Uniunea Europeană: istorie, instituţii, politici

Drepturile omului şi minorităţile naţionale. Republica Moldova a fost invitată să participe la iniţiativa „Link Diversity”. În acest context, în vara anului 2001, a fost constituit Comitetul Naţional Organizatoric, cu sarcina să monitorizeze participarea Moldovei la iniţiativa menţionată.

Reprezentanţii Moldovei au participat la mai multe proiecte complimentare Iniţiativei „Link Diversity”, printre care „Studiul privind nediscriminarea”, „Acceptarea şi implementarea standardelor existente”, şi „ Acordurile bilaterale de cooperare”.
Mass-media. Textul Cartei pentru Libertatea Mass-mediei a fost discutat de către societatea civilă din Moldova, în special de către ONG-urile din domeniu, care au susţinut acest document. Republica Moldova a subscris la Carta privind Libertatea Mass-media printr-o declaraţie specială, publicată în Monitorul Oficial. Pentru cooperarea în acest domeniu a fost creat Grupul Naţional de Lucru, care monitorizează legislaţia cu privire la mass-media, elaborează strategii de sprijin a mijloacelor mass-media şi organizează cursuri de instruire.

Cooperarea statului cu ONG. Guvernul Republicii Moldova a susţinut Declaraţia privind Parteneriatul Stat-ONG în Europa de Sud-Est. Textul acestui document a fost dat publicităţii prin intermediul buletinului electronic al centrului „Contact” şi buletinului „Forum” al Fundaţiei „Viitorul”.

Buna guvernare şi cooperarea transfrontalieră. La acest capitol, Republica Moldova a înaintat Consiliului Europei o serie de proiecte în cadrul Pactului de Stabilitate: „Reabilitarea Euroregiunii Dunărea de Jos”; „Promovarea democraţiei locale prin intermediul educaţiei şi informării în Moldova”; „Explorarea potenţialului pentru cooperarea transfrontalieră dintre România şi Moldova”; „Promovarea turismului rural ca mijloc de dezvoltare regională”; „Consolidarea democraţiei locale”. Reprezentanţii Moldovei participă la toate reuniunile din cadrul iniţiativei, iar prin intermediul Congresului autorităţilor locale şi regionale, două asociaţii ale municipalităţilor din Moldova participă cu regularitate la instruirile referitor la cooperarea regională.

Egalitatea şanselor. Republica Moldova a fost inclusă în proiectul „The Women can do it” (Femeile pot obţine aceasta), care presupune încurajarea femeilor pentru participarea la campaniile electorale. În urma eforturilor întreprinse, a crescut considerabil numărul femeilor deputaţi. În parlamentul actual 19 % din deputaţi sunt femei, ceea ce plasează Moldova la acest capitol pe al doilea loc în ESE (după Bulgaria).

Cooperarea parlamentară. Această iniţiativă are drept scop promovarea cooperării bilaterale şi multilaterale între parlamentele din ESE şi sporirea eficienţei structurilor parlamentare. În măsura posibilităţilor, Moldova participă la reuniunile respective şi la training.

În iunie 2001, avocatul parlamentar din Moldova a participat, la Strasbourg, la conferinţa „Priorităţile de activitate a ombudsman-ilor în Sud-estul Europei”, desfăşurată sub egida Pactului de Stabilitate. În perioada 27-29 iulie 2001, la Chişinău, cu ajutorul Pactului a avut loc simpozionul „ Ombudsmanii şi relaţiile cu mass-media”.

Educaţia şi tineretul. Moldova şi-a asumat, în 2003, un şir de obligaţiuni, semnând Memorandumul de înţelegere cu privire la reforma educaţională.

MASA DE LUCRU Nr. II

Comerţul şi investiţiile. Moldova este membru cu drepturi depline al Grupului de lucru pentru comerţ. În iunie 2001, a semnat Memorandumul de înţelegere cu privire la liberalizarea şi facilitarea comerţului.

Unul dintre cele mai importante proiecte este proiectul regional “Facilitarea Comerţului şi Transportului în Europa de Sud Est”, care îşi propune drept obiectiv de bază micşorarea cheltuielilor legate de transport şi vamă şi reducerea nivelului corupţiei la trecerea frontierelor. Proiectul prevede dezvoltarea infrastructurii regionale în domeniul vamal, îmbunătăţirea schimbului de informaţii între autorităţile vamale, introducerea reţelelor moderne de comunicaţie (accesul la internet, poşta electronică.), computerizarea procedurilor de trecere vamală.

În prezent, Moldova are acorduri de liber schimb cu toate statele recipiente ale Pactului de Stabilitate. Aceste acorduri stabilesc un program de liberalizare a 90% din comerţul bilateral, pe parcursul unei perioade de tranziţie de 6 ani. Implementarea acestor acorduri este facilitată şi monitorizată de Grupul de lucru pentru comerţ, care elaborează şi un program de reducere şi eliminare a barierelor netarifare în regiune.

Moldova participă şi la Carta investiţiilor, care încurajează reformele structurale din economiile naţionale, pentru a le face atractive pentru investitorilor străini. Consiliul Consultativ de Business şi Carta de investiţii au organizat o misiune comună în Moldova în octombrie 2004, confirmînd faptul că climatul de afaceri din Moldova este sub nivelul mediu din ESE. Un semn pozitiv a apărut odată cu înregistrarea Consiliului Investitorilor Străini, care are drept scop promovarea dialogului dintre guvern şi sectorul privat.

Energia şi infrastructura regională. Moldova are mai multe proiecte rutiere, cel mai important fiind proiectul naţional “Modernizarea şi reabilitarea drumului M3 Chişinău - Cimişlia - Comrat - Vulcăneşti - Giurgiuleşti”, care prevede reconstrucţia şi renovarea porţiunii de drum menţionate.

Moldova şi-a declarat intenţia de a implementa principiile noii iniţiative ale UE pentru gaze şi energie electrică şi de a urma evoluţiile creării pieţei energetice regionale, sau ale aşa-numitului Proces de la Atena, destinat iniţial ţărilor candidate pentru aderare la UE şi celor din PSA. În această ordine de idei, Moldova a semnat memorandumurile de înţelegere din 2002 şi 2003 şi a declarat intenţia de a deveni membru cu drepturi depline al Pieţei Energetice din Europa de Sud-Est.

Societatea Informaţională. Moldova este membru al Grupului de lucru electronic pentru Europa de Sud-Est şi a înregistrat progrese în onorarea responsabilităţilor care-i revin.

