Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

Jl

ii îi

48

DOSTOIEVSKI

pasămite, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, era gata chiar să-şi spurce gura cu cîrnat...

- De ce?

- I-a murit unchiaşul, părintele Zosima...

- Cum aşa, a murit părintele Zosima?! se minună Gruşa. N-am ştiut nimic, şi se închină cu smerenie. Doamne, şi eu, care şedeam pe genunchii lui! tresări ea speriată şi se desprinse numaidecît de el, aşezîndu-se alături pe canapea.

Alioşa o privi lung, mirat şi parcă se mai lumină la faţă.

- Ce-ai cu mine, Rakitin, lasâ-mâ în pace! rosti el deo­dată dîrz, ridicînd glasul. De ce spui că m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu? N-aş vrea să te urăsc, caută să fii şi tu mai înţelegător. Am pierdut ceva fără de preţ, o comoară cum tu n-ai avut niciodată, şi n-ai dreptul să mă judeci. Mai bine uită-te la dînsa: ai văzut cum a căutat să mă cruţe? Am venit aici cu gîndul c-am să găsesc un suflet hain, mă ispitea ticăloşia pentru că şi eu mă simţeam păcătos şi râu, şi am întîlnit o adevărată soră, o inimă de aur, un suflet duios... A căutat să mă cruţe... Agrafena Aleksandrovna, despre dum­neata e vorba. Dumneata m-ai salvat, mi-ai aşezat sufletul în vechiul făgaş...

îi tremurau buzele şi vocea i se curmă brusc, silindu-l sa se oprească.

- Te-a salvat, zici? Nu, zău! rînji sarcastic Rakitin. Şi cînd te gîndeşti că mai deunăzi voia să-ţi facă felul, ştii asta?

- Stai, Rakitka! se repezi Gruşenka. Destul, tăceţi amîndoi! Am să vă spun tot: te rog, Alioşa, să nu mai vorbeşti aşa, pentru că-mi vine să intru în pâmînt de ruşine! Sînt rea, să ştii, nu sînt bună, aşa cum mă crezi dumneata. Iar tu, Rakitka, fă bine şi ţine-ţi gura, pentru că minţi. Recunosc că i-am pus gînd rău cîndva, ai dreptate, voiam, cum zici tu, sâ-i fac felul, însă asta a fost mai demult, dar acum nu mai e adevărat, ce-ai spus e o minciună; acum e cu totul altceva...

FRAŢII KARAMAZOV

sâ nu te mai prind câ scoţi un cuvînt, auzi tu, Rakitka! îl luă din scurt Gruşa, care părea surescitată.

_ Uite c-au înnebunit amîndoi! şuiera printre dinţi Rakitin, mâsurîndu-i din ochi nedumerit. Le lipseşte o doagă, curat balamuc! Amîndoi s-au muiat, acu' sâ te ţii lacrimi şi suspine!

- Da, am sâ plîng, am să plîng! confirmă Gruşenka. A spus că-i sînt ca o soră, asta n-am s-o uit niciodată, nu, n-am s-o uit niciodată! Să ştii, totuşi, Rakitin, că, aşa rea cum sînt, tot am făcut şi eu în viaţa mea pomană cu un fir de ceapă!

- Ai dat de pomană un fir de ceapă? Cum adică? Ei, fir-ar sâ fie, zău dacă n-au căpiat!

Exaltarea de care erau cuprinşi amîndoi îl mira şi-l scan­daliza totodată pe Rakitin, aproape câ se simţea vexat, deşi ar fi putut să-şi dea seama câ, printr-o coincidenţă cu totul excepţională, şi unul, şi altul se aflau într-un moment de răscruce din viaţa lor, menit sâ le zguduie sufletele. Dar pe cît era de sensibil cînd se întîmpla să fie în joc propria-i per­soană, pe atît de obtuz se dovedea Rakitin cînd eTa vorba de semenii lui, asta poate şi fiindcă era prea tînăr încâ şi fără experienţă, dar în bună parte pentru că era de un egoism feroce.

