Uniunea Europeană: istorie, instituţii, politici
Democraţia şi supremaţia legii
Yüklə 266,08 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 2.2.3. Raportul de ţară
- 2.2.5. Rezoluţii şi declaraţii ale Parlamentului European
- 2.3. Documente legislative şi normative ale Republicii Moldova
- 2.3.2. Decrete prezidenţiale, legi, hotărâri şi declaraţii ale Parlamentului, hotărâri de guvern
- 3. Implementarea actelor normative adoptate
- 4. Cooperarea regională europeană a Republicii Moldova
- 4.1. Cooperarea Republicii Moldova în Europa de Sud - est
- 4.1.1. Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-est (SECI)
- 4.1.2. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est (PSESE)
- Ţările partenere în PSESE
Democraţia şi supremaţia legii.Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Soluţionarea problemei transnistrene. Cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate; prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. Cooperarea regională. Practic această structură a părţii care se referă la dialogul politic a ajuns în varianta finală a PARMUE. 2.2.3. Raportul de ţară Raportul de ţară a fost elaborat de Comisia Europeană, aparent fără participarea reprezentanţilor Moldovei şi, drept urmare, reprezintă viziunea Comisiei. Documentul conţine o parte introductivă şi două capitole – „Probleme politice” şi „Situaţia economică şi socială”. Deşi în document se specifică, că este o analiză a relaţiilor Moldovei cu UE, acestor relaţii li s-au consacrat doar 2 pagini, restul documentului prezentând o evaluare a ţării (7 pagini dedicate problemelor politice şi 10 situaţiei economice şi sociale). Raportul conţine o singură frază cu privire la dialogul politic, şi anume care informează că „... Diversele instituţii mixte şi structuri de lucru, în special cele stabilite de APC, incluzând Comitetul Parlamentar de Cooperare, au funcţionat fără probleme” (pag.4). Raportul nu conţine concluzii finale.
Documentul include în total 34 pagini, dedicate în special conţinutului planurilor de acţiuni (Strategia PEV a apărut după elaborarea planurilor de acţiuni). În partea referitoare la planurile de acţiuni se menţionează că dialogul politic trebuie să devină mai eficient. El trebuie să se refere la politica externă şi de securitate, incluzînd probleme regionale şi internaţionale, prevenirea conflictelor şi managementul crizelor şi acţiunea în comun contra riscurilor la adresa securităţii. În această ordine de idei se accentuează, că domeniile dialogului politic consolidat vor fi concretizate pentru fiecare ţară aparte. Ca şi Raportul de ţară, care nu conţine nici o concluzie, Strategia PEV produce impresia unui document ce urmează a mai fi definitivat. Cu referire la ţările incluse în PEV, Bielarusiei i se dedică o pagină întreagă, Libiei – jumătate de pagină, mult mai mult decît celorlalte state luate împreună. Pe cele 34 de pagini ale Strategiei Politicii Europene de Vecinătate cuvîntul „Moldova” se întîlneşte de 10 ori, iar separat Moldovei i se acordă un singur rînd de text. În schimb, una şi aceeaşi frază referitor la intenţia de a crea cu Rusia cele patru spaţii comune se repetă în Strategie de cel puţin trei ori, iar viitorul cadru legislativ al relaţiilor dintre UE şi statele PEV, care trebuie modificat în 2008, este absolut neclar, deşi preparativele pentru negocierea unor noi acorduri în locul APC ar fi trebuit să fie deja lansate.
Cele mai importante documente de acest fel sunt următoarele. 5 iunie 2003. PE menţionează că Procesul de Stabilizare şi Asociere este un proces dinamic, scopul lui fiind de a aduce statele beneficiare mai aproape de standardele UE şi euro-atlantice, şi invită instituţiile UE să examineze posibilitatea extinderii Procesului, pentru a include Moldova şi, în caz de necesitate, să stabilească condiţiile ce trebuiesc îndeplinite în acest scop. 5 noiembrie 2003. Rezoluţia PE cu privire la Comunicarea “Europa extinsă – vecinătatea: un nou cadru pentru relaţiile noastre cu vecinii de la est şi sud”. Parlamentul declară, că în conformitate cu art. 49 al TUE, recunoaşterea drepturilor unor ţări precum Ucraina şi Moldova, care îşi declară explicit aspiraţiile de a deveni membre ale UE, cînd vor îndeplini criteriile politice şi europene, trebuie să devină o motivaţie puternică pentru cooperarea lor în cadrul iniţiativei Europei Extinse şi a Noii Vecinătăţi. Parlamentul salută iniţiativa comună a tuturor partidelor parlamentare de a lansa un apel privind sprijinul dorinţei de integrare a Moldovei. 20 noiembrie 2003. PE a salutat declaraţia comună a fracţiunilor parlamentare ale Republicii Moldova. Se consideră că în contextul colaborării în cadrul Europei Extinse, Republica Moldova va putea semna cu UE acordul de asociere, iar ulterior va putea deveni membră cu drepturi depline a UE. 17 decembrie 2003. PE consideră că din cauza situaţiei din Transnistria şi a poziţiei Rusiei, Guvernul Republicii Moldova nu a fost capabil să stabilizeze economia şi să asigure o mai mare democraţie, şi că o soluţionare rapidă a conflictului transnistrean ar contribui considerabil la stabilizarea economică şi consolidarea democraţiei. PE cheamă Guvernul şi opoziţia să adopte o poziţie comună în ceea ce priveşte aspiraţiile europene ale Republicii Moldova, salută faptul că societatea civilă joacă un rol în demilitarizarea, decriminalizarea şi democratizarea întregii ţăti. 24 februarie 2005. În rezoluţia cu privire la alegerile parlamentare din Republica Moldova, PE cheamă ca viitoarele alegeri, foarte importante pentru relaţiile dintre UE şi Republica Moldova, să fie organizate în mod democratic, conform standardelor europene. 