Iniţiativa pentru coeziune socială. Guvernul Moldovei, mai ales ministerele vizate, au fost foarte active în cinci domenii de bază - dialogul social, angajarea în cîmpul muncii, protecţia socială, sănătatea şi locuinţele sociale, participînd la toate proiectele regionale şi organizînd diverse reuniuni, precum şi alte acţiuni relevante.
MASA DE LUCRU Nr. III
Moldova a deţinut din iulie 2002 pînă în iunie 2003 co-preşedinţia regională a Mesei de lucru pe problemele securităţii.
Combaterea corupţiei şi a criminalităţii organizate. Republica Moldova a aderat la Iniţativa Anti-corupţie (SPAI) în iunie 2001. În iunie 2001, MAE şi Institutul de Politici Publice din Chişinău au organizat o conferinţă internaţională cu genericul „Pactul de Stabilitate - paşi concreţi de combatere a corupţiei şi crimei organizate în Europa de Sud Est. Prezentarea Iniţiativelor SPOC şi SPAI în Moldova”. La această conferinţă au fost identificate priorităţile Republicii Moldova în procesul de implementare la nivel naţional a ambelor iniţiative.

Republica Moldova se numără printre primele state care au remis în adresa Oficiului Pactului de Stabilitate raportul referitor la priorităţile şi necesităţile ţării în procesul de combatere a crimei organizate. Imediat după crearea grupului interdepartamental de implementare a iniţiativei SPOC la nivel naţional, a fost elaborată Strategia Naţională şi Planul de Acţiuni privind combaterea crimei organizate în Moldova.

Moldova este membru al Centrului Regional SECI de la Bucureşti pentru combaterea criminalităţii transnaţionale.

Traficul de fiinţe umane. La Forul Ministerial Regional din Palermo, în decembrie 2000, ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova, de rând cu miniştrii din ţările Pactului, a semnat o declaraţie anti-trafic în care s-a recunoscut importanţa problemei în regiune şi s-a convenit asupra realizării activităţilor comune anti-trafic.

Republica Moldova a fost acceptată, împreună cu România şi Bulgaria, la implementarea proiectului „Reforma legislaţiei penale în domeniul traficului cu fiinţe umane în Sud-estul Europei”. În februarie 2005, parlamentul a ratificat Convenţia ONU pentru combaterea traficului de fiinţe umane.

Azil şi migraţiune. Odată cu crearea parteneriatelor pentru cele 5 state care participă la implementarea iniţiativei, Republica Moldova a solicitat acordul României de a deveni ţară-partener-junior, precum şi susţinerea Germaniei, Franţei şi SUA în vederea identificării unui partener care s-ar angaja să fie ţară-lider. În 2004, Moldova şi-a exprimat intenţia de a deveni participant cu drepturi depline la activităţile Centrului Regional MARRI (Iniţiativa regională pentru migraţie, azil şi refugiaţi) de la Skopje.

Iniţiativa de prevenire şi pregătire pentru dezastre. Reprezentantul Republicii Moldova a participat la Reuniunea Şefilor Departamentelor pentru Situaţii Excepţionale, în iunie a.c. la Geneva, unde a fost stabilită Strategia de implementare a iniţiativei. Moldova participă cu regularitate la activităţile de instruire în domeniu, iar în 2004 a găzduit una din aceste activităţi.
4.1.3. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est (PCESE)
După lansarea PSESE Procesul Royaumont practic a dispărut, în schimb a fost revigorat Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est, lansat în 1996 de Bulgaria, în cadrul unei reuniuni la care statele sud-est-europene s-au angajat să creeze o structură regională, axată pe instaurarea unui climat de încredere, stabilitate şi relaţii de bună vecinătate. Această structură de cooperare regională a devenit extrem de importantă, întrucât anume ei i s-a transmis “conducerea politică” a Pactului.

Obiectivele de cooperare regională în cadrul PCESE ţin de întărirea cooperării politice pe planul securităţii, precum şi de intensificarea relaţiilor economice şi cooperarea în domeniul drepturilor omului, democraţiei, justiţiei. PCESE îşi propune, de asemenea, apropierea membrilor de structurile euroatlantice prin transformarea regiunii într-un areal de pace şi stabilitate.

Spre deosebire de multe alte structuri regionale, PCESE reprezintă un proces lansat la iniţiativa statelor sud-est-europene, nu a anumitor organizaţii internaţionale sau a altor state. Această iniţiativă este deosebit de apreciată, în special de Comisia Europeană, şi reprezintă un semnal pozitiv pentru comunitatea internaţională în ceea ce priveşte consolidarea colaborării regionale. Ambiţia Procesului este de a concreşte într-o cooperare complementară Pactului de Stabilitate, SECI sau Procesului de Stabilizare şi Asociere pentru statele din regiune.

Relaţiile Republicii Moldova cu PCESE au început în iulie 1999, când Ministrul afacerilor externe al Republicii Moldova a adresat un demers omologului său din România, care deţinea atunci preşedinţia, cu rugămintea de a examina cererea ţării noastre de a fi primită cu statut de observator în SEECP. Acelaşi mesaj a fost exprimat în cadrul reuniunii ministeriale de la 1 decembrie 1999. În cadrul vizitei sale din 6–7 decembrie 2001 la Chişinău Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate pentru ESE, Bodo Hombach, a sugerat autorităţilor Moldovei, ca prim pas în direcţia accederii la PSA, asocierea la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est. Dar abia la 4 mai 2006 Moldova a devenit membru cu drepturi depline al PCESE, alături de Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România, Serbia, Muntenegru şi Turcia.

PCESE, preluând dimensiunea politică a cooperării din Europa de Sud-est, a devenit o structură foarte importantă pentru ţările ce au intenţionat să fie incluse în Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA). Acest proces a avut ca bază ideologică aşa-numita abordare regională, adoptată la 29 aprilie 1997 de Consiliul UE pentru Afaceri Generale. Această abordare a fost percepută drept un cadru politic pentru dezvoltarea relaţiilor şi pentru colaborarea cu statele sud-est-europene. În vederea instituţionalizării acestei colaborări cu statele respective (la momentul dat era vorba de Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Republica Federală Iugoslavia şi Macedonia), Uniunea Europeană a elaborat aşa-numita politică a condiţionalităţii, care presupune anumite condiţii pentru toate aceste state luate împreună şi pentru fiecare din ele în parte, solicitându-le înlăturarea tuturor consecinţelor conflictelor din regiune şi stabilirea unei bune cooperări regionale.

În mai 1999, abordarea regională a primit şi o formă instituţională - Procesul de Stabilizare şi Asociere pentru statele Europei de Sud-est (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia şi Republica Federală Iugoslavia), a cărui menire era de a revizui în sens pozitiv politica UE vizavi de ţările din regiune. Procesul presupune semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere – un nou tip de relaţii contractuale ale UE adaptate la particularităţile fiecărei ţări, destinate să stabilizeze situaţia din regiune prin apropierea lor graduală de Uniunea Europeană.