- Vezi, Alioşecika, rîse nervos Gruşa, întorcîndu-se spre el, m-am lăudat faţă de Rakitin c-am dat şi eu de pomană o ceapă; faţă de dumneata însă ce rost ar avea să mă laud, dumitale am să-ţi spun cu altă inimă adevărul curat. Nu e decît o poveste, dar o poveste foarte frumoasă, pe care o ştiu de cînd eram fetiţă mică de la Matriona, bucătăreasa noastră. Ascultă: „A fost odată ca niciodată o femeie rea şi hapsînâ. Şi femeia aceea a făcut cît a făcut umbră pâmîntului şi, •mplinindu-i-se sorocul, a murit. Şi munnd n-a lăsat după ea ⁿici o faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea şi au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal şi-şi tot frâmînta mintea: «Oare ce fapta virtuoasa o fi sâvîrşit în

50

DOSTOIEVSKI

viaţa ei ca să pot pune o vorbă bună pentru ea l_a Dumnezeu?» Şi, aducîndu-şi aminte, se duce el şi-i spune lui Dumnezeu: «A smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă». «Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agate de el, şi pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămînă unde se afla acum.» îngerul a coborît degrabă în iad şi, întinzîndu-i firul de ceapă, a zis: «Apucă-te vîrtos de el, femeie, şi eu am să te scot afară». Şi a început să tragă binişor, binişor de fir, pînâ ce a scos-o aproape de tot din iad. Dar ce să vezi: ceilalţi osîndiţi, cînd au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat care mai de care de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare şi să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine şi firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut înapoi în iad şi arde şi acum în focul gheenei. îngerul a izbucnit în plîns şi a plecat". Asta-i toată povestea, Alioşa, n-am uitat-o pînă în ziua de azi şi nici n-am s-o uit vreodată, pentru că şi eu sînt tot aşa de haină la suflet ca şi zgripţuroaica aceea. M-am lăudat adineauri faţă de Rakitin c-am miluit pe cineva cu un fir de ceapă, ţie însă am să-ţi mărturisesc adevărul: doar un fir de ceapă, unul singur, am dăruit de cînd mâ ştiu pe lume, atîta pomană am şi eu la viaţa mea. Să nu mai zici că sînt bună, Alioşa, nu-s deloc aşa cum mă crezi dumneata, dimpotrivă, sînt rea, rea de tot şi hapsînă. Şi-mi vine să mor de ruşine, cînd te aud ridicîndu-mâ în slavă! Şi, fiindcă am început, am să-ţi spun tot. Ascultă: am ţinut morţiş să vii la mine şi atîta l-am bătut la cap pe Rakitka să te aducă încoace, încît i-am promis chiar c-o să-i dau douăzeci şi cinci de ruble dacă izbuteşte să pună mîna pe dumneata. Stai, Rakitka, aşteaptă puţin!

FRAŢII KARAMAZOV

51

Şi, nici una, nici două, se duse la masă, descuie sertarul, îşi luă punga cu bani şi scoase dinăuntru o hîrtie de douăzeci şi cinci de ruble.

_ Ce mai e şi aiureala asta? Ce ţi-a venit? bîigui Rakitin fistîcit.

- Ţine, Rakitka! Vreau să mâ achit de datorie, cred că n-ai să mâ refuzi. Nu mi i-ai cerut chiar tu? şi fără altă vorbă îi azvîrli în faţă.

- Ei, asta e, de ce să refuz!? îşi îngroşă vocea Rakitin, vizibil stingherit, silindu-se să pară cît mai arogant, ca să-şi ascundă încurcătura. Prea ieftin aţi scăpat. Doar de aceea sînt proşti pe lume: ca deştepţii să tragă foloase!

- Şi acum fă bine şi pune-ţi lacăt la gură, Rakitka, să nu mai scoţi un cuvînt. Ce vreau să spun acuma nu-i pentru ure­chile tale. Şezi colo, în colţ, şi taci; tu nu ne iubeşti, aşa că nu te mai amesteca în vorbă!

- De ce v-aş iubi? se oţărî Rakitin într-o răbufnire de ură. Băgase banii în buzunar, deşi se simţea prost, fiindcă era de faţă Alioşa. îşi făcuse socoteala c-o sâ-i primească mai tîrziu, fără ştirea lui, iar acum îi plesnea fierea de ciuda şi de ruşine. Chibzuise de asemenea, dintr-un calcul diplomatic, că-i mai bine să n-o contrazică defel pe Gruşa, cu toate că ea nu-l cruţa, luîndu-l mereu în şfichi. Se vedea cît de colo câ-l avea cu ceva la mînâ, dar de astă dată i se umpluse paharul:

- Iubeşti un om care a făcut ceva pentru tine... Dar voi doi, aş vrea să-mi spuneţi, ce aţi făcut pentru mine?

