Universitatea bucureşti facultatea de teologie ortodoxă catedra de teologie istorică


b. Hotărârile canonice ale Sinodului II



Yüklə 1,62 Mb.
səhifə18/52
tarix04.01.2022
ölçüsü1,62 Mb.
#61165
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   52
b. Hotărârile canonice ale Sinodului II

Politica imperială nu era suficientă pentru a reglementa toate problemele bisericeşti legate de disputele doctrinare ale secolul IV. Sinodului îi revenea astfel misiunea de a rezolva problemele doctrinare şi canonice ale Bisericii. Teodosie a convocat sinodul pentru a găsi formulele canonice care să permită primirea ereticilor în trupul eclezial. Este adevărat că principala importanţă a lucrării canonice a sinodului este legată indisolubil de canoanele pe care le-a promulgat. Se poate într-adevăr admite că acest sinod s-a bazat pe tradiţia sinodală proprie conştiinţei canonice a Bisericii. Alegerea lui Nectarie contura noile linii ale unei politici bisericeşti. Canoanele sinodale definesc un program pentru reconstituirea unei ierarhii ortodoxe.

Istoricii şi canoniştii mai discută şi astăzi numărul de canoane promulgate de al doilea sinod ecumenic, pentru că tradiţia manuscrisă ridică niste probleme uriaşe. Vechile traduceri latineşti (Prisca, Dionisie cel Mic, Isidor şi Codexul de la Lucques) ale canoanelor nu le cunosc decât pe primele patru, în timp ce vechile manuscrise greceşti şi comentatorii medievali (Zonaras, Balsamon) citează şapte687. Este adevărat că vechii greci nu vorbesc decât de primele patru canoane688. Cu toate acestea, este admis faptul că Canoanele 5 şi 6 sunt legate de sinodul de la Constantinopol din 382, în timp ce Canonul 7 nu aparţine acestui sinod. Astfel, tradiţia manuscrisă se află la baza problematicii privind autenticitatea acestor şapte canoane, în timp ce întotdeauna s-a evitat să se facă un studiu aprofundat asupra noţiunii de colecţie canonică în secolele IV şi V.

Prin urmare, nu trebuie acordată o valoare absolută tradiţiei manuscrise, căci canoanele sinodale erau incluse în Synodica Bisericilor locale în diferite moduri. Dacă aceste şapte canoane sunt promulgate de două sinoade succesive întrunite la Constantinopol, sunt lesne de înţeles dificultăţile inerente stabilirii tradiţiei manuscrise. Aceasta înseamnă că autorii vechilor traduceri latineşti nu au cunoscut decât culegeri în care figurau canoanele Sinodului II ecumenic, în timp ce canoanele sinodului de la Constantinopol din 382 nu au fost inserate decât treptat, în secolul V, în culegerile greceşti ale sinodului II ecumenic din 381689.

Această concluzie se justifică nu numai pe baza studierii vechilor manuscrise greceşti, ci şi prin însuşi conţinutul acestor şapte canoane, care corespunde problematicii canonice de la sfârşitul secolului IV. Această problematică este deci identică celei a Sinodului II ecumenic, după cum putem vedea din conţinutul Canoanelor 1 şi 7, 2 şi 6.

Primul canon, proclamând din nou credinţa de la Niceea, anatematizează toate ereziile, şi anume, cele ale eunomienilor sau anomeilor, arienilor sau eudoxienilor, semiarienilor sau pnevmato-mahilor, sabelienilor, marcelienilor şi apolinariştilor: „Să nu se abroge profesiunea de credinţă a Părinţilor întruniţi la Niceea, în Bitinia, ci să rămână în vigoare, şi să se anatematizeze orice erezie, în mod deosebit cea a eunomienilor, adică a anomeilor, cea a arienilor sau eudoxieni-lor, cea a semiarienilor sau pnevmatomahilor, cea a sabelienilor, cea a marcelienilor şi cea a apolinariştilor”690. În pofida exprimării sale laconice, canonul I de la Constantinopol ne arată că Părinţii au condamnat toate ereziile trinitare ale secolul IV şi prima erezie hristologică. Unica sectă de o oarecare importanţă care a scăpat de excomunicare a fost cea a novaţienilor.