La reuniunea Consiliului European de la Köln (3–4 iulie 1999), UE şi-a reconfirmat disponibilitatea de a acorda o şansă ţărilor ESE de a se integra plenar în structurile sale, precum şi o şansă privind aderarea la UE bazată pe Tratatul de la Amsterdam şi pe gradul de întrunire a criteriilor definite la reuniunea Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993. La 19–20 iunie 2000 la Santa Maria da Feira, Consiliul European a avansat în această direcţie, ajungând la concluzia că toate statele implicate în Procesul de Stabilizare şi Asociere sunt potenţiali candidaţi pentru aderarea la UE şi că UE va depune toate eforturile pentru integrarea cât mai largă a statelor din regiune în sfera politică şi economică a Europei. Lansarea oficială a PSA a avut loc la summit-ul de la Zagreb din 24 noiembrie 2000, când a fost semnat şi primul Acord de Stabilizare şi Asociere (ASA) dintre UE şi Macedonia.

Principalele elemente ale ASA sunt următoarele:

• 
  dialogul politic;
  
• 
  liberalizarea asimetrică a comerţului în favoarea ţărilor Europei de Sud-Est, cu perspectiva stabilirii graduale a unei zone de liber schimb cu UE;
  
• 
  cooperarea regională;
  
• 
  armonizarea legislativă, mai ales în domeniile esenţiale ale pieţei interne ale UE ;
  
• 
  cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor externe ;
  
• 
  asistenţa financiară (bugetară) şi umanitară pentru refugiaţi şi persoanele revenite acasă.
  

În cazul Macedoniei şi al Croaţiei, în aşteptarea ratificării ASA de către statele membre ale UE au fost aplicate acorduri interimare comerciale valide între semnarea ASA şi intrarea lor în vigoare. În afară de aceasta, s-a convenit că UE va crea o zonă de liber schimb cu Macedonia în decurs de zece ani de la semnarea ASA, iar cu Croaţia – în 6 ani. Concomitent, UE introduce regimul de preferinţe comerciale cu ambele state, abolind toate taxele vamale şi restricţiile cantitative la produse industriale chiar de la începutul perioadei de creare a zonelor de liber schimb. În ceea ce priveşte domeniile sensibile (cum ar fi textilele, industria metalurgică, vinul şi agricultura), relaţiile vor fi supuse unor aranjamente speciale.

O condiţie obligatorie pentru toate statele participante la PSA este încheierea acordurilor regionale de liber schimb. Aceste acorduri trebuie încheiate nu mai tîrziu de doi ani de la intrarea ASA respectiv în vigoare.

Revenind la ASA, vom menţiona că obiectivele principale ale lor sunt:

- aderarea în perspectivă la UE, în baza prevederilor Tratatului de la Amsterdam, imediat ce criteriile de la Copenhaga vor fi atinse;

- consolidarea democraţiei, a statului de drept, sprijinirea dezvoltării economice şi promovarea reformei, stabilirea structurilor administrative adecvate şi a cooperării regionale;

- crearea unui cadru formal pentru dialogul politic la nivel bilateral şi regional;

- promovarea relaţiilor economice, comerţului, investiţiilor, politicii antreprenoriale, transportului, cooperarea în domeniul vamal, cu perspectiva unei integrări mai strânse în sistemul mondial de comerţ;

- stabilirea unei sau unor zone de liber schimb, cu condiţia unui progres suficient în reforma economică;

- dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

- promovarea cooperării economice, sociale, în probleme de educaţie, ştiinţă, tehnologie, energie, mediu şi cultură.

Pentru a atinge aceste obiective, ASA au fost structurate în modul următor:

Preambul

Titlul I: Principii generale

Titlul II: Dialogul politic

Titlul III: Cooperarea regională

Titlul IV: Libera circulaţie a bunurilor

Titlul V: Circulaţia lucrătorilor, stabilirea, prestarea serviciilor, capitalul

Titlul VI: Armonizarea şi implementarea legislaţiei

Titlul VII: Justiţia şi afacerile interne

Titlul VIII: Politici de cooperare

Titlul IX: Cooperarea financiară

Titlul X: Prevederi instituţionale, generale şi finale

Protocoale

ASA nu cer adoptarea imediată şi completă a acquis-ului comunitar. Accentul se pune mai curînd pe principiile democratice de bază şi elementele principale ale legislaţiei ce se referă la funcţionarea pieţei interne. În alte domenii sunt formulate prevederi detaliate de cooperare cu UE. Comisia Europeană dispune de pîrghii pentru stabilirea priorităţilor de cooperare cu fiecare ţară, şi acest lucru este realizat de obicei în cadrul Consiliului de Asociere cu fiecare ţară care a semnat deja ASA.

Implementarea eficientă a ASA este o precondiţie pentru evaluarea de către UE a perspectivelor aderării fiecărei ţări. Această evaluare se efectuează în cadrul „mecanismului de revizuire periodică”, conform reperelor stabilite în ASA şi PSA.
4.1.4. Parteneriatele europene
Un pas important în consolidarea cooperării în Europa de Sud-est l-au constituit aşa-numitele parteneriate europene. Ideea acestor parteneriate a fost formulată în Comunicarea Comisiei Europene către Consiliu şi Parlament “Balcanii occidentali şi integrarea europeană” din mai 2003. În această comunicare Comisia propunea complementarea PSA cu elemente inspirate de procesul de aderare a statelor din Europa Centrală şi de Est. 

De fapt parteneriatele europene au fost instituite pentru a reduce efectele negative, mai ales pe cele ale deficienţelor ce ţin de implementarea supremaţiei legii şi combaterii corupţiei şi crimei organizate. Instrumentele principale ale parteneriatelor europene sunt:

• 
  scimbul intens de informaţii şi opinii între ţările Europei de Sud-est (ESE) şi Europei Centrale şi de Est (ECE);
  
• 
  suportul pentru consolidarea instituţională, prin intermediul programelor “Twinning” şi oficiilor TAIEX;
  
• 
  accesul statelor ESE la programe comunitare selectate, cum ar fi Erasmus.
  

4.2. Cooperarea în Europa Centrală şi de Est
Cooperarea internaţională în Europa Centrală şi de Est are o istorie mai lungă decât cea din Europa de Sud-est. În această regiune activează structuri precum Iniţiativa Central Europeană, creată, iniţial de o ţară membră a UE (pe atunci Comunitatea Europeană) şi NATO – Italia, o ţară neutră – Austria, o ţară ce făcea parte din mişcarea de nealiniere – Iugoslavia, şi o ţară din Pactul de la Varşovia – Ungaria.