- Poţi să iubeşti un om chiar dacă nu ţi-a făcut nici un bine, aşa cum iubeşte Alioşa.

- Şi de unde ştii tu că te iubeşte? Ce-mi tot împui capul cu dragostea lui?!

Stînd în picioare în mijlocul încăperii, Gruşenka vorbea mfriguratâ, cu un tremur isteric în glas:

~ Taci, Rakitka, tu nu poţi să pricepi ce se petrece cu noi! Şi te rog să nu mâ mai tutuieşti, nu-ţi permit, ai cam început

52

DOSTOIEVSKI

să-ţi iei nasul la purtare! Stai la locul tău în colţ şi să nu mai scoţi un cuvînt, aşa cum îi sade bine unui lacheu. Şi acum, Alioşa, am sâ-ţi spun tot, eşti singurul om căruia vreau sa-i mărturisesc adevărul, ca să vezi şi dumneata ce pramatie sînt! Tot ce-ţi spun e însă numai pentru dumneata, cu Rakitka n-am nimic de împărţit. Da, e adevărat, Alioşa, îţi pusesem gînd rău, eram hotărîtă sâ-ţi fac bucata. Atît de ahtiată eram sâ-ţi vin de hac, încît l-am cumpărat pe Rakitka numai ca să te aducă la mine. De ce ţineam aşa de mult la asta? Cînd dum­neata nici habar n-aveai de mine! Dacă se întâmpla cumva să ne întîlnim faţă-n faţă, întorceai capul şi puneai ochii în pămînt; eu însă nu mă sfiam să te privesc şi descoseam pe unul şi pe altul, doar oi mai afla cîte ceva. Chipul dumitale îmi stătea ca un ghimpe în inimă: „Mă dispreţuieşte, îmi ziceam eu, nici nu se îndură măcar să se uite la mine". Şi mi-era aşa o ciudă, încît ajunsesem şi eu să mă mir: „Cum se poate, să mă tem de un copilandru? Lasă, că-i fac eu bucata, uite-aşa am să-l ronţăi şi pe urmă am sâ-i rîd în nas!" Clocoteam în mine. Nu ştiu dacă mă crezi, dar în tot oraşul ăsta nimeni nu şi-ar permite vreo necuviinţă faţă de Agrafena Aleksandrovna şub cuvînt că-i o femeie stricată, nici măcar nu i-ar trece prin gînd să spună aşa ceva despre mine; nu-l am decît pe moşneagul meu, sînt legată de el, vîndută pe viaţa, diavolul ne-a pus cununiile pe cap, încolo n-am avut de-a face cu nici un alt bărbat! Totuşi, de cum te-am văzut pe dumneata, mi-am zis: „Pe ăsta trebuie să-l prind în gheară. Lasă, că-i vin eu de hac, şi ce-am să mai rîd pe urmă, ehe, ce-am să mai rîd!" Ca să vezi ce căţea e femeia care ziceai ca ţi-e ca o soră! între timp, uite, s-a întors bărbatul care m-a scos din minţi cîndva, şi stau acum şi aştept să-mi dea un semn de viaţă. Ştii ce a fost pentru mine omul ăsta care m-a părăsit? Acum cinci ani, cînd m-a adus aici Kuzma, nu îndrăzneam să scot capul în lume, mă feream tot timpul să nu mă vadă şi să nu mă audă cineva, eram o fetişcană plăpîndâ şi

