceea ce fusese între ei altădată, şi asta încă de mult, poate chiar de mai bine de un an. în această privinţă trebuie să recunoaştem ca Mitea, care cu toate viciile lui era un om grozav de credul, adea dovadă de o mare naivitate. Şi tot din naivitate avea certitudinea că, pregâtindu-se să treacă în lumea celor drepţi, °S Kuzma se caia sincer de relaţiile lui din trecut cu şi ca, inofensiv acum, dat fiind vîrsta lui înaintată,
bătrînul rămăsese totuşi cel mai devotat prieten şi ocrotitor al ei. A doua zi după discuţia pe care o avusese pe cîmp cu Alioşa şi din pricina căreia toată noaptea nu putuse să închidă ochii, Mitea se înfiinţa, pe la orele zece dimineaţa, acasă la Samsonov şi ceru să fie anunţat. Era o casă cu etaj, veche, mohorîtă, spaţioasă şi cu o mulţime de acareturi. La parter locuiau cei doi feciori ai lui Samsonov, amîndoi însuraţi, sora lui, femeie destul de vîrstnicâ, şi una dintre fiicele sale care rămăsese nemâritată. O altă clădire, mai mică, din curte era ocupată de doi vechili, dintre care unul, tot aşa, avea o familie numeroasă. Atît odraslele lui, cît şi vechilii stăteau înghesuiţi ca vai de lume, claie peste grămadă, în timp ce bâtrînul locuia singur la etaj; nu îngăduise nimănui să stea cu dînsul, nici chiar fetei sale, care-l îngrijea şi care trebuia să fie la cheremul lui, urcînd în grabă scările - deşi biata femeie suferea de astm - şi asta nu numai la anumite ore dinainte stabilite, ci ori de cîte ori taică-său trimitea după ea. Apartamentul de la etaj era compus din mai multe saloane vaste, mobilate după moda veche, ca mai toate casele de negustori, cu interminabile şi anoste şiruri de jilţuri şi scaune de mahon cît se poate de incomode, aşezate de-a lungul pereţilor, cu policandre de cristal acoperite cu huse şi oglinzi posomorite între ferestre. Toate aceste încăperi erau pustii, fiindcă bolnavul nu locuia decît într-o singură odăiţă izolată, iatacul lui, fiind servit de o slujnică bătrînâ cu basma pe cap şi de un „fecior" care dormea pe o laviţă în antreu. Samsonov abia dacă se mai putea mişca din cauza picioarelor umflate; cînd şi cînd doar se ridica din jilţul îmbrăcat în piele, ca să facă o dată sau de două ori ocolul camerei, cu ajutorul slujnicei care-l ţmea de braţ. Era un om aspru de felul lui şi zgîrcit la vorbă chiar şi cu bătrînica asta. La început, cînd i se anunţa vizita „căpitanului", refuza sâ-l primească. Mitea însă nu se lăsă, insistînd să fie anunţat din nou. Kuzma Kuzmici îl des-cusu în amănunţime pe fecior; cum arată musafirul, "u cumva venise băut? Făcea scandal? Şi cînd auzi că „nu era
t dar nu vrea în ruptul capului să plece", îi trimise şi de rtata asta vorbă că nu poate să-l primească. Mitea, care se steptase să întîmpine rezistenţă şi-şi luase de acasă o bucată de hîrtie şi un creion, scrise doar cîteva cuvinte: „Intr-o chestiune foarte importantă care o interesează direct pe Agrafena Aleksandrovna", şi trimise biletul. După cîteva clipe de gîndire, bătrînul îi spuse feciorului să-l primească pe musafir în salon şi-o trimise pe slujnică după băiatul mai mic al lui, cu porunca să vină neîntîrziat. Fiu-său, un om voinic cît un munte şi înzestrat cu o forţă extraordinară, care obişnuia să umble bărbierit şi purta straie nemţeşti (în timp ce bâtrînul Samsonov nu lepădase nici caftanul, nici