O altă structură este cea mai mare organizaţie de cooperare regională din lume – Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre. Extinderea geografică a acestei organizaţii – 20 milioane km pătraţi - se datorează faptului, că ea include ca membri Federaţia Rusă, Ucraina, Turcia, Grecia, Moldova, România, ţările din Caucaz şi din Balcani. Populaţia din aria OCEMN, care atinge cifra de 330 mln oameni, constituie circa două treimi din populaţia Uniunii Europene, iar resursele naturale sunt superioare celor din UE. Există şi alte structuri de cooperare, ale ţărilor din bazinul Dunării, sau ale ţărilor de la mările Baltică şi Neagră etc.

4.2.1. Iniţiativa Central Europeană (ICE)
După cum a fost menţionat, ICE a fost instituită în noiembrie 1989 de către Italia, Austria, Ungaria şi Iugoslavia, în scopul colaborării lor economice, tehnice, ştiinţifice şi culturale. La începutul anului 1996, ICE includea deja 15 membri, printre care nu se mai număra unul dintre fondatori – Iugoslavia.

ICE uneşte ţări şi instituţii din Europa Centrală şi de Est în spiritul unei cooperări regionale pragmatice şi flexibile. Această structură regională are un format unic, întrunind în forurile ei ţări-membre ale UE, ţări asociate, aflate la stadii diferite de negociere cu UE, ţări-beneficiare ale Pactului de Stabilitate şi membre ale Procesului de Stabilizare şi Asociere, precum şi state cu vocaţie europeană, succesoare ale URSS. Anume acest format, precum şi angajamentul deosebit al Italiei şi Austriei, permite crearea climatului de încredere şi transparenţă necesar abordării corecte a celor mai sensibile probleme cu care se confruntă diferite ţări în eforturile de integrare europeană, precum şi facilitarea transmiterii mesajelor de importanţă majoră în structurile europene. Astfel, principiul gradualităţii este bine încetăţenit în forurile ICE. La una din reuniunile şefilor de guverne din ICE, prim-ministrul italian, Silvio Berlusconi a definit într-un mod patetic misiunea finală a organizaţiei, care “va putea fi considerată îndeplinită doar atunci când toate statele ICE vor fi membre ale Uniunii Europene”. În cadrul acestei structuri, pot fi discutate, planificate, studiate, finanţate şi implementate proiecte naţionale şi programe internaţionale.

Ţările-membre ale ICE sunt: Albania, Austria, Bielarusi, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Polonia, România, Republica Slovacă, Slovenia, Ucraina, Serbia şi Muntenegru. Obiectivele ICE ţin de întărirea cooperării dintre ţările membre, intensificarea participării tuturor statelor ICE la procesul de integrare europeană, intensificarea procesului de transformări economice ale ţărilor în tranziţie, reducerea impactului disparităţilor existente dintre statele ICE, evitând crearea unor noi bariere şi divizări în Europa şi orientarea activităţilor către susţinerea ţărilor dezavantajate şi a celora care au mai mare nevoie de accelerarea sau relansarea dezvoltării economice.

Iniţiativa Central Europeană se află în relaţii de cooperare cu Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre, Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-est, Consiliul Europei, OSCE, Comisia Economică ONU pentru Europa. Calitatea de parteneri speciali o au Uniunea Europeană şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Activităţile în cadrul ICE sunt finanţate de un fond special al guvernului Italiei. Iniţiativa nu finanţează proiecte mari, dar activează intens în vederea atragerii investiţiilor necesare. Un rol deosebit îl are în acest sens Forumul Economic al ICE, organizat odată pe an, concomitent cu Reuniunea Şefilor de Guvern. Forumul întruneşte miniştrii economiei şi ai finanţelor din ţările membre, conducătorii băncilor naţionale, ai agenţiilor pentru atragerea investiţiilor şi promovarea exporturilor. La forum participă reprezentanţii structurilor financiar-bancare internaţionale, ai marilor companii, oameni de afaceri.

Pornind de la importanţa ICE pentru cooperarea economică şi politică bilaterală şi multilaterală a Moldovei cu statele din Europa Centrală, Ministerul Afacerilor Externe a adresat, la 21 mai 1993, o cerere de aderare a Republicii Moldova la această instituţie de cooperare regională. La Reuniunea şefilor de guverne din ICE, care a avut loc la Graz (Austria), la 8–9 noiembrie 1996, Republica Moldova a fost admisă în calitate de membru cu drepturi depline.

Cooperarea Republicii Moldova în cadrul ICE are o dimensiune mai mult politică. Începînd cu 1997, în Documentele finale ale reuniunilor miniştrilor de externe şi ale şefilor de guverne a fost mereu prezentă tematica transnistreană şi cea a relaţiilor Moldovei cu Uniunea Europeană. Astfel, unul din articolele principale ale Documentului Final de la Brijuni (Croaţia, 1998) reiterează importanţa implementării deciziilor Summit-ului OSCE de la Lisabona din 1996 şi concluziile Reuniunii Ministeriale a OSCE de la Copenhaga din 1997 cu privire la reglementarea conflictului în partea de Est a Republicii Moldova în baza suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, precum şi retragerea imediată, ordonată şi completă a trupelor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova. În acelaşi document miniştrii au salutat intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare între Uniunea Europeană şi Republica Moldova, care a reprezentat un pas important spre semnarea Acordului de Asociere cu UE.

Interesele ţării au fost promovate mai activ în cadrul ICE în perioada anului 1999. La reuniunea din iunie a miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor-mebre (Karlovy Vary, Cehia) miniştrii au constatat lipsa de progrese atât în soluţionarea problemei retragerii trupelor ruse de pe teritoriul ţării, cât şi în tratativele cu privire la elaborarea statutului special pentru localităţile din stânga Nistrului. Ţinând cont de situaţia creată, precum şi luările de poziţie anterioare în cadrul ICE, miniştrii au decis să fie trimisă în Moldova o misiune de documentare a Troikăi ICE. Un spaţiu aparte în discuţii i-a fost acordat Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-est şi poziţiei ICE faţă de această iniţiativă. Miniştrii au menţionat faptul că ICE este un organism deja creat şi capabil să implementeze politicile Pactului, iar colaborarea diferitor organisme regionale, printre care OCEMN, SECI, Procesul Royaumont va permite să fie unite şi coordonate eforturile îndreptate spre realizarea obiectivelor Pactului de Stabilitate. În această ordine de idei, miniştrii şi-au exprimat susţinerea faţă de cererea ţării noastre de a deveni membru al Procesului Royaumont, ceea ce reprezintă o precondiţie pentru includerea Republicii Moldova în lista ţărilor recipiente ale Pactului de Stabilitate.