FRAŢII KARAMAZOV

tare proasta. Stăteam singură cuc şi mă istoveam plîngînd; nopţi întregi nu dormeam, gîndindu-mă mereu la acelaşi lucru: „Unde eşti, cîine? Cine ştie în braţele cui oi fi acum şi-ţi rîzi de mine! Ah, să mai dau ochii cu tine o dată, o singură dată numai sâ-mi ieşi în cale şi ai să vezi ce te aşteaptă, ştiu eu cum sa mă răzbun!" Noaptea udam perna cu lacrimi şi mă zbuciumam toată, răsuceam cuţitul în rană şi-mi aţîţam mai vîrtos ura: „Lasă, c-am să-ţi plătesc eu cu vîrf şi îndesat!" mă pomeneam ţipînd uneori pe întuneric. Iar cînd îmi dădeam seama că n-am nici o putere asupra lui, cînd mă gîndeam că poate în momentul acela îşi bate joc de mine, dacă nu cumva m-a şi uitat, mă trînteam pe podele, plîngeam cu lacrimi amare, vâzînd cît de nevolnică sînt, şi tremuram ca scuturată de friguri pînă se lumina de ziuă. Dimineaţă mă sculam ca un cîine întârîtat, bucuroasă aş fi sfîşiat pe toată lumea. Cu tim­pul însă am început să adun ban cu ban, mi s-a împietrit inima, am pus ceva carne pe mine. Crezi poate că m-am mai deşteptat la minte? Aş, de unde! Nimeni nu vede şi nimeni pe lume nu ştie, dar cum se înnoptează, încep iarăşi să mă perpe­lesc ca acum cinci ani, cînd eram o fetişcană proastă, şi plîng toată noaptea scrîşnind din dinţi. „Vai de pielea lui ce o să păţească, am să-i plătesc cu vîrf şi îndesat!" mă gîndesc. Ai fost atent pîn-acum? Bine. Ce părere o să-ţi faci însă despre rnine cînd am să-ţi spun că de curînd, poate să fie o lună de atunci, am primit o scrisoare de la el: a rămas văduv şi vrea să vină aici, să mă vadă. Mi s-a tăiat deodată răsuflarea! Ah, Doamne! Şi întT-o clipă am şi văzut ce-o să se întîmple: o să ^vinâ şi o să mă cheme iarăşi la el, e destul numai să fluiere o dată, ca să mă tîrăsc la picioarele lui ca o căţeluşă bătută, că 5i cînd tot eu aş fi fost vinovată! Am simţit lămurit c-aşa o să ^se întîmple şi parcă nu-mi venea sa cred: „Chiar aşa otreapă să fiu? Ce o să fac? O să ma arunc iarăşi de gîtul lui ori nu?" ⁿ '^una asta ce-a trecut am strîns în mine mai multă fiere decît m toţi ultimii cinci ani. Ma vezi doar cum fierb aici, ca tur-

54

DOSTOIEVSKl

bată, şi cîtă răutate e-n mine! Acum ţi-am spus tot! Mi-arn făcut de lucru cu Mitea ca să nu alerg după celălalt. Taci, Rakitka, n-ai nici un drept să mă judeci, de altfel nici n-am vorbit cu tine! Cînd aţi sosit voi, tocmai şedeam aici şi mă gîndeam în fel şi chip, silindu-mă să iau o hotărîre. Niciodată n-o să ştiţi ce a fost în sufletul meu! Alioşa, spune-i, te rog, domnişoarei să nu-mi ţină supărare pentru bîlciul de alaltăieri!... Nimeni pe lume nu ştie şi nici n-ar putea sa înţeleagă ce simt eu acum... Poate c-o să iau şi un cuţit cu mine cînd o fi să plec, încă nu-mi dau seama ce-am să fac...

Rostind aceste cuvinte disperate, Gruşenka se opri sugru­mată de lacrimi, îşi cuprinse faţa în palme şi se aruncă pe canapea, cu capul în perne, plîngînd cu sughiţuri, ca un copil mic. Alioşa se ridică în picioare şi se apropie de Rakitin.

- Misa, zise el, să nu fii supărat pe dînsa chiar dacă te-a jignit, nu trebuie să i-o iei în nume de rău. Ai văzut ce a spus adineauri? Nu poţi cere prea mult de la un biet suflet de om, trebuie să fim mai înţelegători...

Vorbea mînat de o pornire nestăvilită. Simţea nevoia să-şi deschidă inima, şi singurul om pe care-l avea la îndemînă era Rakitin. Dacă n-ar fi fost el acolo, şi-ar fi destăinuit simţămintele cu glas tare în faţa pereţilor. Prietenul lui însă îl măsură din ochi ironic şi Alioşa nu mai spuse nici un cuvînt.

- Stareţul ţi-a împuiat capul cu tot felul de bazaconii, şi acum m-ai luat pe mine drept cal de bătaie, Alioşenka, omul lui Dumnezeu! spuse el zîmbind maliţios.