barba), se supuse numaidecît, fără să crîcnească. Băieţii tremurau în faţa tatălui lor. Negustorul îl chemase nu pentru că s-ar fi temut cumva de căpitan - nu era chiar aşa de slab de înger de felul lui - ci numai ca să aibă un martor. Şi aşa, escortat de fiu-său care-l ducea de braţ şi de fecior, bătrînul apăru în sfîrşit în salon. Putem fi convinşi că şi lui i se stîrnise curiozitatea. Salonul în care-l aştepta Mitea era o încăpere imensă şi sumbră, care făcea să ţi se strîngâ inima de cum păşeai înăuntru, cu două rînduri de ferestre şi o galerie de jur-împre-jur, cu pereţii în „imitaţie de marmură" şi trei policandre uriaşe de cristal învelite cu huse. Mitea se aşezase pe un scăunel lîngă uşa de la intrare, aşteptîndu-şi înfrigurat soarta. In momentul cînd negustorul se arătă în pragul uşii opuse, cam la vreo zece stînjeni de scaunul lui, Mitea sări în sus şi, cu paşi apăsaţi, „arşinici", ca la armată, veni în întîmpinarea 'ui. Era îmbrăcat cuviincios, cu un surtuc încheiat pînă sus, Cu o pălărie cu boruri şi mănuşi negre în mînă, exact aşa cum se Măţişase în urmă cu două zile la mînăstire, în chilia părintelui Zosima, unde venise să se întîlnească cu Fiodor avlovici şi cu fraţii săi pentru reglarea socotelilor familiei. ZIna Kuzmici îl aştepta în picioare cu un aer impunător şi ever $i, apropiindu-se de el, Mitea observă că bătrînul îl asura din cap pînâ în picioare. Dintru început îl izbi obrazul 1 buhăit într-un hal fără de hal în ultima vreme şi buza de 76 H jos care, şi aşa destul de groasa, acum atîrna ca o bucată de aluat. Kuzma Kuzmici îşi salută grav şi tăcut oaspetele, [x arătă un jilţ, apoi, ţinîndu-se de braţul fiului său şi icnind de durere, se aşeză cu chiu, cu vai pe divanul din faţă. Vâzînd la ce canon îl supunea, Mitea fu cuprins de o vie căinţă şi de o delicată sfială, prilejuită de simţămîntul nimicniciei lui în faţa unei persoane atît de simandicoase pe care se încumetase totuşi s-o deranjeze. - Ce doriţi de la mine, domnul meu? întreba negustorul după ce se aşeză. Avea ceva răstit în glas şi pronunţa rar şi răspicat fiece cuvînt, păstrînd totuşi un ton ceremonios. Mitea tresari, dînd să se ridice de pe scaun, dar se aşeză imediat. Se apucă sâ-i explice precipitat, nervos, vorbind tare şi făcînd gesturi dezordonate, cu un fel de efervescenţă nestâpînită. Era evident că-i ajunsese cuţitul la os, că simţea cum se duce de rîpâ şi căuta o ultimă scăpare, ştiind foarte bine că, în cazul cînd nu va reuşi, nu-i mai rămînea decît să se înece. Bătrînul Samsonov înţelese desigur situaţia dintr-o aruncătură de ochi, deşi nimic nu se clinti pe faţa lui, împietrită şi rece, ca de statuie. „Venerabilul Kuzma Kuzmici va fi auzit probabil — şi nu numai o singură data - vorbindu-se despre neînţelegerile dintre mine şi tatăl meu, Fiodor Pavlovici Karamazov, care a găsit de cuviinţă să pună mîna pe moştenirea rămasă de pe urma mamei mele... tot oraşul vuieşte... fiindcă aşa e lumea pe aici, pălăvrăgeşte vrute şi nevrute... de altminteri, putea foarte bine sâ-i fi spus chiar Gruşenka, pardon Agrafena Aleksandrovna... multstimata Agrafena Aleksandrovna, pentru care am tot respectul..." începu Mitea, pierzînd şirul de la primele vorbe. Dar cum nu credem c-ar fi necesar să repro-ducem toată poliloghia lui, ne vom mulţumi s-o rezumăm în cîteva cuvinte. Situaţia se prezenta cam aşa: încă de acum trei luni, Mitea se consultase special (intenţionat spusese „spe" cial") cu un avocat din capitala guberniei, „un eminent jurist. Pavel Pavlovici Korneplodov, Kuzma Kuzmici, domnia voastră, dacă-mi daţi voie, îl cunoaşteţi cu siguranţă... Ce