Republica Moldova a fost vizitată de Misiunea de documentare a Iniţiativei Central Europene în perioada 29-30 septembrie. Misiunea a fost condusă de Viceministrul Afacerilor Externe al Republicii Cehe şi a inclus mai mulţi diplomaţi de rang înalt din Cehia, Austria, Italia, Ungaria şi Croaţia, asistaţi de un reprezentant al Secretariatului Executiv al ICE. În conformitate cu mandatul aprobat, Misiunea a avut întrevederi cu reprezentanţii instituţiilor de stat ale Republicii Moldova implicate în soluţionarea conflictului transnistrean şi retragerea trupelor ruse: Parlamentul Republicii Moldova, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării, Comisia Interdepartamentală pentru relaţiile cu raioanele de est ale Republicii Moldova, Comisia Unificată de Control. Au avut loc şi întrevederi cu şeful Misiunii OSCE şi reprezentanţii statelor mediatoare, Rusia şi Ucraina. La solicitarea Coordonatorului Naţional al României, delegaţia s-a întîlnit cu Ambasadorul României la Chişinău. La Tiraspol membrii Misiunii s-au întreţinut cu reprezentanţii administraţiei locale. La încheierea activităţii Misiunea a fost primită de Prim-Ministrul Republicii Moldova, după întrevedere avînd loc o conferinţă de presă.

Raportul Misiunii a fost prezentat la Reuniunea şefilor de guverne din ICE (Praga, 5-6 noiembrie). În urma dezbaterilor, şefii de guverne au adoptat Declaraţia Finală, în care au fost incluse referinţele respective la Republica Moldova şi o declaraţie separată cu privire la rezultatele Misiunii Troikăi ICE în Moldova. Cel mai important rezultat obţinut la Summit-ul ICE de la Praga poate fi considerat faptul că problema conflictului transnistrean şi a retragerii trupelor ruse din Moldova a fost plasată ca punct permanent pe agenda de lucru a Iniţiativei. A continuat şi promovarea intereselor ţării noastre în vederea asocierii la Uniunea Europeană şi implicării în activităţile Pactului de Stabilitate, fapt menţionat în Documentul Final.

4.2.2. Acordul de liber schimb în Europa Centrală
Acordul de liber schimb în Europa Centrală, cunoscut sub denumirea de CEFTA (Central European Free Trade Agreement) este rezultatul Declaraţiei de la Visegrad din februarie 1991. După separarea Cehiei de Slovacia, CEFTA includea următorii 4 membri: Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria (ţările acordului de la Visegrad). În 1996, la CEFTA s-a asociat Slovenia, în 1997 – România, în 1998 – Bulgaria şi în 2003 – Croaţia.

CEFTA este considerat o ‘‘anticameră’’ şi o etapă de pregătire a participării la piaţa internă a Uniunii Europene, care a susţinut de la început formarea şi funcţionarea CEFTA. Principalul obiectiv al CEFTA a fost crearea unei zone de liber schimb prin liberalizarea graduală a comerţului reciproc cu produse industriale şi agricole şi prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului în perioada de tranziţie. Această structură diferă de alte organizaţii atât prin formatul ei, cât şi prin modalităţile de cooperare. CEFTA oferă un exemplu de cooperare intraregională, ale cărei elemente de bază au fost preluate de Grupul de lucru al Pactului de Stabilitate pentru Comerţ în pregătirea şi lansarea programului de Facilitare şi Liberalizare a Comerţului pentru Europa de Sud-est.

De la crearea CEFTA, statele-membre s-au angajat să reducă sau să abolească restricţiile vamale pe teritoriile lor şi să elimine obligaţiile vamale în comerţul reciproc până la finele anului 2001. De asemenea, acordul prevedea abolirea monopolului de stat, armonizarea legislaţiei menite să încurajeze competiţia, cooperarea şi schimbul de informaţie privind subsidiile şi măsurile de protecţie contra importurilor excesive, precum şi regulile de procedură pentru certificatele de origine.

Termenii şi condiţiile iniţiale de aderare la CEFTA au fost definite în Declaraţia prim-miniştrilor ţărilor membre (25 noiembrie 1994). Astfel, pentru obţinerea statutului de membru, ţara trebuia să întrunească următoarele condiţii: să fie parte la un acord de asociere cu UE, să fie membru al OMC şi să aibă acordul tuturor statelor-membre ale CEFTA.

CEFTA şi-a modificat componenţa de la 1 mai 2004, după ce cinci ţări membre - Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria - au aderat la UE, rămânând în Acord Bulgaria, Croaţia şi România. La data de 27 februarie 2006 a fost semnat, la Skopje, Acordul de aderare a Republicii Macedonia la CEFTA, în prezent acesta aflându-se în proces de ratificare.

O nouă etapă în evoluţia CEFTA a luat start la reuniunea de la Zagreb a primilor miniştri din 29 noiembrie 2005. Declaraţia adoptată la reuniune a inclus un nou set de criterii de aderare la CEFTA, mai flexibile şi mai largi şi a creat premizele pentru realizarea unui acord unic de liber schimb în regiune, pornind de la CEFTA. Necesitatea restructurării CEFTA devenise evidentă nu numai din cauza aderarării unor membri ai ei la UE, dar şi dat fiind faptul, că în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est exista deja iniţiativa creării unui acord de comerţ liber în Europa de Sud-Est, a cărui realizare trebuia să aibă loc, în conformitate cu voinţa exprimată în Declaraţia ministerială de la Sofia, adoptată la reuniunea Mesei Regionale a Pactului de Stabilitate (10 iunie 2005), în cursul anului 2006.

Acţiunea următoare a avut loc la Bucureşti, la 6 aprilie 2006, cu ocazia reuniunii prim-miniştrilor Albaniei, Bosniei şi Herţegovina, Bulgariei, Croaţiei, României, Republicii Moldova, Republicii Macedonia, Serbiei şi Muntenegru. Printre perticipanţi s-au numărat cancelarul austriac Wolfgang Schussel, Preşedintele Consiliului European, Comisarul pentru extindere Olli Rehn şi Comisarul pentru comerţ Peter Mandelson, Coordonatorul special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, Erhard Busek, ambasadorii la Bucureşti ai ţărilor partenere ale Grupului de Lucru pentru comerţ din cadrul Pactului de Stabilitate. Prezenţa înalţilor funcţionari europeni a constituit un semnal important al sprijinului Uniunii Europene pentru această iniţiativă, precum şi pentru perspectiva europeană a regiunii în general.