- Nu rîde, Rakitin, degeaba zîmbeşti sarcastic... Cum poţi să vorbeşti aşa despre răposatul? Nu există om pe faţa pamîntului care să se poată asemui cu el! strigă Alioşa cu lacnmi în glas. Crede-mă că n-am dreptul să judec pe nimeni, fiindcă eu mă simt vinovat, poate mai vinovat decît oricine! Ce sînt eu pe lîngâ dînsa? Gîndeşte-te că am venit aici ca sa mă afund în mocirlă. îmi spuneam: „Ei şi, nu-mi pasă!" Şi ştii de ce? Pentru ca sînt un laş. Iar dînsa, vezi, s-a chinuit

FRAŢII KARAMAZOV

cinci ani de zile fără să aibă pe nimeni aproape sâ-i spună o vorba caldă, pornită din inima, şi pînă la urmă a iertat totul, a uitat tot şi plînge! Omul care şi-a bătut joc de ea cu atîta cru­zime s-a întors şi o cheamă, şi ea e gata să-l ierte şi să alerge în braţele lui fericită. Nu, poţi să fii sigur, n-o să ia nici un cuţit, nu, fără doar şi poate! Vezi, eu nu sînt aşa. Nu ştiu dacă tu eşti, Misa, eu însă în nici un caz nu! Azi am primit o lecţie straşnică, uite, chiar aici, în locul ăsta... Dragostea ei e mai presus decît ceea ce putem simţi noi... Spune-mi, cunoşteai cumva lucrurile pe care le-a povestit adineauri? Ai mai auzit-o cîndva vorbind despre ele? Nu, aşa-i că nu? Dacă le-ai mai fi auzit, ai fi înţeles încă de atunci totul... Şi cealaltă, pe care a jignit-o acum două zile... trebuie s-o ierte şi ea! Nu se poate să nu treacă peste asta cînd o să afle... şi o să afle cu sigu­ranţă... E un biet suflet ce nu şi-a găsit încă pacea, trebuie să fim înţelegători... cine ştie ce comoară ascunde...

Se opri cu răsuflarea tăiată. Cît era de furios, Rakitin rămase cu ochii boldiţi de mirare. Niciodată nu s-âr fi aştep- ' tat la o asemenea tiradă din partea unui om atît de potolit şi de cuminte ca Alioşa.

- Halal avocat! Nu cumva ţi-a căzut cu tronc? Agrafena Aleksandrovna, călugăraşul nostru e mort după tine, l-ai făcut praf! strigă el, rîzînd cu neruşinare.

Gruşenka înălţă capul adîncit în pernă şi se uită la Alioşa, cu un surîs duios, care-i lumină toată faţa buhăită de lacrimi.

- Nu-ţi mai pierde vremea cu el, Alioşa, heruvimul meu! Nu vezi cu cine ai de-a face, parc-ai vorbi la pereţi! apoi întorcîndu-se către Rakitin: Mihail Osipovici, mă gîndeam tocmai să te rog sa mă ierţi dacă te-am jignit cumva adineauri, dar acum pentru nimic în lume n-aş mai face-o! Alioşa, vino de şezi lîngâ mine, îl îmbie ea cu un zîmbet fericit, uite-aşa, aici, şi spune-mi (îl luă de mîini şi se uită înseninată drept în ochii lui), spune-mi, te rog, ce crezi dum­neata: îl iubesc sau nu? Mai pot eu, oare, să iubesc un om

56

DOSTOIEVSKl

care mi-a făcut atîta Tău sau nici nu-mi pasă de el? Pînâ să veniţi voi, am stat aşa pe întuneric şi m-am tot întrebat: da sau ba? Dâ-mi dumneata dezlegarea, hotărăşte dumneata, şi voi face cum ai să-mi spui. Sâ-l iert ori să nu-l iert?

- Bine, dar l-ai şi iertat, nu-i aşa? zîmbi Alioşa.

- Ba da, mărturisi Gruşenka gînditoare. Păcătoasa asta de inimă! Să bem pentru inima mea păcătoasă! strigă ea şi, luînd în mînă paharul, îl goli pe nerăsuflate, apoi îl trînti de pămînt. Cupa se sparse cu zgomot. Şi pe buzele ei zîmbitoare flutura din nou o umbră de cruzime.

- Şi totuşi, poate nu l-am iertat încă, adăugă ea cu o expresie ameninţătoare, privind în jos, ca şi cum ar fi vorbit numai pentru sine. Poate că inima mea e numai gata sâ-l ierte. Am să caut s-o mai ţin încă în frîu. Vezi dumneata, Alioşa, de fapt mi-s dragi lacrimile pe care le-am vărsat în aceşti cinci ani, mi-e dragă umilirea ce m-a făcut să sufăr atîta, ele mi-s dragi, nu el.

- N-aş vrea să fiu în pielea lui! şuieră Rakitin.

- Şi nici n-ai să fii vreodată, Rakitka, fii pe pace! Tu nu eşti bun decît să-mi faci ghetele, atîta tot; o femeie ca mine nu-i de nasul tău... Şi poate că nici de nasul lui...