19 ianuarie 2006. În rezoluţia cu privire la PEV, Parlamentul European recunoaşte aspiraţiile europene ale Republicii Moldova şi propune a stabili pentru ea o perspectivă europeană de lungă durată; PE subliniază că dezvoltarea democratică a ţării este benefică pentru crearea unor relaţii mai strînse, iar comunitatea din Transnistria trebuie stimulată să coopereze cu UE prin intermediul Chişinăului. Abordările problemelor privind colaborarea UE cu Republica Moldova, adoptate de Parlamentul European, diferă de poziţiile Consiliului de Cooperare, care în documentele sale nu a făcut nici o aluzie la posibilitatea de a deschide perspectiva aderării Moldovei la UE. Ca şi Comitetul de Cooperare Parlamentară, Parlamentul European are faţă de Moldova o atitudine mai favorabilă decît Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene. 2.3. Documente legislative şi normative ale Republicii Moldova În afară de cîteva legi, majoritatea documentelor juridice ce ţin de domeniu sunt hotărîri de guvern. 2.3.1. Programe de guvernare După 23 august 1991, programele tuturor celor zece guverne au făcut referinţe la integrarea Republicii Moldova în UE. Însă, în documentele respective, aceste referinţe au fost foarte diferite ca spaţiu şi chiar ca formulare. De exemplu, în programul guvernului Sangheli se conţine doar o singură frază: „Se vor extinde relaţiile cu Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente (CSI)”. Faptul că această frază se referă doar la extinderea relaţiilor poate însemna că UE, ca şi CSI, reprezentau structuri prea puţin cunoscute pentru autorităţile Republicii Moldova, iar prioritatea imediată a ţării consta în recunoaşterea şi afirmarea ei pe plan internaţional. Următoarele două guverne, deşi conduse de una şi aceeaşi persoană (Ion Ciubuc), au avut programe foarte diferite. În programul guvernului Ciubuc-I nici nu se aminteşte de Uniunea Europeană. Capitolul respectiv al programului de guvernare Ciubuc-2 conţine un compartiment separat, dedicat în totalitate problemei integrării europene. Pentru prima dată într-un program de guvernare votat în Parlamentul Republicii Moldova s-a stipulat că integrarea europeană este un obiectiv strategic al politicii externe a Republicii Moldova. Această schimbare bruscă de atitudine în problematica integrării europene se datorează alegerilor parlamentare din martie 1998 şi formării ADR (Alianţei pentru Democraţie şi Reforme). Alianţa a constituit un nou guvern (condus de Ion Sturza) în baza aşa numitului "Algoritm politic". Titlul programului elaborat de acest guvern, considerat cel mai pro-european, este foarte sugestiv: "Supremaţia legii, revitalizare economică, integrare europeană". Programul se deosebeşte de cele precedente prin mai multă claritate, mai ales în domeniul politicii externe, fapt ce a contribuit la o oarecare intensificare a relaţiilor Republicii Moldova cu UE. Guvernul Sturza a fost destituit de coaliţia PPCD-PCRM, care a creat un nou Guvern, condus de premierul Dumitru Braghiş sub lozinca „Legalitate, consolidare şi reforme – întru bunăstarea naţiunii”. Textul programului devine mult mai ambiguu, iar politica externă rămâne fără orientări definite: „În acelaşi timp priorităţile politicii externe vor fi nuanţate şi adoptate în funcţie de evoluţiile internaţionale, cu impact direct sau indirect asupra Republicii Moldova şi în concordanţă cu interesele ţării în vederea edificării unui stat prosper şi democratic”. Anume în această perioadă apar şi sunt deseori utilizate formulele de compatibilitate a aflării concomitente a Republicii Moldova în UE şi CSI. Începând cu 2001, pe parcursul a două legislaturi majoritatea parlamentară este deţinută de PCRM, care a aprobat programele a două guverne, conduse de primul ministru Vasile Tarlev. Astfel, programul pentru perioada 2001-2005 stipulează „elaborarea şi realizarea strategiei naţionale de integrare a Republicii Moldova în Comunitatea Europeană şi în alte comunităţi internaţionale”. Însă, în acelaşi timp, este formulată intenţia de examinare a „chestiunii aderării Republicii Moldova la Uniunea Vamală a Rusiei, Bielarusiei, Kazahstanului, Kîrgîzstanului şi, ulterior, a posibilităţii integrării în structurile economice ale Uniunii Rusia - Bielarusi”. Programul guvernului Tarlev-2 (pentru perioada 2005-2009) este foarte diferit de cel precedent, produce impresia unui document conceptual, care porneşte de la priorităţi, acţiuni şi obiective, este formulat cu mai multă coerenţă decât toate programele precedente. Integrarea europeană este declarată una din priorităţile fundamentale ale guvernului şi nu mai face parte din capitolul politicii externe, ci constituie un capitol separat în program. Dimpotrivă, politica externă reprezintă un capitol, în care acţiunile sunt menite să sprijine realizarea obiectivului de integrare europeană a Republicii Moldova. Normele şi practicile UE sunt menţionate în mai multe capitole ca standarde de care se va călăuzi guvernul în activitatea sa, îndeosebi în procesul de implementare a Planului de Acţiuni Republica Moldova – UE şi a altor documente de program (SCERS, Satul moldovenesc ş.a.). Această abordare este vizibilă îndeosebi în capitolul „Integrarea Europeană”, în care se spune că „Planul de Acţiuni Moldova - Uniunea Europeană va constitui pentru Guvern un punct de reper solid pentru integrarea economică bazată pe adoptarea şi implementarea regulilor şi reglementărilor economice şi comerciale având potenţialul să sporească comerţul, investiţiile şi dezvoltarea. Mai mult ca atât, el va ajuta la elaborarea şi aplicarea politicilor şi măsurilor vizând promovarea creşterii economice şi protejarea mediului, contribuind astfel la realizarea obiectivului pe termen