La finalul reuniunii a fost adoptată o declaraţie comună, care exprimă voinţa politică existentă, la cel mai înalt nivel, de a se iniţia negocierile privind crearea unui acord de comerţ liber în Europa de Sud-est prin extinderea şi modificarea CEFTA, astfel încît acest acord să devină un instrument complementar celorlalte instrumente în vigoare sau în curs de negociere între statele din regiune şi UE. Declaraţia include principiile şi orientările în baza cărora vor avea loc negocierile efective, precum şi o agendă privind desfăşurarea la nivel tehnic a acestora, şi, ceea ce este deosebit de important, Republica Moldova a fost invitată să devină membru cu drepturi depline al noului acord.

4.2.3. Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN)
Această organizaţie, iniţiată la 25 iunie 1992 ca structură de cooperare cu denumirea de Cooperare Economică a Mării Negre (CEMN), a avut drept scop transformarea Mării Negre într-o regiune a păcii, stabilităţii şi prosperităţii; promovarea cooperării economice şi a relaţiilor prieteneşti, de bună vecinătate, între ţările regiunii.

Organizaţia, care iniţial o fost o structură de cooperare, a fost constituită prin semnarea Declaraţiei de la Istambul a Şefilor de Stat sau de Guvern ai celor 11 ţări riverane la Marea Neagră - Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina. În prezent, membrilor OCEMN li s-au alăturat Serbia şi Muntenegru, iar în calitate de observatori - Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania, Conferinţa Cartei Energiei, SUA, Republica Cehă, Croaţia şi Bielarusi. Activitatea OCEMN este sprijinită de un şir de organizaţii şi instituţii internaţionale, printre care Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, OMC, BERD, BEI şi Banca Mondială.

Forul de decizie al OCEMN este Consiliul Ministerial, care se întruneşte semestrial în ţara care deţine preşedinţia în exerciţiu. La reuniunile miniştrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură şi a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.

În afară de reuniunile ministeriale, mai au loc şedinţele Înalţilor Funcţionari, ale Grupurilor de Lucru şi Grupurilor ad-hoc de Lucru ale Experţilor, care sunt organe subsidiare ale OCEMN. Sub autoritatea Preşedinţiei activează Secretariatul Permanent Internaţional al OCEMN, care îndeplineşte în special sarcini de natură administrativă şi tehnică.

Grupurile de lucru, ca şi grupurile experţilor create ad-hoc, funcţionează în următoarele domenii: energie; transporturi, comunicaţii, mediu; situaţii de urgenţă; turism; ştiinţă şi tehnologie; ocrotirea sănătăţii şi domeniul farmaceutic; promovarea şi protejarea investiţiilor; cooperare industrială şi comercială; ÎMM; finanţe şi bănci; schimb de date statistice şi informaţii economice; agricultură şi industrie alimentară; combaterea criminalităţii organizate.

OCEMN are şi o componentă interparlamentară, creată în 1993, când reprezentanţii Albaniei, Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei, Moldovei, României, Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei au decis să stabilească Adunarea Parlamentară a CEMN (APCEMN). În 1995 la APCEMN au aderat Bulgaria şi Grecia. Scopul APCEMN este crearea unor condiţii favorabile (inclusiv a sprijinului legislativ) în statele participante, pentru realizarea scopurilor şi principiilor înscrise în Declaraţia de la Istambul.

Cooperarea cercurilor de afaceri reflectă în mod firesc accentul pus de CEMN pe ameliorarea mediului de afaceri şi extinderea cooperării în zona Mării Negre. În 1992, reprezentanţii businessului din ţările CEMN au creat Consiliul de afaceri al CEMN, care se implică în identificarea şi realizarea unor proiecte de investiţii private şi publice. În mare măsură ţările-membre sunt reprezentate în această structură de către Camerele de Comerţ şi Industrie.

Componenţa financiară a structurii CEMN este reprezentată de Banca Mării Negre pentru Comerţ şi Dezvoltare (BMNCD), care îşi are sediul la Tesalonic, Grecia. Banca, operaţională din 1 iunie 1999, este principalul mecanism al CEMN în finanţarea şi realizarea unor proiecte regionale comune şi asigurarea resurselor financiare necesare statelor participante.

În 1997, la Reuniunea a X-a a miniştrilor afacerilor externe ai CEMN, a fost prezentată Carta CEMN, document care punea bazele transformării structurii de cooperare într-o organizaţie internaţională. În versiunea lui finală, documentul a fost semnat la Summit-ul şefilor de state sau de guverne, reuniune extrem de importantă, care a avut loc la 4-5 iunie 1998 la Ialta, iar inaugurarea oficială a Organizaţiei CEMN a avut loc în cadrul Reuniunii a XIII a MAE ai ţărilor-membre ale CEMN (Tbilisi, 30 aprilie 1999). Astfel, o iniţiativă politică de cooperare s-a transformat, începând cu 1 mai 1999, într-o organizaţie internaţională viabilă.

La summit-ul din 2002 şi la reuniunile ulterioare ale Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, OCEMN a început să acorde atenţie sporită proiectelor. În baza deciziei Consiliului Ministerial de la Tirana, din 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP) prin contribuţii voluntare ale statelor membre, iar în baza deciziei CM de la Istambul, din 14-15 iulie 2003, s-a înfiinţat un Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea fondurilor acumulate.

Republica Moldova participă alături de alte state-membre la elaborarea şi implementarea unor proiecte comune în cadrul OCEMN. Printre acestea trebuie menţionată BMNCD, în care ţara noastră deţine 2% din capitalul statutar, proiectul KAFOS - comunicaţii prin cablu cu fibre optice, Interconectarea Reţelelor Electrice şi proiectul PETrA, sau aria pan-europeană de transport în bazinul Mării Negre, şi cel mai recent proiect de construire a automagistralei pe perimetrul Mării Negre.


5. Conflictul transnistrean ca factor în relaţiile Republicii Moldova cu UE. Influenţa Rusiei şi a Ucrainei.
Un loc aparte în relaţiile dintre UE şi Republica Moldova îl are conflictul transnistrean, domeniu care, tradiţional, a fost sfera de competenţă a OSCE.

În condiţiile în care mediatorii - OSCE, Rusia şi Ucraina – n-au reuşit să aducă o contribuţie decisivă la soluţionarea conflictului, Uniunea Europeană a început să manifeste un interes tot mai mare faţă de soluţionarea conflictului.