- Nu-i de nasul lui? Atunci de ce te-ai înzorzonat aşa? o necăji Rakitin, rînjind sarcastic.

- Nu te lega de gătelile mele, Rakitka, fiindcă nu poţi să ştii ce este în sufletul meu! N-am decît să dau jos toate zor­zoanele, chiar acum, pe loc! îi răspunse ea ridicînd glasul. Tu nu ştii pentru ce m-am gătit aşa! Poate că am de gînd să-i ies înainte şi sâ-i zic: „Mă vezi? Deschide ochii şi uită-te bine!" Cînd m-a lăsat, eTam o fetişcană de şaptesprezece ani, o slăbăturâ plîngăreaţă şi ofticoasă. Am sa stau lîngă el, am sa-l vrăjesc, am să-i înfierbînt sîngele, ca după aceea sâ-i spun: „Ei, ai văzut cu cine ai de-a face, stimabile? Şi acum, umbla sănătos! Nu tot ce zboară se mănîncâ!" Pentru asta, poate, m-am gătit aşa, Rakitka, încheie Gruşa, rîzînd maliţios. Sînt

FRAŢII KARAMAZQV

fiara, Alioşa, o fiară turbată. N-am decît să rup hainele de pe mine, să-mi schilodesc trupul, să-mi sluţesc chipul, să-mi ard faţa şi s-o ciopîrţesc cu cuţitul, sâ umblu pe străzi să cerşesc! pacâ vreau, n-am decît să nu mai plec nicăieri, să rămîn aici, dacă vreau, n-am decît să-i trimit chiar mîine lui Kuzma tot ce-am căpătat de la el, toţi banii pe care mi i-a dat, şi sâ mă duc să muncesc cu ziua pînâ la sfîrşitul vieţii!... Crezi, oare, că n-am s-o fac, te îndoieşti c-o să am atîta curaj? Ba, uite, să ştii c-am s-o fac, am s-o fac chiar acum, să nu mă puneţi la ambiţie... iar pe dînsul am să-l iau la goană şi am să-i dau, uite-aşa, cu tifla, ce-o fi crezînd câ-s de nasul lui?!

Ultimele cuvinte le strigă în gura mare, ca apucată de istericale. Şi, simţind că o podidesc din nou lacrimile, îşi ascunse faţa în palme şi se prăbuşi peste perne, într-un hohot de plîns. Rakitin se ridică.

- Să mergem, zise el, e tîrziu, n-au să-ţi deschidă la mînăstire.

Gruşenka sări în sus.

- Cum, pleci, Alioşa? întrebă ea consternată. Ce faci? M-ai răscolit şi mi-ai sîngerat inima şi acum, cînd se lasă noaptea, să stau iarăşi singură?

- N-oi fi vrind să rămînă la tine peste noapte? N-are decît, dacă pofteşte, dinspre partea mea, pot să plec şi singur! glumi Rakitin caustic.

- Taci, vrăjmaşule, taci din gură! se răsti Gruşenka itiînioasâ. Niciodată n-am auzit din gura ta vorbele pe care mi le-a spus el.

- Dar ce ţi-a spus, mă rog? mîrîi Rakitin întărîtat.

- Nu ştiu, nu-mi dau seama ce, nu mă dumeresc, dar mi-a vorbit de la suflet la suflet, mi-a răscolit inima... Este primul ^om> singurul din lumea asta mare, care s-a îndurat de mine, el Şi numai el? De ce, heruvimul meu, n-ai venit mai înainte? ^stngâ Gruşa şi se prăbuşi exaltată la picioarele lui. Toată ^Vlaţa am aşteptat un om ca tine, mereu am aşteptat; ştiam că

58

DOSTOIEVSKl

odată şi odată o să vină cineva care să-mi aducă iertarea. Toată viaţa am crezut că, aşa tîrîtură cum sînt, mă va iubi ş! pe mine cineva cu adevărat, cineva fără nici un gînd păcătos!

- Dar ce-am făcut eu pentru dumneata? zîmbi Alioşa înduioşat şi, aplecîndu-se, o luă cu gingăşie de mîim. Te-am miluit cu un fir de ceapă, o nimica toată!... Nu apucă bine sâ isprăvească, şi-l podidiră şi pe el lacrimile. în momentul acela se auzi trîntindu-se uşa de la intrare şi cineva pătrunse în casă. Gruşenka sări deodată în picioare, înfricoşată de moarte. Fenia dădu buzna înăuntru, strigînd în gura mare şi fluturîndu-şi braţele.