lung al dezvoltării durabile, inclusiv libera circulaţie a cetăţenilor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor”. Astfel, problema viitoarei integrări a Republicii Moldova în UE este prezentată pentru prima oară nu atât ca problemă de politică externă, ci mai mult de politică internă a statului. Aspectul privind aflarea Moldovei în CSI, cooperarea în cadrul acestei structuri este menţionat în capitolul politicii externe, unde CSI este plasată alături de alte structuri regionale şi subregionale: „Guvernul va promova în continuare cooperarea regională, interesele economice externe care coincid cu interesele naţionale, cooperarea în domeniul securităţii internaţionale a ţării şi în cadrul organizaţiilor internaţionale (Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre, Iniţiativa Central Europeană, Comunitatea Statelor Independente, Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-est), intensificarea relaţiilor cu ţările lumii, protejarea intereselor statului şi ale cetăţenilor moldoveni aflaţi peste hotare, promovarea imaginii Republicii Moldova pe arena internaţională, integrarea în economia mondială”. 2.3.2. Decrete prezidenţiale, legi, hotărâri şi declaraţii ale Parlamentului, hotărâri de guvern Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 957-III din 13 noiembrie 2002 privind constituirea Comisiei naţionale pentru integrare europeană. Decretul stabileşte componenţa CNIE şi sarcinile ei – coordonarea tuturor activităţilor din ţară legate de procesul integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, elaborarea Strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova ş.a. Legea Republicii Moldova Nr.151-XVI din 8 iunie 2006 privind abolirea regimului de vize pentru cetăţenii statelor-membre ale Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii, Canadei, Confederaţiei Elveţiene şi Japoniei. Efectul legii se stabileşte de la 1 ianuarie 2007. Legea Republicii Moldova Nr.168-XVI din 15 iunie 2006 pentru completarea şi modificarea unor acte legislative. Conform acestei legi, toate actele legislative şi normative, până la adoptarea sau aprobarea lor trebuiesc expertizate în vederea stabilirii compatibilităţii lor cu legislaţia UE. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 84-XV din 28 februarie 2003 privind constituirea Comisiei Parlamentului Republicii Moldova pentru integrare europeană. Documentul stabileşte componenţa şi atribuţiile Comisiei. Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene (24 martie 2005). În declaraţia, adoptată unanim, se menţionează că dezvoltarea de mai departe a Republicii Moldova nu poate fi asigurată decât prin promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană, spre soluţionarea paşnică şi democratică a problemei transnistrene, spre asigurarea eficientă a instituţiilor democratice şi a drepturilor minorităţilor naţionale. Principalele direcţii ale parteneriatului politic lansat în ţară trebuie să includă eforturile diplomatice, juridice şi politice conjugate, precum şi iniţiativele cetăţeneşti pentru realizarea Planului de acţiuni RM-UE, precum şi eforturile comune asupra spectrului de probleme de natură să contribuie la aderarea cât mai grabnică a Moldovei la Uniunea Europeană. În conformitate cu declaraţia adoptată, deputaţii se obligă să depună eforturile necesare pentru asigurarea unui sistem judecătoresc independent care să corespundă normelor şi standardelor UE. Totodată, ei s-au angajat să contribuie la crearea unui sistem eficient de protecţie socială, reducerea sărăciei, dezvoltarea economiei funcţionale etc. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 122-XVI din 16 iunie 2005 cu privire la elaborarea Programului legislativ pentru anii 2005-2009 nr. 122-XVI din 16 iunie 2005, care va avea la bază Programul de activitate al Guvernului “Modernizarea ţării – bunăstarea poporului”, SCERS, PARMUE, PN “Satul Moldovenesc” şi PNADO. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 960 din 04.08.2003 cu privire la crearea Departamentului Integrare Europeană. Se crează în cadrul MAE un nou departament, care include Direcţia Generală Integrare Europeană şi Biroul Naţional pentru Pactul de Stabilitate din cadrul MAE, precum şi o direcţie din cadrul Ministerului Economiei. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 981 din 08.08.2003 cu privire la aprobarea structurii, efectivului-limită şi regulamentului Departamentului Integrare Europeană. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 351 din 2 aprilie 2004 despre rezultatele activităţii economiei naţionale, executarea bugetului în anul 2003 şi sarcinile autorităţilor administraţiei publice pentru anul 2004. În calitate de sarcini pentru anul 2004 sunt formulate: elaborarea PARMUE, a raportului de evaluare a implementării Planului de Acţiuni, a bazei juridice, cadrului instituţional şi a mecanismului de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară, elaborarea Strategiei pentru integrarea europeană a Republicii Moldova, elaborarea noii redacţii a Concepţiei Politicii Externe, crearea Grupului de lucru pentru elaborarea Programului de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea a UE pentru perioada 2004-2006. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1069 din 8 octombrie 2004 cu privire la aprobarea Concepţiei cooperării transfrontaliere a Republicii Moldova pentru anii 2004-2006. Documentul a fost adoptat în vederea intensificării cooperării transfrontaliere în cadrul Programului de Vecinătate lansat conform prevederilor PEV. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 790 din 1 august 2005 cu privire la aprobarea Planului de acţiuni pentru realizarea Programului de activitate a Guvernului pe anii 2005-2009 “Modernizarea ţării – bunăstarea poporului”. Printre măsuri sunt menţionate elaborarea şi prezentarea rapoartelor de activitate privind realizarea Planului de Acţiuni, aderarea la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est, pregătirea semnării unui nou acord contractual cu UE ş.a. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 889 din 3 august 2006 cu privire la implementarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. În document sunt specificate acţiunile prioritare preconizate spre realizare în anul 2006, care ţin mai mult de domeniile justiţiei şi drepturilor omului, a întreprinderilor mici şi mijlocii, protecţiei proprietăţii intelectuale, infrastructurii de transport, mediului ambiant. 3. Implementarea actelor normative adoptate Eficienţa şi puterea juridică a cadrului legislativ al dialogului politic dintre Republica Moldova şi UE variază de la un document la altul. Cel mai important document în acest sens poate fi considerat Acordul de Parteneriat şi Cooperare. Dar, cu toate că UE consideră acest acord drept baza juridică a noilor relaţii cu Republica Moldova, APC este concomitent important dar şi ineficient. Acordul este important prin faptul că a fost şi rămâne drept bază juridică a relaţiilor ţării noastre cu UE. APC este ineficient, din cauza că reprezintă un acord-cadru, cu mai multe formulări vagi, care, practic, nu a fost dezvoltat în domenii concrete (această etapă începe abia acum). În plus, s-au scurs nouă din cei zece ani de validitate, ambele părţi contractuale – Republica Moldova şi UE – gândindu-se la un nou acord ce urmează a fi încheiat în 2008. Din acest motiv, APC a rămas pe planul doi şi după lansarea PEV, când implementării unui document politic, cum este Planul de Acţiuni, i s-a acordat mult mai multă atenţie, decît APC, care este un document juridic. Republica Moldova, după cum a menţionat Comisarul European pentru relaţii externe dna Benita Ferrero-Waldner, a plasat Planul de Acţiuni în centrul preocupărilor autorităţilor centrale. Documentul este foarte important şi prin faptul că include, la capitolul economic şi social, prevederi ale Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS), implementarea căreia este susţinută de Banca Mondială şi de alte instituţii financiare internaţionale. În prezent toate eforturile guvernării sunt orientate spre implementarea Planului de Acţiuni, deşi, dacă acest lucru nu va reuşi, nici o parte nu va fi penalizată (se pare că UE în acest caz ar avea de soluţionat mai puţine probleme). Situaţia însă este complicată din motivul că implementarea Planului de Acţiuni are loc într-un mod în care evoluţia procesului este influenţată de tendinţe contradictorii. Una din acţiuni care ar aduce autorităţilor moldoveneşti dividende politice serioase este încheierea unui acord de asociere şi obţinerea liberei circulaţii a persoanelor. Or, pentru a obţine aceste favoruri din partea UE, este necesar a promova mai multe reforme democratice şi economice, dar hotărîrile guvernului în acest domeniu fie că nu sunt obligatorii, fie că nu pot fi îndeplinite. Două exemple sunt concludente în acest sens. Primul se referă la Strategia de integrare europeană a Republicii Moldova. Acest document, conform decretul Preşedintelui din 2002, trebuia să fie elaborat de Comisia naţională pentru integrare europeană. Documentul trebuia adoptat de CNIE, iar apoi aprobat de Parlament. În 2004 o nouă decizie a fost luată în acest sens: în luna aprilie Guvernul a decis că MAE IE trebuie să elaboreze documentul de referinţă. MAE IE a coordonat, împreună cu Institutul de Politici Publice din Chişinău, elaborarea Strategiei, dar fiindcă hotărîrea de guvern prevedea doar elaborarea documentului, probabil că MAE IE a interpretat acest document ad litteram, adică documentul a fost elaborat, dar nu şi transmis Guvernului pentru aprobare sau discutare. Al doilea exemplu ţine de cooperarea transfrontalieră (hotărîrea 1069 din 8 octombrie 2004). Prin această hotărîre a fost aprobată concepţia cooperării transfrontaliere pentru perioada anilor 2004 - 2006, inclusiv în cadrul Programului de Vecinătate cu UE. Perioada pentru care este prevăzută cooperarea a expirat, dar nici un fel de activităţi încă n-au fost întreprinse. Asta se întîmplă deoarece Concepţia este destul de generală, iar Programul de Vecinătate, lansat de UE, a fost practic un eşec al ei. Dar nici poziţia UE cu privire la implementarea PARMUE nu este foarte clară. Sigur, UE ar dori să atingă scopul declarat al PEV şi să aibă alături Moldova (şi alţi vecini), devenită o ţară prosperă, democratică şi bine guvernată. Din aceste considerente, s-au întreprins acţiuni precum monitorizarea frontierei moldo-ucrainene, nominalizarea reprezentantului special pentru Moldova, deschiderea Delegaţiei Comisiei Uniunii Europene la Chişinău, acordarea promisă a preferinţelor comerciale autonome etc. Dar, în multe cazuri implicarea UE este formală, de exemplu în cazul Programului de Vecinătate, care a fost introdus cu o mare întîrziere, şi implementarea căruia depinde şi de capacitatea de cofinanţare a României. Sau alt exemplu, care a mai fost menţionat – PARMUE este mai mult un document intern al Moldovei, decît un document de colaborare cu UE. La un an de la semnarea Planului de Acţiuni, mulţi cetăţeni ai Moldovei consideră dialogul dintre cele două părţi drept echilibru între promisiunile UE şi declaraţiile Moldovei despre implementarea Planului de Acţiuni. Se produce impresia că există o înţelegere tacită între autorităţile Republicii Moldova şi cele de la Bruxelles: UE laudă Moldova pentru unele succese şi critică prudent