Schimbările de atitudine ale UE s-au relevat începînd cu anul 2002. De la sfârşitul acestui an şi pe parcursul anului 2003, UE a adoptat o serie fără precedent de declaraţii cu privire la conflictul transnistrean – la 4 decembrie 2002, 29 ianuarie 2003, 18 februarie 2003, 27 februarie 2003 ş.a. În februarie 2003, Uniunea Europeană a interzis perfectarea vizelor de intrare în ţările UE pentru liderii transnistreni, interdicţie care a fost extinsă ulterior. În martie 2003, la iniţiativa Comisiei Europene, la Bruxelles au avut loc consultări trilaterale UE – Moldova - Ucraina cu privire la instituirea controlului comun pe sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.

După lansarea PEV, în Planul de Acţiuni Republica Moldova – UE a fost inclusă prevederea cu privire la susţinerea Moldovei în soluţionarea conflictului transnistrean. Astfel, în document se menţionează, că unul din obiectivele cheie ale Planului de Acţiuni este susţinerea în continuare a unei soluţii viabile de soluţionare a conflictului transnistrean.

Schimbările din conjunctura internaţională europeană au adus la o nouă modificare – atât Moldova, cât şi Rusia au fost incluse în cadrul comun al Politicii Europene de Vecinătate (PEV) a Uniunii Europene. În consecinţă, relaţiile moldo-ruse pot fi influenţate de UE, şi relaţiile dintre Moldova şi UE pot fi influenţate de Rusia.

În această ordine de idei se pune întrebarea, dacă Republica Moldova poate promova relaţii eficiente cu UE în cadrul PEV. Această problemă este reală avînd în vedere faptul, că Uniunea Europeană este partenerul comercial nr. 1 al Rusiei, pe cînd Moldova este foarte departe de această performanţă, deşi este membră a OMC iar Rusia încă nu este. Pe de altă parte, nu numai UE este importantă pentru Rusia, dar şi vice-versa. Înseamnă oare aceasta că PEV este o doar un ambalaj nou al vechii politici a UE, în cadrul căreia relaţiile cu orice stat din CSI se promovează de UE astfel, ca nu cumva să supere Rusia ?

Dat fiind faptul, că Moldova şi-a formulat foarte clar obiectivul de a deveni membru al UE, cele două întrebări ar putea fi îmbinate în una singură, şi anume: este Rusia un sprijin sau un obstacol în calea Moldovei spre UE ?

Pentru ca să găsim un răspuns, trebuie să revenim la modul în care a fost lansată PEV şi în ce măsură Rusia este parte a acestei politici. După lansarea, în mai 2002, a iniţiativei britano-suedeze de a acorda Ucrainei, Bielarusiei şi Moldovei statutul de vecin special al UE, au apărut şi primele propuneri ale Rusiei de a promova cooperarea cu UE în cadrul unui Spaţiu Economic European Comun. La două luni după ce a fost lansată Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003, “Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru propus pentru relaţiile cu vecinii UE de la est şi sud”, la summit-ul de la St. Petersburg din mai 2003 a fost formulată idea cooperării dintre Rusia şi UE într-un spaţiu comun. Ulterior, propunerea a fost preluată şi lansată sub denumirea de cooperare în cadrul a patru spaţii: spaţiul economic comun, spaţiul comun al libertăţii, securităţii şi justiţiei, spaţiul de cooperare în domeniul securităţii externe, şi spaţiul cercetării şi educaţiei, incluzînd aspectele culturale.

Uniunea Europeană a încercat să ţină cont de faptul că Rusia este vecina ei, dar şi de faptul că Rusia este o ţară importantă, cu care trebuie stabilite relaţii mai speciale. Astfel, în Comunicarea din 11 martie 2003 s-a subliniat că PEV va constitui doar un pilon al întregului parteneriat dintre UE şi Rusia. În Strategia PEV, apărută un an mai târziu, s-a indicat că Rusia este partenerul-cheie în vecinătatea imediată a UE, cele două părţi luând decizia să dezvolte parteneriatul lor strategic prin crearea a patru spaţii de cooperare. Formulările folosite nu spun cu claritate dacă cele 4 spaţii fac parte din PEV sau nu. Însă fiindcă se prevede ca elementele PEV să fie folosite pentru a consolida cele patru spaţii, se poate deduce că aceste spaţii şi PEV sunt noţiuni diferite. În acelaşi timp, Strategia PEV prevede utilizarea Instrumentului European de Parteneriat şi Cooperare pentru promovarea relaţiilor cu Rusia, creând impresia că cele patru spaţii fac parte din PEV.

Prima reacţie a elitei politice ruse a demonstrat că Rusia a perceput cele patru spaţii ca parte a PEV. Probabil, UE nu a dispus de suficient timp pentru a intra în noua fază de relaţii cu vecinii într-o consecutivitate logică, şi anume: elaborarea strategiei PEV, apoi a rapoartelor de ţară şi formularea problemelor existente, abia după aceasta - elaborarea planurilor de acţiuni.

Mai există şi alt aspect important - PEV nu prevede integrarea statelor vizate în UE. În viziunea multor analişti faptul reduce considerabil eficienţa PEV. Rusia, însă, nu intenţionează să adere la UE şi, probabil, din acest motiv PEV a stârnit mai puţin interes, decât în alte ţări. Caracterul vag al mai multor prevederi din PEV a permis Rusiei să aibă, de la bun început, o viziune diferită de cea a UE asupra celor patru spaţii de cooperare. Rusia insistă asupra cooperării economice şi încearcă să ajungă la poziţii comune acolo unde e posibil. UE insistă, însă, că cooperarea într-un spaţiu comun nu poate fi separată de cooperarea în alte spaţii. În acest mod, UE încearcă să condiţioneze intensificarea cooperării economice prin promovarea cooperării în alte sfere conform valorilor şi standardelor UE.

Analizând însă cele patru domenii de cooperare, specialiştii susţin că între Rusia şi UE sunt prea puţine puncte de tangenţă, care să permită o cooperare eficientă între cele două părţi. Îngrijorarea analiştilor se referă la vădita consolidare a controlului exercitat de Kremlin asupra economiei, politicii şi societăţii în ansamblu, lichidarea pluralismului politic şi a libertăţii mass-media.

Cât priveşte spaţiul comun al securităţii externe, securitatea UE poate fi afectată de perpetuarea conflictului transnistrean şi a conflictelor din Caucazul de Nord. După mai mulţi ani de promovare a „politicii de forţă” în Caucaz, unicul rezultat real al ei a constat în consolidarea poziţiilor autoritare ale lui Putin sub drapelul combaterii terorismului mondial.

Este greu de creat un spaţiu comun al securităţii externe în situaţia în care politica Federaţiei Ruse, mai ales în relaţiile cu statele baltice şi cele din CSI se îndepărtează mult atât de standardele europene, cât şi de aşteptările liderilor europeni. În acest sens este elocventă poziţia Rusiei în cadrul OSCE, care nu înseamnă nici politică de cooperare, şi nici de securitate.