- Coniţă, coniţă scumpă, a sosit ştafeta! trîmbiţă ea veselă, gîfiind. A trimis o troică de la Mokroe să te ia! Timofei, surugiul, e afară, schimbă caii... Scrisoarea, coniţă, iată scrisoarea!

Ţipa cît o ţinea gura, vînturînd scrisoarea din mînâ. GTuşenka îi smulse plicul şi-l apropie de luminare. Era un bilet de cîteva rmduri pe care ea îl desluşi dintr-o ochire.

- Mă cheamă! şopti ea pălind, cu faţă crispată de o amară grimasă. Du-te, căţeluşă! Te-a fluierat!

Râmase locului o clipă, ca şi cînd ar fi şovăit încă, apoi tot sîngele îi năvăli în obraji, învăpăindu-i.

- Plec! strigă ea. Cinci ani din viaţă! Râmîneţi cu bine! Râmîi cu bine, Alioşa, soarta mea s-a hotârît... Duceţi-va, duceţi-vă, plecaţi cu toţii, să nu vă mai văd în faţa ochilor... Gruşenka îşi ia zboTul spre o viaţa nouă... N-aş vrea să-mi porţi duşmănie, Rakitka, cine ştie dacă nu mă duc la moarte! Uf! Parc-aş fi beată! şi, departîndu-se brusc de ei, alergă în iatac.

- Acum nu-i mai pasă de noi! bodogăni Rakitin. Sa mergem, altfel iar au sâ înceapă să ţipe muierile astea, sînt sătul pînă-n gît de atîta bocealâ...

Alioşa se lăsă dus fără sâ-şi dea seama. în curte aştepta o troică în jurul căreia forfoteau oameni cu felinare în mîna,

FRAŢII KARAMAZOV

ocupaţi să deshame caii. Prin poarta deschisa se zăreau cei ţjei cai de schimb, aşteptînd afară. Alioşa şi Rakitin nici nu apucaseră bine să coboare treptele, cînd fereastra de la iatac se deschise deodată şi Gruşa strigă cu o voce răsunătoare:

- Alioşecika, multe salutări din partea mea frăţiorului tău, Mitenka! Spune-i că n-aş vrea să fie supărat pe mine, cu tot necazul pe care i l-am făcut! Te rog să-i repeţi cuvînt cu cuvînt ceea ce-ţi spun eu acum: „Gruşenka şi-a legat soarta de un ticălos, nu de un suflet cinstit ca al tău!" Să ştie că l-am iubit totuşi un ceas, un singur ceas din viaţa mea, să nu uite niciodată ceasul acela! Să-i spui că aşa i-a poruncit Gruşenka, să nu-l uite pînă în clipa din urmă! Glasul i se stinse, înecat în lacrimi, şi fereastra se închise cu zgomot.

- Hm, hm! mormăi Rakitin umflîndu-se de rîs. După ce-i dă la cap bietului Mitenka, îi mai şi pretinde să n-o uite toată viaţa! Ce sadism!

Alioşa nu-i răspunse însă, ca şi cînd nici n-ar fi auzit, întinsese piciorul la drum, de parcă ax fi avut cine ştie ce zor mare; în realitate nu-şi dădea seama de nimic, mişcîndu-se aproape ca un automat. Rakitin se simţi deodată săgetat de o durere ascuţită, ca şi cum cineva i-ar fi zgîndârit o rană proaspătă. Adineauri, cînd o pusese pe Gruşenka faţă în faţă cu Alioşa, se aşteptase la cu totul altceva; lucrurile luaseră însă o altă întorsătură decît aceea pe care ar fi dorit-o el.

- Ofiţerul ei e un polonez, zise el silindu-se sâ-şi păstreze sîngele rece. Vorba vine ofiţer; de fapt, e un biet amărît, funcţionar la vamă, undeva în Siberia, la graniţa dinspre China. După cîte am auzit, şi-a pierdut postul. I-o fi ajuns probabil la ureche ca Gruşenka are ceva părăluţe şi s-a întors ^la ea, aşa se explică totul. Alioşa nici de astă dată nu se învrednici să-i răspundă. Rakitin îşi pierdu cumpătul:

~ Ei, vasazica, ai izbăvit un suflet păcătos?! rînji el plin ^e fiere. Ai întors o tîrfa pe calea cea bună? Ai izgonit cei

60

DOSTOIEVSKI

şapte draci ce o munceau? Ca să vezi unde trebuia sa se întîmple minunea pe care aţi aşteptat-o cu atîta rîvnă astăzi!