Cel de-al 7-lea, în schimb, stabileşte procedura canonică a primirii ereticilor: „Pe aceia care trec de la erezie la dreapta credinţă şi moştenirea celor aleşi îi primim în ordine şi potrivit următoarei uzanţe…”691. Acest canon nu impune nimic, sau cel puţin nu are forma unui canon. El nu face decât să raporteze ceea ce se petrece în Biserică în legătură cu primirea ereticilor. Hefele-Leclerq692 consideră că acest canon este un fragment din scrisoarea Bisericii din Constantinopol adresată către mijlocul secolul V (460) lui Martyrius al Antiohiei, în care acelaşi subiect este expus într-un mod asemănător. El nu provine nici de la sinodul general, nici de la sinodul ţinut în 382, ci este cu 80 de ani mai recent693.

Canonul 2 interzice ierarhilor dintr-o dioceză să se amestece în treburile altei dioceze şi porunceşte ca aceştia să respecte limitele Bisericilor locale: „Episcopii care se află în fruntea unei dioceze să nu intervină în Bisericile care sunt în afara circumscripţiilor lor şi nici să nu semene dezordine în Biserici, ci, potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei să administreze doar treburile Egiptului, episcopii din Orient să conducă doar Orientul, păstrându-şi totodată prerogativele recunoscute Bisericii Antiohiei de către canoanele de la Niceea; episcopii diocezei Asiei să administreze doar treburile Asiei, cei a Pontului, doar cele ale Pontului, şi cei ai Traciei doar cele ale Traciei. Înafară de cazul în care ar fi chemaţi, episcopii nu vor interveni în afara eparhiei lor pentru o hirotonie sau pentru vreun alt act de administraţie ecleziastică. Dacă se respectă ceea ce este scris în acest canon în legătură ci diocezele, este limpede că sinodul eparhiei se va ocupa de treburile fiecărei eparhii potrivit hotărârilor de la Niceea. Cât priveşte Bisericile lui Dumnezeu care sunt printre popoarele barbare, acestea trebuie administrate potrivit tradiţiei intrate în vigoare în vremea Părinţilor”694.

Acste dispoziţii caută să reinstaureze o organizare a cărei funcţionare normală a fost împiedicată de criza ariană, încă de la originile acesteia, şi mai ales să pună capăt ingerinţelor „străine” care ajunseseră o regulă şi care duceau la o fărâmiţare a Bisericilor locale în tendinţe multiple. Având în vedere mentalitatea sinodului şi împejurările sale istorice, este evident că acest canon caută să cenzureze mai întâi comportarea lui Petru al Alexandriei, care, pe ascuns, îl hirotonise pe Maxim episcop al Constantinopolului, şi aceasta la Constantinopol. Era o scandaloasă interferenţâă a eparhiei Egiptului în cea a Traciei, agravată şi mai mult de clandestinitate695. Cazurile sunt numeroase şi ridică o problemă generală; decizia sinodală nu-l vizează doar pe arhipăstorul Bisericii egiptene. Cu toate acestea, Canonul 2 introduce o unitate mai vastă decât cea a provinciei, „dioceza” copiată după modelul administraţiei civile a Imperiului. Se consideră ca o contribuţie originală a sinodului constantinopolitan faptul de a fi definit această structură de conducere pentru mari circumscripţii ecleziastice, chiar dacă se înscria în linia premiselor puse de Canonul 6 de la Niceea696.

Intenţia textului este limpede, după părerea lui Gilbert Dagron, „dar efectul său administrativ este atât de puţin limpede, încât deja secolul V vine să propună interpretări divergente. Echivocul apare deja în cuvântul διοικησις, căruia enumerarea a cinci „dioceze” orientale îi dă obligatoriu o valoare precisă, în timp ce verbul διοικειν, folosit ca sinonim al lui οικονομειν şi aplicat administrării unei provincii (επαρχια), păstrează cu toate acestea substantivului διοικησις valoarea sa mai generală de „jurisdicţie”.

