Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

3. Anul liturgic şi subdiviziunile lui

Am văzut că pentru orice religie calendarul a apărut ca necesitate a determinării cu exactitate a datei sărbătorilor care reglementează întreagul ciclu al celebrărilor liturgice a unei comunităţi.

Pentru creştini, care căutau să păstreze vie memoria Mântuitorului şi a faptelor Sale, precum şi a sfinţilor sau a evenimentelor care au marcat viaţa Bisericii, necesitatea stabilirii unor reguli şi a unor date precise, unanim şi uniform acceptate, a fost o preocupare permanentă.

Biserica şi-a construit calendarul liturgic pe de-o parte în jurul marilor sărbători: Paştele, Rusaliile, Crăciunul, care au şi determinat apariţia unor cicluri liturgice cu reguli diferite, în funcţie de sărbătoarea determinantă, pe de altă parte în jurul diviziunilor astronomice oferite de calendarul civil; ziua, săptămâna, luna, anul.

3.1. Matricea ebraică a calendarului liturgic creştin

Provenind dintr-o anume tradiţie religioasă, primii creştini n-au putut face abstracţie de moştenirea spirituală şi culturală a înaintaşilor lor, de care vrând-nevrând au fost influenţaţi. Întâi de toate creştinii au preluat ritmul săptămânal liturgic, care gravita în jurul unei zile de referinţă: sabatul, precum şi ritmul liturgic anual care gravita în jurul unei sărbători centrale: Paştele. Alături, alte două mari sărbători dedicate pelerinajelor: Cincizecimea (Sărbătoarea Săptămânilor, la 50 de zile după 14 Nisan) şi Sărbătoarea Corturilor Sukkot, 15 Tişri (luna a 7-). Mai erau şi alte sărbători ca Ros Ha-sanah (Anul Nou) – prima zi a lunii a 7-a; Yom-Kipur – Ziua Curăţirii (10 zile după Ros Ha-sanah), Hanukkah – 25, luna a 9-a (Amintirea consacrării templului în vremea Macabeilor), Purim (Sărbătoarea Sorţilor, în amintirea episodului cu regina Estera).

Toate sărbătorile erau precedate de zile de pregătire, cu ajunări şi purificări. Nota comună a tuturor acestor sărbători era comemorarea unui eveniment din trecutul istoric. De obicei un eveniment în care Dumnezeu îşi făcuse simţită prezenţa într-un mod miraculos, de regulă un moment de răscruce.⁶⁷ Ideea intervenţiei divine era în strânsă legătură cu promisiunea de a face din Israel un popor mare şi, nu în ultimul rând cu mesianismul profetic.

Toată această moştenire a dat poporului creştin un dinamism simbolico-liturgic bogat pus într-o strânsă relaţie cu caracterul profetico-soteriologic care permite noului popor să revendice şi istoria Vechiului Testament, căreia îi va da însă un nou înţeles.

Suprapunerea Patimilor Mântuitorului peste cea mai importantă sărbătoare ebraică – Paştile – duce la o rapidă schimbare în conţinut păstrând forma ancestrală. Foarte repede primii creştini văd în Hristos împlinirea celor semnificate de Paştele ebraic: «Hristos este noul Miel» (In. 1,29) iar poporul «o nouă frământătură» (I Cor. 5,7) aşa cum zicea Meliton de Sardes în Omilia pascală: «Legea se face Logos; vechiul, nou … şi chipul adevărat este Mielul – Fiul lui Dumnezeu».⁶⁸

Foarte curând ia naştere o a doua semnificaţie creştină a Paştilor. Dacă pentru evrei Paştele este celebrat o singură dată pe an (14 Nisan) pentru creştini, Noul Paşti este prăznuit în fiecare din săptămânile anului, ca început şi sfârşit al ei, ziua a 8-a, începutul noului eon. Cu timpul paştile capătă o accentuată semnificaţie mistico simbolică, evenimentul istoric este dublat de o semnificaţie eshatologică. Acest fapt este pecetluit mai ales în timpul disputei pascale, la sfârşitul căreia Paştile nu mai sunt legate de o dată fixă.

Astfel, ca şi pentru vechii evrei, calendarul creştin are două centre de referinţă: ziua de odihnă, duminica şi sărbătoarea centrală anuală, Paştile. În jurul lor graviteză toate celelalte sărbători şi zile.

3.2. Ziua liturgică

Măsurând, din punct de vedere astronomic, durata unei rotiri complete a Pământului în jurul propriei sale axe, ziua astronomică nu este identică cu cea liturgică. Continuând tradiţia iudaică, ziua liturgică începe seara, nu cu miezul nopţii cum socotim noi azi: «A fost seară şi a fost dimineaţă … ziua întâi» (Fac. 1,5).

Din acestă cauză ziua liturgică începe cu oficiul slujbelor de seară – Vecernia, care este cea dintâi dintre Laudele bisericeşti.

Pe parcursul unei zile liturgice, Biserica a rânduit săvârşirea ciclului complet al tuturor celor 7 laude (Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi ceasurile I, III, VI, IX). Toate aceste laude nu fac nimic altceva decât să pregătească întâlnirea tainică dintre noi şi Hristos în Sf. Liturghie care este culmea şi centrul unei zile liturgice.

Matricea ciclului laudelor este de origine ebraică (cel puţin pentru rugăciunea de seară şi dimineaţă) şi patristică pentru celelalte. Laudele s-au format în sec. II-IV şi au fost preluate de tipicul Savaitic care le-a îmbogăţit graţie creaţilor poetice ale unor imnografi celebrii (Sf. Ioan Damaschin. Cosma de Maiuma, Sofronie al Ierusalimului, etc.).⁶⁹ În sec. VIII-IX forma acestora a fost îmbogăţită de teologii mănăstirilor studite şi mai apoi (sec. X) de cei din Muntele Athos. Consacrarea lor definitivă s-a făcut prin apariţia tiparului (sec. XV, Cracovia 1491).