- încetează odată, Rakitin! îi răspunse Ahoşa cu inima îndurerată.

- Sigur că da, mă „dispreţuieşti", pentru c-am putut sa primesc cele douăzeci şi cinci de ruble de adineauri! Mi-am vîndut prietenul, nu-i aşa? Numai că tu nu eşti Hristos, şi nici eu, Iuda!

- Crede-mâ, Rakitin, c-am şi uitat de banii aceia, protesta Alioşa. Tu singur ai pomenit de ei...

Rakitin se înfurie şi mai tare.

- Duceţi-vă dracului cu toţii! zbieră el. Pentru ce naiba mi-oi fi pierzînd vremea cu tine? De acum înainte nici nu mai vreau să ştiu cine eşti! Pleacă, du-te unde vrei, călătorie sprîncenată!

Şi, fără altă vorbă, o apucă pe o ulicioara lăturalnica, lâsîndu-l singur în întunecimea nopţii. Alioşa ieşi din oraş, şi o luă peste cîmp spre mînăstire.

IV CANA GAL1LEII

Ajunse la schit destul de tîrziu după rînduiala mînâstirii, şi monahul de pază care ieşi sâ-i deschidă îi îngădui să intre înăuntru pe poarta cea mică. Trecuse de nouă - ora sorocita odihnei şi somnului după o zi plină de frâmîntari. Alioşa deschise cu sfială uşa chiliei bătrînului, în care se afla sicriul, înăuntru nu era decît părintele Paisie care citea Evanghelia împreună cu novicele Porfiri; ucenicul, istovit de vegherea din ajun, cînd stareţul ie voTbise pentru ultima oară, şi de zarva de peste zi, dormea somnul tinereţii, culcat pe podele în odaia alăturată. Părintele Paisie îl auzi intrînd, dar nu-şi ridica ochii de pe carte; Alioşa se retrase în colţul din dreapta

uşii se aşeză în genunchi şi începu sa se roage. Inima îi era plină, gata să se reverse, dar totul colcăia de-a valma în el, nici un sentiment nu reuşea să se contureze mai lămurit şi să precumpănească asupra celorlalte, impresiile se succedau lent, fără încetare, ca într-un caleidoscop. Se simţea înduioşat, dar în acelaşi timp - lucru curios - nimic nu mai avea darul să-l mire. Vedea din nou în faţa ochilor sicriul şi mortul drag, strîns înfăşurat în rasa monahală, şi totuşi jalea şi duTerea sfîşietoare ce-i storseseră atîtea lacrimi în dimineaţa aceea se mistuiseră că prin farmec. Intrînd în chilie, îngenunchease în faţa sicriului, aşa cum şi-ar fi plecat genunchii în faţa unei icoane, dar simţămîntul ce-i stăpînea cugetul şi inima în momentul acela nu era întristarea, ci bucuria. Una dintre ferestre era larg deschisă, lăsînd să pătrundă înăuntru aerul proaspăt, răcoros. „înseamnă că duhoarea s-a înteţit şi mai tare dacă s-au înduplecat să deschidă fereastra", îşi spuse el. Dar gîndul că rămăşiţele pâmînteşti ale stareţului începuseră să se descompună - gînd care abia cu cîteva ceasuri mai înainte i se păruse atît de amarnic, de umilitor - nu-l mai făcu de astă dată să sufere, nici să se răzvrătească. Se ruga aşa, în tăcere, dar îndată îşi dădu seama că înşiră cuvintele mecanic. Frînturi de idei i se perindau prin minte, licăreau o clipă, ca nişte steluţe, ca să se stingă numaidecît, năpădite de alte gînduri răzleţe, dar în acelaşi timp era conştient că sufletul său îşi găsise împăcarea, că se sălăşluise în el ceva temeinic şi deplin. Uneori prindea ^să se roage cu rîvnâ, într-o pornire de dragoste şi recu-ⁿ°stinţă... Nu apuca să-şi ducă însă ruga pînă la capăt, căci

^uPă un timp mintea lui o lua iarăşi razna; începea să se gmdeascâ la altceva, ca pînă la urmă să uite şi de rugăciune, ^S1 de ceea ce îi curmase firul... încercă să fie atent la cuvintele

sute de părintele Paisie, dar, ostenit cum era, mereu îl fura somnul...