pacitate, aproape un om de stat... Dumnealui în orice caz • cunoaşte... mi-a vorbit despre domnia voastră în termenii ■ fflaj aleşi..." şi Mitea pierdu din nou şirul. Nu se simţea însă defel stingherit de întreruperile acestea, sărea foarte sim-lu peste ele, continuînd din ce în ce mai volubil. Numitul Komeplod, după ce îi pusese o serie de întrebări şi cercetase cu atenţie documentele (Mitea pomeni cam cu jumătate de gură despre documente, grăbindu-se a trece cît mai repede peste acest obstacol), îi declarase că, în chestiunea satului Cermaşnea, care trebuia, chipurile, să-i revină lui Mitea după moartea maicâ-sii, putea fără doar şi poate să-l dea în judecată pe bătrînul vulpoi, să-l înveţe minte... „fiindcă nu toate uşile sînt încuiate şi justiţia ştie pe ce uşă să intre". într-un cuvînt, avea toate şansele să-i mai stoarcă lui Fiodor Pavlovici încă vreo şase mii de ruble, poate chiar şapte, fiindcă satul Cermaşnea face pe puţin douăzeci şi cinci, dacă nu douăzeci şi opt de mii de ruble, adică mai mult ca sigur douăzeci şi opt, „treizeci, treizeci în cap, Kuzma Kuzmici, şi închipuiţi-vă că zgripţuroiul nu mi-a dat nici măcar şaptesprezece mii!"... Pe vremuri, Mitea renunţase să mai deschidă o acţiune judiciară, fiindcă nu se pricepea defel să descurce chichiţele avocăţeşti; mai apoi însă, înapoindu-se aici în oraş, care nu-i fusese mirarea cînd aflase că taică-sâu îi intentase proces (Mitea se încurcă din nou şi trecu mai departe fără alte explicaţii). Venise, aşadar, să-l întrebe pe venerabilul Kuzma Kuzmici dacă n-ar binevoi cumva să-şi asume drepturile pe care el, Mitea, le are asupra nemernicului aceluia şi pe care e dispus să i le cedeze pentru trei mii de "tole, numai atît... Kuzma Kuzmici n-ar risca în nici un caz Sa piardă procesul, poate să-i jure pe cuvînt de onoare, pirnpotrivă, ar avea prilejul să cîştige şase sau chiar şapte mii m locul celor trei pe care i le-ar da lui... „Şi ar fi de dorit ca
daca-i posibil, chiar azi-dimineaţă... Iar dumneavoastră ^ schimb mi-aţi număra trei mii de ruble... fiindcă nu e nimeni mai bogat decît dumneavoastră în oraşul ăsta... şi astfel m-aţ! salva de la... într-un cuvînt, m-aţi salva, ajutîndu-mâ să fac 0 faptă nobilă, aş zice chiar un lucru sublim... pentru că nutresc cele mai curate simţăminte faţă de o anumită persoana pe care dumneavoastră o cunoaşteţi prea bine, şi căreia îi purtaţi de grijă ca un adevărat părinte. Vă rog să mă credeţi că n-aş fi venit la domnia voastră dacă n-aş fi fost convins că sînteţi ca un părinte pentru dînsa. De fapt, aici s-au ciocnit trei capete, ca să zic aşa, soarta asta, cîteodată, Kuzma Kuzmici, e o căţea! Să fim realişti, Kuzma Kuzmici, realişti înainte de toate! Şi cum dumneavoastră, ca să zic aşa, aţi renunţat de mult la orice pretenţii, mai rămîn două capete, nu ştiu daca m-am exprimat prea fericit, dar ce vreţi, nu sînt literat! Unul dintre aceste capete este al meu, iar celălalt - al mişelului care m-a jefuit. Alegeţi dar: eu sau tîlharul acela? Totul e