în unele privinţe (de exemplu, necesitatea asigurării independenţei justiţiei, luptei cu corupţia etc.) Totodată Bruxelles-ul aude greu solicitările Moldovei privind deschiderea unei perspective de aderare, sau liberalizarea regimului de vize, problemă foarte importantă în condiţiile cvazi-izolării Moldovei. O astfel de ambiguitate se datorează probabil lipsei de certitudine, de finalitate în relaţiile Republicii Moldova cu UE. Toate statele care au aderat sau cărora li s-a deschis perspectiva de aderare au avut o motivaţie hotărîtoare pentru reforme – perspectiva de a deveni membru al UE. Şi această perspectivă le-a fost oferită, în pofida tuturor problemelor, din cauza că toate aceste state au fost mereu percepute ca state europene. Ţara noastră însă mereu a fost şi este percepută ca o ţară din altă lume – sovietică. Din această cauză Moldova este ţinută în cadrul APC şi în limitele unei strategii de vecinătate, cu consecinţele respective. Eforturile UE sunt explicabile – de exemplu, misiunea de monitorizare a frontierei a fost lansată doar atunci cînd Moldova a devenit, practic, vecină cu Uniunea Europeană, dar nu atunci cînd conflictul transnistrean trecea prin faza de ostilităţi. Sunt interesante şi luările de poziţii ale oficialilor de la Bruxelles, care, ca şi guvernările de la Chişinău din trecut, folosesc instrumentul dublului mesaj – unul pentru uz intern şi altul pentru uz extern. În cele ce urmează aducem cîteva exemple de acest fel. În cadrul vizitei Troicii UE la nivel de miniştri de externe, însoţită de Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru PESC, dl Javier Solana (14 februarie 2001), a fost menţionat că APC rămâne în continuare baza juridică a relaţiilor UE-RM, dar este important de a stabili direcţia în care merge ţara şi de a continua reformele. Stabilirea bunelor relaţii cu CSI şi Rusia nu este un impediment pentru perpetuarea relaţiilor cu UE. La 29 iunie 2001, în cadrul vizitei Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, la Bruxelles, Preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a declarat că Moldova are şanse reale de a se integra în structurile europene, şi va fi admisă în UE împreună cu Ucraina într-un mod special. Un an mai târziu, în octombrie 2002, într-un interviu acordat ziarului „La Stampa”, acelaşi Romano Prodi, vorbind despre limitele extinderii UE, a plasat Republica Moldova şi Ucraina în acelaşi context cu Israelul şi ţările africane, excluzând posibilitatea aderării Republicii Moldova la UE. La 9 aprilie 2003, la summit-ul de la Belgrad al Procesului de Cooperare în Europa de Sud-est (la care a participat şi preşedintele Vladimir Voronin), Romano Prodi a declarat că orice ţară din Europa de Sud-est poate pretinde la aderarea la UE, dând asigurări că forurile europene vor acorda asistenţă statelor pretendente. Declaraţii diferite, cu diferite ocazii, a făcut şi fostul Comisar European pentru extindere Gunter Verheugen. La al şaselea Consiliu de Cooperare Republica Moldova - UE (26 februarie 2004) dânsul a menţionat că implementarea Planului de Acţiuni este pentru Moldova un proces continuu, fiindcă deşi perspectiva de membru nu este inclusă, ea nu este nici exclusă. Comisarul European a mai declarat, că dacă Planul de Acţiuni va fi implementat cu succes, substanţa relaţiilor dintre UE şi Moldova va fi mai consistentă decât cea dintre UE şi unele state din Balcani. Dar la sfârşitul aceluiaşi an (23 noiembrie), într-un interviu pentru agenţia United Press International, dl Verheugen declara că „frontiera de est a UE va fi frontiera de vest a fostei Uniuni Sovietice – cu excepţia statelor baltice.” Dna Benita Ferrero-Waldner, Comisar European pentru relaţii externe, făcând referire la alegerile parlamentare din martie 2005, a declarat în cadrul şedinţei Parlamentului European din 23 februarie 2005 că în Planul de Acţiuni, UE şi Moldova au convenit că relaţiile vor depinde de gradul de alăturare a Moldovei la standardele şi valorile comune, şi de capacitatea Moldovei de implementa acţiunile decise de comun acord. Această formulare poate să însemne multe. Dar la al optulea Consiliu de Cooperare (11 aprilie 2006), în legătură cu declaraţia Primului ministru al Moldovei cum că aderarea la UE a devenit o intenţie fermă a Moldovei din 2002, dna Ferrero-Waldner a spus că UE cunoaşte aspiraţiile Moldovei, dar Chişinăul trebuie să înţeleagă că aderarea la UE nu este în prezent un obiectiv realist, şi orice discuţii pe această temă sunt cel puţin premature. PEV (care exclude aderarea la UE pentru Moldova) rămâne un cadru suficient pentru relaţiile dintre cele două părţi. Revenind la Planul de Acţiuni vom menţiona că aplicabilitatea acestui document şi implementarea lui depind de Programul naţional de implementare a Planului de Acţiuni (PNIPA). Acest Program reprezintă un document voluminos, în care sunt detaliate acţiunile ce trebuie întreprinse în conformitate cu Planul de Acţiuni. Este interesant că elaborarea PNIPA a fost iniţiată de MAE IE încă în vara anului 2004, cu jumătate de an înainte de aprobarea şi semnarea PARMUE de ambele părţi. La o primă etapă, colaboratorii MAE IE au avut de depăşit probleme serioase în coordonarea acestui document. Unul din motive a fost nedorinţa mai multor funcţionari de a-şi asuma obligaţii suplimentare, şi utilizarea, din vechea obişnuinţă, a formulelor generale de tip „... a perfecţiona....a spori...” ş.a. Al doilea motiv a fost pregătirea insuficientă a funcţionarilor în problematica UE. O influenţă negativă asupra calităţii PNIPA a avut-o şi faptul, că perioada de elaborare a documentului a coincis cu expirarea mandatului Guvernului (sfârşitul anului 2004) şi cu formarea