Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

5. Rolul şi funcţiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului

5.1. Rolul arhiereului în cult

Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiile administrative sau rangurile onorifice pe care le pot avea. Ei sunt priviţi ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor Apostoli, de la care au moştenit, prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei, deplinătatea drepturilor şi a puterilor din punct de vedere sacramental.

Ca deţinător al deplinătăţii puterii harismatice, episcopul a fost, dintru început şi în chip natural, centrul în jurul căruia gravita toată viaţa religioasă a obştii creştine din fiecare biserică locală. În calitatea lor de întâistătători ai Bisericilor creştine, tot lor le revenea, în chip natural, dreptul de a săvârşi toate serviciile religioase mai importante şi mai frecvente în viaţa religioasă.

Cu timpul, comunităţile creştine s-au înmulţit treptat şi nu au mai putut fi toate conduse direct şi personal de către episcopi; de aceea, o parte din funcţiile liturgice (ca şi cele administrative şi învăţătoreşti), au fost trecute de ei treptat, prin hirotonie, asupra preoţilor. Dar pe unele dintre ele, care sunt fundamentale pentru viaţa liturgică a Bisericii, episcopii le-au păstrat exclusiv pentru ei înşişi până astăzi, şi anume: sfinţirea sfântului şi marelui Mir, hirotonia clericilor şi sfinţirea bisericilor şi a antimiselor.

Ca şi odinioară, arhiereul este şi astăzi, de drept, întâiul-stătător sau protosul oricărei adunări de cult la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu.

În exerciţiul funcţiei lui liturgice, arhiereul reprezintă pe Mântuitorul însuşi, ca mare preot sau arhiereu; el slujeşte de obicei cu fast şi solemnitate, numai în sobor. Dar ca unul care deţine deplinătatea puterii slujitoare a preoţiei, arhiereul poate sluji şi singur, atunci când vrea. El binecuvintează pe popor cu amândouă mâinile, după exemplul Mântuitorului (vezi Luca XXIV,50) şi are dreptul de a fi pomenit la ectenii şi în diferite momente din sfintele slujbe.

Tot arhiereilor – individual sau adunaţi în sinoade – le aparţine dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.

5.2. Preotul ca persoană liturgică

La început, preoţii erau consideraţi simpli ajutători ai episcopilor. Dar din secolele II-III înainte, când nevoile religioase ale credincioşilor n-au mai putut fi satisfăcute de către episcopii înşişi, preoţii au devenit, cu delegaţia şi binecuvântarea episcopilor, înlocuitorii lor permanenţi. Preotul poate săvârşi la parohia sa, în virtutea hirotoniei şi a delegaţiei permanente primite de la episcop, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult, cu excepţia celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al arhiereului.

În exerciţiul funcţiei sale liturgice, preotul ortodox pe de o parte este un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar pe de alta el este purtător de cuvânt şi delegat al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte.

Ca semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvintează cu o singură mână.

5.3. Diaconul ca slujitor al cultului

Condiţiile specifice ale vieţii creştine din primele trei secole au făcut ca funcţiile liturgice ale diaconilor să se înmulţească treptat. Astfel, diaconii ajutau pe preoţi şi pe episcopi la toate serviciile divine. Ei aveau grijă de vasele şi de odoarele sfinte, primeau de la credincioşi ofrandele pe care aceştia le aduceau la biserică, ajutau la împărtăşirea credincioşilor, duceau Sfânta Euharistie celor bolnavi, ajutau la instruirea catehumenilor, rosteau ecteniile la sfintele slujbe şi citeau Sfânta Evanghelie, predicau cu învoirea episcopului şi în general supravegheau ordinea şi disciplina în interiorul bisericii.

În primele biserici, numărul diaconilor era fixat la şapte. Astfel, în canonul 15 al Sinodului local din Neo-Cezareea (sec. IV) se stabilea că, în orice cetate, oricât ar fi fost ea de mare, nu puteau fi mai mult de şapte diaconi. Ulterior, acest canon a fost anulat prin canonul 16 al Sinodului Trulan; de aceea, numărul diaconilor a crescut considerabil. Astfel, împăratul Justinian (sec. VI) a fixat la 100 numărul diaconilor de la Marea Biserică din Constantinopol. La Roma, pe la 520 erau 100 de diaconi, împărţiţi în mai multe categorii, cu funcţii diverse.