acum în mîinile domniei voastre, trei destine şi două sorţi... Iertaţi-mâ, m-am încurcat, dar cred că m-aţi înţeles pînâ la urmă... citesc în ochii dumneavoastră că m-aţi înţeles... Daca nu, atunci nu-mi mai rămîne decît să mă înec! Asta e!" Mitea îşi încheie haoticul său discurs şi, spunînd „asta e", se ridică de pe scaun, în aşteptarea unui răspuns la propunerea lui atît de absurdă. în timp ce rostea ultimele cuvinte, îşi dăduse dintr-o dată seama că bătălia era pierdută de la bun început şi, mai ales, că îndrugase la prostii cu toptanul. „Ce curios, venind încoace pe drum, totul mi se părea că stă perfect în picioare şi e cum nu se poate mai convingător, ca pîna la urmă sa iasă o aiureală!" se gîndi el disperat. Tot timpul cît îi argumentase, bătrinul nici nu se clintise măcar, măsurîndu-l cu o privire glaciala. După ce-l lăsă sa aştepte un minut. Kuzma Kuzmici rosti, în sfîrşit, cît se poate de categoric şi de tăios: - Sa ne fie cu iertăciune, domnule, dar noi nu ne în daraven dintr-astea. Mitea simţi că i se moaie picioarele. - Şi eu ce ma fac, Kuzma Kuzmici? şopti el cu un zîmbet chinuit. Sînt pierdut, vă daţi seama? - Să ne fie cu iertăciune, dar... Mitea tot nu se îndura să plece, neslăbindu-l din ochi. Deodată, pe chipul înmărmurit al bătrînului parcă flutură ceva. Mitea tresări. - Vedeţi dumneavoastră, domnule, aşa ceva nu-i pentru noi, continuă tacticos bătrînul, asta înseamnă proces, avocaţi, adică numai buclucuri! Dar dacă vreţi, ştiu eu pe cineva cu care aţi putea sta de vorbă... - Sfinte Dumnezeule, cine?... M-aţi înviat din morţi, Kuzma Kuzmici! îngăimă Mitea. - Persoana despre care v-am spus nu e de prin partea locului şi deocamdată nu l-aţi putea găsi aici în oraş. Este un ţăran care se ocupă cu negoţul de cherestea şi-i poreclit Copoiu (Liagavîi). De un an de zile se tocmeşte cu Fiodor Pavlovici pentru păduricea voastră din Cermaşnea, dar, după cîte am auzit, n-au ajuns încă să rupă preţul. A venit acum de curind iarăşi încoace şi sade la părintele din Ilinskoe, în satul Ilinskoe - ştiţi unde? — la douăsprezece verste de poşta din Volovoe. Mi-a scris zilele trecute în legătură cu asta, vreau să zic cu pădurea pe care vrea s-o cumpere, ca să-mi ceară sfatul. Fiodor Pavlovici are de gînd să se ducă personal la el. De-aia, zic, ar fi bine să i-o luaţi înainte, să staţi de vorbă cu Copoiu, şi să-i spuneţi tot ce mi-aţi spuse mie adineauri, cine Ştie, poate că... - Genială idee! îl întrerupse plin de entuziasm Mitea. Nu mai încape vorbă, ar fi un chilipir pentru el! Din moment ce e amator să cumpere şi i se cere un preţ prea mare, vă u^hipuiţi ce-ar fi să se pomenească proprietar peste noapte, cu acte în regulă, ha-ha-ha! Mitea slobozi un hohot de rîs SCUrt $i sec, atît de curios, încît bâtrînul Samsonov avu o tresărire. - Cum să vă mulţumesc, Kuzma Kuzmici! rosti Mitea lnfierbîntat. ~ N-aveţi pentru ce, clătina din cap Samsonov. 80____________________________________DOSTOIEVSK, - Dar nici nu ştiţi ce-aţi făcut pentru mine, Kuzmici! M-aţi scăpat de la moarte, o, îmi spunea mie că numai domnia voastră mă puteţi ajuta... Mă duc chiar acum la popa acasă! - Nu e nevoie să-mi mulţumiţi. - Alerg, zbor! Am abuzat de sănătatea domniei voastre N-am să vă uit toată viaţa, Kuzma Kuzmici! Asta v-o spune un rus, un r-rus adevărat! - Aşa-a.