Un alt exemplu este rolul Rusiei în conflictul transnistrean. În pofida declaraţiilor autorităţilor de la Moscova, Rusia susţine făţiş separatismului din această zonă.

Este deci clar că, în prezent, Rusia nu este un sprijin pe calea apropierii Republicii Moldova de UE. Prin poziţia sa de susţinere a separatismului transnistrean Rusia acţionează contrar intereselor Moldovei şi contrar Politicii Europene de Vecinătate.

Într-adevăr, în Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003 se spune că cooperarea cu vecinii prevede, printre altele, şi implicarea politică mai activă a UE în prevenirea conflictelor şi aplanarea crizelor. Altfel spus, UE trebuie să joace un rol activ în facilitarea soluţionării conflictelor din Palestina, Sahara Occidentală şi Transnistria. Aceste intenţii sunt formulate, deşi mai vag, şi în Strategia PEV, în textul căreia se conţine şi intenţia UE de a coopera cu Rusia în crearea celor patru spaţii convenite în 2003 la St. Petersburg, inclusiv în vederea creării spaţiului comun al securităţii externe. Or, realizarea unui asemenea obiectiv, cel puţin în ceea ce ţine de conflictul transnistrean, este imposibilă atâta timp cât Rusia este contra soluţionării lui.

Mai mult ca atât, PEV, ca şi politica UE din epoca Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare, nu prevede pentru UE posibilităţi de a influenţa situaţia din ţările incluse în PEV. Această situaţie este acceptabilă pentru Rusia, pentru Moldova ea reprezentând însă un neajuns.

Concluzia care se impune ar fi că UE trebuie să aibă o politică separată faţă de Rusia, şi să nu creeze un cadru comun de relaţii pentru ţări ca Moldova şi Rusia. Excluderea Rusiei din PEV nu înseamnă o diminuare a rolului ei, dimpotrivă, Rusiei trebuie să i se acorde mult mai multă atenţie decât este prevăzut în cadrul PEV.

Excluderea Rusiei din PEV ar permite o diferenţiere mai reală a relaţiilor UE cu vecinii ei de la est, ceea ce ar crea condiţii pentru valorificarea plenară a potenţialului acestor relaţii, spre binele tuturor statelor participante. În acest fel, UE ar putea într-adevăr să atingă obiectivul real al lansării PEV de UE – asigurarea securităţii Uniunii Europene prin cooperarea cu un şir de state stabile, bine guvernate şi economic prospere din vecinătatea sa.

Acesta diferenţiere este deosebit de importantă pentru Ucraina, inclusă de asemenea în PEV.

Planul de Acţiuni Ucraina – UE, care a fost elaborat şi semnat concomitent cu documentul similar pentru Moldova, prevede colaborarea cu UE şi cu Moldova în vederea găsirii unei soluţii viabile pentru conflictul transnistrean. Lansarea acestei colaborări a avut loc în aceeaşi zi, cînd a fost făcută publică Comunicarea Comisiei Europene cu privire la Politica Europeană de Vecinătate, şi anume la 11 martie 2003. La şedinţa trilaterală de la Bruxelles de atunci, UE a sprijinit solicitarea autorităţilor Moldovei, adresată încă în 1997 părţii ucrainene, de a crea puncte mixte de control vamal pe tronsonul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.

Deşi punctele mixte aşa şi n-au fost create pînă la momentul editării acestei lucrări, totuşi, între Republica Moldova şi Ucraina s-a stabilit o bună cooperare în ce priveşte controlul frontierei pe sectorul transnistrean. Această colaborare s-a intensificat vădit după alegerile prezidenţiale din Ucraina de la sfîrşitul anului 2004. La 3 martie 2006, autorităţile vamale ale Ucrainei au permis exportul mărfurilor din Transnistria numai pentru agenţii economici, înregistraţi în Republica Moldova. Îmbinată cu eforturile Misiunii UE de Asistenţă la Frontieră, aceasta a constituit o primă acţiune reală în controlul sectorului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.

Anume astfel a fost percepută introducerea noului regim vamal de către UE, OSCE, SUA şi, în general, de opinia publică internaţională. Cu totul alta a fost poziţia Rusiei, care a exercitat presiuni atît asupra Moldovei, cît şi asupra Ucrainei, în vederea revenirii la vechiul regim vamal, care de fapt era un regim de contrabandă, tolerat de autorităţile ucrainene de atunci.

Poziţia Ucrainei, atât cea de pînă la 3 martie 2006, cât şi în perioada ulterioară, a confirmat opiniile analiştilor despre importanţa deosebită care o poate avea această ţară în soluţionarea conflictului transnistrean. De altfel şi presiunea exercitată de Rusia asupra Ucrainei în privinţa Transnistriei arată temerile Rusiei bazate pe faptul că dacă Ucraina va permite efectuarea operaţiilor de export numai agenţilor economici înregistraţi la Chişinău, atunci toţi agenţii economici transnistreni vor trebui să funcţioneze conform legislaţiei Republicii Moldova, şi ei nu vor mai avea nevoie de Smirnov şi de regimul lui, pentru a activa. Aceasta ar putea însemna sfîrşitul regimului separatist de la Tiraspol cu consecinţe respective.
6. Concluzii
Dialogul politic dintre Republica Moldova şi UE a fost instituit oficial prin semnarea, la 28 noiembrie 1994, a Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Lansarea dialogului a avut loc după intrarea în vigoare a APC (1 iulie 1998), în cadrul instituţiilor create pentru acest scop – Consiliul de Cooperare Republica Moldova – UE, Comitetele (şi subcomitetele) de cooperare, şi Comitetul Parlamentar de Cooperare Republica Moldova – UE.

După lansarea de către UE a Politicii Europene de Vecinătate şi semnarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – UE, cadrul instituţional al dialogului politic a rămas acelaşi, baza juridică a cooperării dintre Republica Moldova şi UE rămânând, conform deciziei unilaterale a Uniunii Europene, Acordul de Parteneriat şi Cooperare.

Pe parcursul anilor, problematica discutată în cadrul dialogului politic a cunoscut mai multe modificări. La început, scopul dialogului politic consta în promovarea reformelor democratice din Republica Moldova, precum şi contribuirea la asigurarea stabilităţii şi securităţii internaţionale. Obiectivele cooperării au fost formulate, totuşi, destul de vag, mai ales în ceea ce ţine de cooperarea pe plan internaţional. Acordul de Parteneriat şi Cooperare nu face nici o referinţă la problematica conflictului transnistrean.