Din iudaism Biserica a moştenit împărţirea zilei în ceasuri (fiecare ceas cam 3 ore) şi în străji nocturne ca la romani.

Pentru că pentru un creştin este raportat la Hristos şi lucrarea sa împlinită în mod strălucit în sfinţi, fiecare din cele 7 zile este dedicată unui eveniment important care stă în legătură cu persoana Mântuitorului sau este dedicat unor sfinţi.

Cartea de cult care reglementează oficiul liturgic pe parcursul unei zile este Ceaslovul. Această carte cuprinde serviciul liturgic de bază al celor şapte laude bisericeşti, la care s-aumai adăugat cu timpul şi alte slujbe sau rânduieli folositoare (paraclisul Maicii Domnului, Acatiste etc.)

Creştinii, pe lângă sărbătorile importante înscrise în calendar au consemnat în aşa-numitele martirologii data morţii unor sfinţi, sau a unor evenimente majore din viaţa Bisericii.

3.3. Săptămâna liturgică

Creştinii au moştenit fracţiunea temporală de 7 zile de la evrei. Aceştia, la rândul lor au preluat-o de la asiro-babilonieni, prin descrierea zilelor creaţiei, fiind cel care a dat săptămânii consacrarea definitivă.

Cele şase zile în care Dumnezeu a lucrat, urmate de a 7-a în care s-a odihnit au dat mai apoi măsura şi ritmul activităţii umane.

În cadrul săptămânii fiecare zi e dedicată unui eveniment important din viaţa Mântuitorului sau unor sfinţi importanţi:

Duminica – a Învierii

Luni – a Sfinţilor Îngeri

Marţi – a Sf. proorocii şi Sf. Ioan Botezătorul

Miercuri şi

Vineri – a Sf. Cruci – Patimilor Domnului Hristos

Joi – a Sf. Apostoli şi Sf. Nicolae

Sâmbăta – morţilor.

Cartea cea mai importantă, care reglementează oficiul liturgic săptămânal în afara Postului Mare şi a Cincizecimii este Octoihul în care imnele şi cântările de strană sunt rânduite în funcţie de unul din cele 8 glasuri care este la rând. Un extras, cuprinzând ciclul slujbelor de duminică la fiecare din cele opt glasuri a fost numit Octoihul mic. Drept urmare, prin opoziţie Octoihul complect a fost numit Octoihul mare.

Săptămâna liturgică începe cu duminica, mai exact cu vecernia zilei de duminica, sfârşindu-se cu Ceasul IX – ultima slujbă din ciclul laudelor bisericeşti de sâmbătă seara.

Pe parcursul unui an sunt 52 de săptămâni dar din punct de vedere liturgic anul poate avea între 44 şi 58 de săptămâni în funcţie de data Paştilor.

Cele mai importante săptămâni sunt a Patimilor şi Săptămâna Luminată, dinainte şi după Rusalii, dinainte şi după Înălţarea Crucii, dinainte şi după Naşterea Domnului.

3.4. Luna liturgică

Are o mică importanţă în dezvoltarea serviciului liturgic. Durata unei luni civile, neavând o corespondenţă reală cu durata unui ciclu lunar (luna sinodică), nu poate avea o stabilitate decât în funcţie de ordinea zilelor care o compun (1^ma, a 20^a, a 31^a) şi care au fost marcate cu evenimente din viaţa Bisericii, în special moartea unor sfinţi. Acestora le sunt dedicate diverse imne (tropare, condace, icoase) şi pentru a le comemora virtuţile şi viaţa exemplară li s-au alcătuit sinaxare. Toate acestea se află cuprinse în cartea de strană numită Minei (din gr. μινος=lună), corespunzător fiecăreia din cele 12 luni ale anului.

3.5. Anul liturgic.

Tributari tradiţiei iudaice din care veneau, primii creştini au păstrat ca dată de început a anului ziua de 1 septembrie (începutul anului civil la evrei) care, conform tradiţiei este începutul creaţiei lumii, şi începutul activităţii publice a Mântuitorului («Duhul Domnului peste mine pentru că M-a pus să binevestesc … şi să vestesc anul milei Domnului» (Lc. 4,8-19).

Anul Bisericesc, aşa cum este structurat azi este compus din trei perioade liturgice a căror poziţie în cadrul anului civil este reglementată, aşa după cum am văzut de sărbătoarea Paştilor, misterul pascal fiind cel care dă greutate şi centrează întregul an liturgic.

Cele trei mari perioade ale anului liturgic, care şi-au luat numele de la cărţile de strană cele mai folosite în perioada respectivă (Triod, Penticostar, Octoih) sunt:

• a Triodului (10 săptămâni: începând cu Duminica Vameşului şi sfârşind cu Sâmbăta Mare);

• a Penticostarului (8 săptămâni: de la Duminica Învierii până la Duminica I după Rusalii);

• a Octoihului (26-40 săptămâni: din lunea de după duminica I după Rusalii până în sâmbăta dinaintea Duminicii Vameşului şi fariseului).

Fiecare din aceste perioade are ca centru de gravitaţie un eveniment important din viaţa Mântuitorului (Paştile şi Rusaliile; Crăciunul şi Boboteaza; Vinerea Mare) şi accentuează o latură a activităţii Sale (profetică, didactică, sacramentală).