Mitea dădu să-i strîngă mîna, dar o licărire răutăcioasa din ochii bătrînului îl făcu să şi-o retragă imediat. Se dojeni însă chiar în aceeaşi clipă că mai păstrează totuşi o umbra de neîncredere. „E obosit, săracul..." se gîndi el. - Pentru dînsa! Pentru dînsa, Kuzma Kuzmici! Dumneavoastră mă înţelegeţi, pentru dînsa o fac! zbieră el cît îl ţinea gura şi, făcînd o plecăciune, se răsuci pe câlcîie şi se îndreptă precipitat spre uşă cu aceiaşi paşi kilometrici, fără a mai întoarce capul. Tremura tot de bucurie. „Tocmai cînd era să mă înec, îngerul păzitor mi-a întins mîna, îi fulgeră pnn minte. Dacă un om de afaceri cu autoritatea lui (ce bâtrâ venerabil, cîtâ demnitate!) mi-a indicat drumul ăsta... totul e ca şi făcut. Trebuie să plec chiar acum. Am tot timpul să mă întorc pînă nu se înnoptează, da, da, pînâ nu se înnoptează, în orice caz pot fi sigur c-am cîştigat. Doar nu şi-o fi rîs de mine moşneagul!?" sporovăia de unul singur Mitea, în drum spre casă, şi, cum era şi firesc, nu-şi putea închipui decît una din două: ori că primise într-adevăr un sfat serios, din moment ce venea din partea unui om de afaceri ca Samsonov (de la o persoană care învîrtea tot felul de treburi) şi care pe deasupra îl cunoştea pe aşa-numitul Copoiu (ce nume caraghios!) ori-ori hodorogul bâtrîn îi jucase un renghi! Din păcate, val' ultima ipoteză era singura adevărată. Mai tîrziu, după nenorocire, bâtrînul Samsonov avea să mărturisească rîzîno că-i jucase o festă „căpitanului". Era un om împietnt' răutăcios din fire şi ironic, ale cărui antipatii aveau ceva mof' bid. Exaltarea căpitanului, convingerea stupidă pe care ° FRATE KARAMAZOV trea „un beţivan şi o mînă spartă ca el" că un om de seama • samsonov putea sâ-şi piardă vremea cu asemenea „pla- uri" smintite, sentimentul de gelozie din pricina Gruşenkâi, numele căreia acest „fluierâ-vînt" venise să-i propună o afacere atît de năzdrăvană, ba încâ-i mai şi ceruse bani pe deasupra — nu ştiu ce anume îl făcuse pe bătrin să procedeze «a - dar în momentul cînd Mitea simţise că i se taie picioarele, scîncind ca un copil că-i pierdut, Samsonov îl mâsurase din ochi cu o ură neîmpăcată şi se gîndise pe loc sa-i facă o farsă. După plecarea lui Mitea, Kuzma Kuzmici se întoarse palid de furie către fiu-său, poruncindu-i ca pe viitor sănu-i mai dea voie „golanului" să intre în curte, altminteri... Şi cu toate că ameninţarea rămase în suspensie, pînâ şi fiu-său, care îl văzuse adesea burzuluindu-se mînios, simţi un fior de spaimă. O oră întreagă după aceea bătrînul tremură apucat de furie, iar spre seară se simţi rău şi trimise după „doftor". II COPOIU Aşadar, trebuia să „zboare", şi el nu avea cu ce să plătească poştalionul, adică nu ştia să aibă la sufletul lui decît doua băncuţe de cîte douăzeci de copeici, era tot ce-i mai rămăsese din bănetul pe care îl vînturase odinioară! Singurul lucru de preţ pe care-l poseda era un ceas vechi de argint, care nu mai mergea de mult. îl puse, deci, în buzunar şi se Quse cu el la un ceasornicar evreu, care ţinea o dugheană în Piaţă. Negustorul nu-i oferi decît şase ruble. „Mai mult chiar «cît m-aş fi aşteptat!" strigă Mitea fericit (tot timpul parcă P utea într-o stare de beatitudine); lua cele şase ruble şi o
Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|