noului Guvern după alegerile parlamentare din martie 2005. Deşi MAE IE a compilat în timp util propunerile ministerelor într-un singur document, la începutul anului 2006 s-a revenit la PNIPA, fiind solicitată concretizarea documentului. În acest mod s-a reuşit elaborarea unei noi versiuni a PNIPA, mult mai detaliate şi mai concrete, chiar dacă documentul nu era lipsit de lacune. De exemplu, una din activităţile din domeniul combaterii corupţiei era formulată în modul următor: „Eficientizarea activităţii organelor antrenate în lupta contra corupţiei”. Termen de realizare – semestrial, organele responsabile – MAI, Procuratura Generală, CCCEC. Formularea este foarte generală, nu este clar de ce această activitate trebuie realizată trimestrial (şi nu permanent, de exemplu), iar lista instituţiilor responsabile ar trebui completată cu SIS, Serviciul Vamal, Servicicul Grăniceri şi, eventual, cu unele organizaţii neguvernamentale (cum ar fi Transparency International Moldova). La modul general, însă, documentul este util şi necesar. În afară de faptul, că redacţia finală aparţine MAE IE, care insistă ca toate prevederile Planului de Acţiuni să fie realizate, este pozitiv şi aceea că lucrul asupra documentului i-a făcut pe autori să aibă o abordare mai responsabilă a obligaţiunilor lor. Un alt aspect pozitiv este că în perioada elaborării, noua versiune a PNIPA a fost accesibilă societăţii civile, fiindcă documentul a fost plasat pe pagina WEB a MAE IE. Accentul final privind aplicabilitatea Planului de Acţiuni se pune în rapoartele de implementare a Planului de Acţiuni. Aceste rapoarte produc impresia unor documente mai generale decât PNIPA şi, uneori, este greu de înţeles cât de plenar a fost realizată o acţiune sau alta sau dacă există probleme care trebuiesc soluţionate ori, folosind limbajul negociatorilor tratatelor de aderare, „capitolul este închis”. Concluzia este confirmată şi în două documente elaborate de Comisia Europeană, şi anume: documentul de lucru „Instrumentul de implementare a PARMUE. Paşii principali până în martie 2006” (16 iunie 2005), şi nota informativă „Implementarea PARMUE. Realizări şi probleme” (23 noiembrie 2005). Primul document formulează priorităţile implementării Planului de acţiuni, aşa cum le vede UE. În domeniul dialogului politic acestea sunt:
După cum vedem, UE a exclus dimensiunea sud-est europeană a cooperării regionale din lista priorităţilor. În al doilea document sunt evaluate rezultatele care, în linii mari, constau în faptul că, în mai multe domenii, Moldova a înregistrat progrese. Este evaluată pozitiv situaţia ce ţine de controlul frontierei moldo-ucrainene şi de problema transnistreană. Dar chiar şi în domeniile unde a fost înregistrat un bun progres, implementarea Planului de Acţiuni este problematică. Această situaţie se referă şi la dialogul politic, asupra calităţii căruia influenţează negativ lipsa de finalitate a perspectivei europene a ţării. Bineînţeles că putem judeca despre dialogul politic după astfel de fapte, precum nominalizarea reprezentantului special al UE pentru Moldova dl Adriaan Jacobovicz de Szeged, instituirea ambasadei Republicii Moldova pe lângă UE (1 ianuarie 2005) şi respectiv deschiderea Delegaţiei UE la Chişinău (6 octombrie 2005) ş.a. Totuşi, dialogul ar fi mult mai consistent şi mai rezultativ, dacă Moldovei i-ar fi deschisă o perspectivă, fie şi de lungă durată, de aderare la UE. Fiind subiect al PEV, Republica Moldova încearcă să valorifice şi o altă modalitate de apropiere de UE, care în 2000 a fost deschisă pentru 5 ţări din Balcanii Occidentali, şi anume Procesul de Stabilizare şi Asociere, sau filiera sud-est europeană.
În Europa, cooperarea regională în cadrul structurilor din afara Uniunii Europene ca regulă are drept obiectiv final integrarea în UE. Republica Moldova de asemenea depune eforturi susţinute pentru a fi activă în toate structurile de cooperare europeană. În prezent, ţara noastră este membru cu drepturi depline al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), al Consiliului Europei (CE), Comisiei Economice ONU pentru Europa (CEE-ONU), Iniţiativei Central Europene (ICE), Iniţiativei de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est, Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Comisiei Dunării, Comunităţii de Lucru a Statelor Dunărene (CLSD). Cooperarea regională europeană se desfăşoară pe plan multilateral şi în cadrul altor structuri sau programe sub egida Uniunii Europene (programele de asistenţă tehnică PHARE, pentru statele Europei Centrale, CARDS pentru ţările din Balcani şi TACIS - pentru noile state independente, şi altele). 4.1. Cooperarea Republicii Moldova în Europa de Sud - est După cum s-a mai menţionat, lipsa unei perspective de integrare a impus autorităţile moldoveneşti să caute noi modalităţi de a “penetra” în UE. Faptul a devenit posibil odată cu lansarea, la 10 iunie 1999, de către UE, a iniţiativei germane de colaborare regională – Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE). Odată cu lansarea acestei iniţiative, colaboarea Moldovei şi, mai ales, contactele diplomatice şi politice cu ţările ESE s-au intensificat considerabil. Au fost sporite activităţile în principalele structuri de cooperare regională în Europa de Sud-Est, una dintre primele fiind Iniţiativa de cooperare în Europa de Sud-est. 4.1.1. Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-est (SECI) Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-est a fost lansată la sfârşitul anului 1996 cu sprijinul Statelor Unite ale Americii şi al Uniunii Europene. Reprezentanţi ai 11 ţări – Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Grecia, Republica Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria au adoptat, la 6 decembrie 1996, Declaraţia de Intenţii SECI. Obiectivul acestei iniţiative a fost intensificarea cooperării regionale şi, astfel, asigurarea stabilităţii în ESE, facilitarea accesului ţărilor din această regiune la structurile europene. SECI este un for în cadrul căruia reprezentanţii statelor participante identifică problemele regionale comune, în special cele de ordin economic, şi elaborează de comun acord programe ce-şi propun soluţionarea problemelor şi coordonarea acţiunilor întreprinse. Republica Moldova este prezentă în SECI, activând în cadrul următoarelor proiecte regionale:
Pactul de Stabilitate a avut, iniţial, forma unei declaraţii politice despre angajamentul de cooperare internaţională în regiune. Ideea Pactului nu era nouă. Ea se bazează, de fapt, pe prevederile Actului Final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1975). La începutul anului 1993, premierul francez Eduard Balladur a lansat iniţiativa creării unui Pact de Stabilitate în Europa, care avea drept obiectiv respectarea frontierelor şi a drepturilor minorităţilor naţionale. Deşi iniţiativa n-a avut mare succes, ea a i-a stimulat pe iniţiatori să lanseze încă un proiect – Procesul Royaumont pentru stabilitate şi bună vecinătate în Europa de Sud-est. Scopul acestei iniţiative, lansate în decembrie 1995 de către miniştrii de externe europeni, a fost de a contribui la implementarea Acordului de pace de la Dayton, la reducerea tensiunilor şi consolidarea stabilităţii în zonă. Cooperarea în cadrul Procesului Royaumont a devenit o precondiţie pentru includerea ţărilor în Pactul de Stabilitate. În această ordine de idei, este important faptul că Moldova a solicitat, la 26 martie 1999, înainte de lansarea Pactului de Stabilitate, includerea ei în lista ţărilor membre ale Procesului Royaumont. În pofida faptului că este parte integrantă a Europei de Sud-Est şi membră a Iniţiativei de Cooperare în Europa de Sud-est (SECI), precum şi a Planului de acţiuni al SUA pentru Europa de Sud-Est, Moldova n-a reuşit să adere la Procesul Royaumont, fiindcă el practic dispăruse după fuzionarea lui cu Pactul de Stabilitate. Probabil că unul din motive a fost faptul că această cooperare era iniţiată pentru ţările din Balcanii Occidentali, iar Moldova era (şi uneori mai este) privită doar ca o republică ex-sovietică. De la bun început în cadrul Pactului de Stabilitate accentul s-a pus pe faptul că stabilitatea trebuie asigurată prin cooperare regională. În cazul unei cooperări reuşite, ţărilor recipiente (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia şi Federaţia Serbia şi Muntenegru) urma să li se deschidă perspectiva de aderare la Uniunea Europeană. Acest aspect important este inclus în art. 9 al documentului de constituire a PSESE, care stipulează că implementarea Pactului va facilita integrarea în structurile euro-atlantice a statelor din regiune care urmăresc obiectivul în cauză. Pactul de Stabilitate nu numai că oferă statelor din Europa de Sud-est şansa de aderare, ci cheamă UE să sprijine statele din Balcani în aspiraţiile lor europene. Astfel, în articolul 20 se menţionează că „UE va atrage regiunea mai aproape de perspectiva unei integrări depline a acestor ţări în structurile sale”. De asemenea, conform prevederilor PSESE, dacă unele ţări încă nu au încheiat acorduri de asociere cu UE, aceasta va fi realizată printr-un nou tip de relaţii contractuale. Organizaţional, Pactul se sprijină pe Coordonatorul Special, (iniţial Bodo Hombach, în prezent – fostul Vice-cancelar al Austriei Erhard Busek) şi echipa lui compusă din circa 30 de persoane. Sarcina cea mai importantă a Coordonatorului este cea de a avea grijă ca strategiile politice ale participanţilor să fie în concordanţă reciprocă, să coordoneze iniţiativele noi sau cele deja existente în regiune, contribuind la înlăturarea oricăror dublări în activitate. Secretariatul Coordonatorului Special se află la Bruxelles. Coordonatorul Special prezidă cel mai important instrument politic al Pactului de Stabilitate - Masa Regională. În cadrul Pactului mai activează încă trei Mese de Lucru, dirijate de Masa Regională: Masa de Lucru nr. I - Democraţie şi drepturile omului; Masa de Lucru nr. II - Reconstrucţie economică, cooperare şi dezvoltare; Masa de Lucru nr. III - Probleme de securitate, cu două subdiviziuni (securitate şi apărare; justiţie şi afaceri interne). O trăsătură specifică a Pactului de Stabilitate este faptul că, pentru prima dată, în cadrul Meselor Regionale şi al Meselor de Lucru, reprezentanţii statelor din Sud-Estul Europei abordează şi decid de la egal la egal cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale şi ai instituţiilor financiare problemele ce ţin de viitorul regiunii şi stabilesc, în comun, priorităţile şi conţinutul acestor domenii prioritare în cadrul tuturor Meselor de Lucru. Comisiei Europene şi Băncii Mondiale li s-a atribuit rolul de coordonare a măsurilor de asistenţă economică pentru regiune. Acestea co-prezidează un Grup Director la nivel înalt, din componenţa căruia fac parte miniştrii de finanţe ai statelor G8 şi cei ai ţărilor UE, reprezentanţii instituţiilor financiare şi ai organizaţiilor internaţionale, precum şi Coordonatorul Special. Cooperarea în cadrul PSESE include nu numai state recipiente, dar şi contribuitoare, precum şi mai multe organizaţii internaţionale (lista ţărilor şi structurilor partenere în PSESE este menţionată în tabelul de mai jos). Pentru a avea susţinerea din partea comunităţii internaţionale, ţările recipiente urmează, întîi de toate, să implementeze reformele corespunzătoare. Guvernele din Europa de Sud-Est