Importanţa crescândă care se dădea îndeobşte diaconilor în Biserica veche, a dus şi la abuzuri din partea acestora. De aceea, unele sinoade s-au văzut nevoite să formuleze canoane care să restabilească ordinea în această privinţă, amintind diaconilor că ei sunt inferiori şi subordonaţi preoţilor. Dispariţia treptată a unora din situaţiile specifice Bisericii primare a atras după sine atât împuţinarea funcţiilor liturgice ale diaconilor, cât şi scăderea numărului diaconilor.

Ca unul care nu are deplinătatea slujirii de cele sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau preotul. De aceea, în slujbă, diaconul este mai ales la dispoziţia arhiereului, fiind nelipsit din slujbele arhiereşti. Rolul principal al diaconului în slujbă este astăzi rostirea ecteniilor, care reprezintă forma clasică a rugăciunii obşteşti.

În serviciul divin diaconii închipuiesc pe sfinţii îngeri, pe Puterile cereşti care slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc.

În Biserica Romano-Catolică, dispariţia ecteniilor din rânduiala serviciilor divine a dus la restrângerea, până la desfiinţare, a rolului liturgic al diaconatului. Prin dispoziţiile recente ale Conciliului II Vatican, se caută restaurarea diaconatului în Biserica Romano-Catolică şi repunerea în vigoare a drepturilor şi funcţiilor pe care aceştia le aveau în cult în Biserica veche.

Denumirea de diacon s-a păstrat şi în Bisericile protestante (mai ales la Luterani şi la Calvini); dar pastorul care poartă acest nume nu are nici o atribuţie liturgică, ci se ocupă cu probleme de administraţie bisericească şi de asistenţă socială.

5.4. Diaconiţele⁵⁷

Din cele ce ştim din Noul Testament precum şi din izvoarele patristice, instituţia diaconiţelor este un lucru dovedit în Biserica veche. «Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea, ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinţilor şi să-i fiţi de ajutor la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru.»(Rom. 16. 1-2). Sub diferite denumiri (diaconiţe, fecioare, văduve, etc.) femeile cu responsabilităţi eclesiale sunt cunoscute în primele veacuri în toată lumea creştină. Sunt pomenite atât în cele mai vechi izvoare liturgice precum şi în scrierile unor părinţi răsăriteni importanţi (Ignatie, Clement Alexandrinul, Origen, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, etc.) şi sunt menţionate în documente , atât în apus cât şi în răsărit până în sec XII. Deşi diaconia feminină este pomenită la sinoade importante în Istoria Bisercii (Calcedon, can.15 şi II Trulan, can. 48) unele sinoade locale au interzis foarte de timpuriu hirotonia femeilor diaconiţe (Epaon – 517, Orleans- 553), fapt care ne facem să înţelegem că instituţia diaconiţelor nu a fost percepută uniform în toată lumea creştină.

Cele mai vechi rânduieli (Constituţiile apostolice şi Testamentum Domini) descriu rânduiala hirotoniei diaconiţelor ca fiind aproape identică cu cea a clerului superior. Adică se face în altar în faţa sfintei mese, în timpul Sfintei Liturghii şi după anaforà, exact ca în cazul diaconilor. Singurele diferenţe constau în faptul că spre deosebire de diaconi, la hirotonie diaconiţele rămân în picioare, cererile la ectenia specială sunt rostite de un diacon, nu de o femeie şi, deşi la împărtăşire se pot împărtăşi în rând cu clericii, în altar, ere nu pot împărtăşi pe nimeni. În apus hirotonia diaconiţelor avea loc în cadrul unei liturghii speciale.

Trebuie remarcat că în ciuda acestor asemănări izbitoare cu treapta diaconatului masculin, femeilor diacon nu li s-a îngăduit să aibă funcţiuni liturgico-sacramentale ci doar să propovăduiască şi să ajute la pregătirea unor servicii liturgice. Nici chiar săvârşirea botezului nu era recomandat a fi făcută de femei: «Dar dacă prin aceste constituţii noi le-am permis să predice, cum le vom permite, împotriva naturii, să săvârşească slujba unui preot ? deoarece aceasta este una din practicile necreştine de a hirotoni femei preot, şi nu una din poruncile lui Dumnezeu.»⁵⁸

Ca sarcini în biserică, diaconiţele se ocupau cu instrucţia catehetică, ajutau la botez, supravegheau femeile în timpul serviciilor liturgice etc. şi erau alese dintre fecioare sau văduve care împliniseră cel puţin 40 de ani.