trebuie, de exemplu, să efectueze reformele economice, să lupte cu corupţia şi crima organizată. În schimb, donatorii urmează să sprijine procesele constructive prin asistenţă şi credite. Prima Conferinţă Regională de Finanţare a avut loc în perioada 29-30 martie 2000 la Bruxelles. În cadrul acesteia, Coordonatorul Special a prezentat comunităţii donatorilor aşa-numitul “Pachet cu Demarare Rapidă”. Acesta a constat din 244 de proiecte, din cadrul tuturor celor trei Mese de Lucru, cu o valoare totală de 1.8 mlrd. EURO. Majoritatea au fost propuse de către ţările din Sud-Estul Europei şi implicau mai multe state. Comunitatea donatoare şi-a asumat susţinerea finanţării “Pachetului cu Demarare Rapidă” cu aproximativ 2.4 mlrd. EURO. Un an mai târziu, implementarea Pachetului cu Demarare Rapidă a înregistrat rezultate încurajatoare. A doua Conferinţă Regională de Finanţare şi-a desfăşurat lucrările în perioada 25-26 octombrie 2001 la Bucureşti. Printre obiectivele principale ale acestei Conferinţe au fost: (i) reafirmarea angajamentului politic al ţărilor din regiunea Europei de Sud-Est în vederea accelerării reformelor economice şi întăririi cooperării regionale, cu sprijinul comunităţii internaţionale; (ii) stabilirea unui acord între ţările-donatoare cu privire la strategiile de finanţare în domeniile prioritare ale Pactului de Stabilitate, precum şi examinarea progresului înregistrat în aplicarea în ţările din regiune a mecanismelor de finanţare. Participanţii la Conferinţă au fost încurajaţi să elaboreze strategii pe termen lung şi mediu în sectoarele-cheie ale infrastructurii – transport, trafic aerian, energie şi alimentare cu apă. Au fost acceptate 27 de proiecte în domeniul dezvoltării infrastructurii, cu o finanţare totală în valoare de 2.4 mlrd. EURO. În prima fază, în pofida unei veritabile „ofensive diplomatice”, Moldova a reuşit doar să “întredeschidă” uşa Pactului de Stabilitate, fiind invitată să participe la câteva iniţiative, activităţi şi proiecte ale Pactului, în special la cele ce ţineau de mesele de lucru I şi II, precum „Buna guvernare”, „Campania de promovare a unei societăţi multietnice”, (ambele elaborate sub auspiciile Consiliului Europei), Iniţiativa privind Combaterea crimei organizate, Iniţiativa Împotriva Corupţiei, Dimensiunea parlamentară de cooperare. Accesul la proiectele din cadrul Mesei de Lucru “Reconstrucţie economică, dezvoltare si cooperare” rămânea iniţial îngrădit. Doar Canada inclusese Moldova în proiectul său din domeniul energiei electrice. Republica Moldova a reuşit, totuşi, să se detaşeze de celelalte state admise cu statut de observator în cadrul Pactului de Stabilitate. Este vorba, în primul rând, de Ucraina, care urmărea scopul de a deveni participant cu drepturi depline la acest proces. Şansele ei erau, totuşi, reduse, în special din cauza dimensiunilor ei prea mari. Acest fapt a fost consemnat de Masa Regională a Pactului de Stabilitate din 8 iunie 2000 de la Salonic care “a salutat faptul că Moldova, datorită proximităţii sale geografice şi legăturilor strânse cu alte ţări din Sud-estul Europei, este mai implicată în activităţile, iniţiativele şi proiectele Pactului de Stabilitate şi a încurajat-o să-şi intensifice prezenţa în Pact” . După lucrările Mesei Regionale de la Salonic, Republica Moldova a început să fie invitată cu regularitate la reuniunile Coordonatorilor naţionali ai ţărilor participante la Pactul de Stabilitate. Datorită acestor activităţi, în decembrie 2000, Uniunea Europeană a decis să sprijine admiterea Republicii Moldova în calitate de participant cu drepturi depline în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Astfel, Preşedinţia franceză a UE s-a adresat lui Bodo HOMBACH, Coordonatorul special al Pactului, să solicite celorlalte state membre acordul lor în vederea includerii Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate. În urma consultării celorlalţi membri, la 20 februarie 2001, Bodo HOMBACH a informat autorităţile moldoveneşti despre ajungerea la un consens privind includerea Republicii Moldova în PSESE. Materializarea finală a acestui consens s-a produs la reuniunea Mesei Regionale a Pactului, din 28 iunie 2001, la Bruxelles.
Astfel, Moldova a fost acceptată în PSESE, dar cu condiţia să se includă în toate activităţile posibile de cooperare, însă problema conflictului transnistrean să nu fie abordată în acest context. În urma aderării la Pactul de Stabilitate, Republica Moldova şi-a creat instituţiile de participare la activităţile acestui aranjament regional, prin desemnarea în baza hotărîrii de guvern nr. 1110 din 18.10.2001 a Coordonatorului Naţional pentru Pactului de Stabilitate şi prin crearea unui Comitet interministerial compus din experţii departamentelor şi ministerelor ce se preconiza să fie implicate în monitorizarea pe plan naţional a iniţiativelor şi activităţilor Pactului de Stabilitate. Ulterior, in cadrul MAE a fost instituit Biroul Naţional pentru Pactul de Stabilitate, care face parte în prezent din Departamentul Integrare Europeană al MAE IE. Chiar de la început, circumstanţele participării Moldovei au fost dificile, atît din cauza lipsei de atunci a unei orientări clare a politicii externe moldoveneşti, cît şi din cauza diferenţei în instrumentele financiare oferite Moldovei şi celorlalte ţări beneficiare. În pofida acestor probleme, Moldova a fost un observator iar, uneori, şi participant activ la Pactul de Stabilitate, deseori datorită unor aranjamente speciale. Imediat după aderare, Republica Moldova s-a implicat în mai multe iniţiative şi proiecte ale Pactului, ce ţin de toate cele trei mese de lucru. MASA DE LUCRU Nr. I Yüklə 266,08 Kb. Dostları ilə paylaş:
|