Dificultatea nu este numai de traducere şi întrucât echivocul continuă punând în principiu divizinunea celor cinci dioceze, sinodul decide asupra competenţei, pentru toate actele de administraţie ecleziastică, a sinoadelor provinciale infiinţate de sinodul de la Niceea. Există deci un hiatus evident între dioceză, care defineşte un fel de barieră exterioară care separă jurisdicţiile, şi nivelul provincial, care are ultimul cuvânt în domeniul administraţiei ecleziastice. Sozomen are dreptate să vorbească, într-o parafrazare a canoanelor, desprer o revenire la vechile reguli, adică la jurisdicţia provincială (şi foloseşte pentru aceasta verbul διοικειν); dar Socrate nu greşeşte când consideră că în 381 exista un fel de repartizare a provinciilor în dioceze independente, şi anticipează doar când vorbeşte despre instituirea „patriarhilor”: în limbajul vremii sale, „patriarhi” sau „exarhi” sunt termenii vagi prin care începeau să fie desemnaţi, încă dinainte de Calcedon, episcopii cu răspunderi speciale peste nvelul metropolitan”697.

Această dificultate este luminată, dar nu îndepărtată, de un canon care reglementează dreptul de apel. Introducerea sistemului administrativ metropolitan de către sinodul I ecumenic de la Niceea nu a dat rezultatele sperate. Experienţa dobândită în cursul disputelor ariene din secolul IV arătase pentru a asigura unitatea Bisericii în adevărata credinţă şi în ordinea canonică, cadrele administrative ale sistemului metropolitan nu erau suficiente. În această perioadă, mitropoliţii şi sinoadele provinciale au abuzat de jurisdicţia care le fusese acordată de sinodul de la Niceea (Can. 4, 5 şi 6). Astfel, toate eforturile în vederea unei reglementări canonice de către o autoritate sinodală suprametropolitană nu au dat rezultate pozitive, căci autoritatea canoanelor de la Niceea asupra sistemului metropolitan rămânea incontestabilă. Sinodul II ecumenic introducea o jurisdicţie administrativă suprametropolitană, ţinând seama de structura sistemului diocezan al administraţiei civile. Episcopii fiecărei dioceze civile, prin participarea lor la sinodul cel mare (Μειξων συνοδος) trebuie consideraţi ca o autoritate supra-metropolitană, care să controleze canonicitatea deciziilor sinoadelor provinciale în exercitarea dreptului lor de a hirotoni şi de a judeca (cf. Can. 2 şi 6) episcopii fiecărei provincii698.

Acest canon deschide deci alea expansiunii câtorva mari capitale ecleziastice fără a acorda vreun drept nou. Putem vedea în acest canon un refuz practic al oricărui fel de amestec al scaunului Romei în treburile Bisericilor orientale: Intervenţia romană s-a manifestat faţă de doctrine prin aprobarea sau condamnarea lor, iar faţă de episcopi sau autori bisericeşti, prin intrarea în comuniune cu ei sau prin excomunicarea lor. Roma, de exemplu, îl recunoştea pe Paulin drept episcop legitim al Antiohiei şi nu-l accepta pe Meletie. Până la sfârşitul secolul IV, Orientul şi-a dus viaţa bisericească fără ca Roma să intervină în problemele sale administrative curente.

Rămâne de discutat în ce măsură putem repera în Canonul 2 prezenţa în episcopat a unei autorităţi ierarhice superioare celei a mitropolitului. Dacă acest lucru este adevărat pentru episcopul Alexandriei, pentru cel al Antiohiei pare mai puţin evident. Pe de altă parte, pentru diocezele Pontului, Asiei şi Traciei – a căror autonomie jurisdicţională este de asemenea afirmată – sinodul nu menţionează nici un „tron”, nici un centru comparabil cu un scaun „patriarhal”699. Este totuşi incontestabil că dispoziţiile sinodului de la Constantinopol implicau această evoluţie, chiar dacă patriarhiile viitoare nu aveau să corespundă decât parţial structurii diocezei.

Canonului 2 îi mai lipseşte echivalentul sinodului mitropolitan la nivelul diocezei, dar o asemenea instanţă este în mod expres atribuită sinodului ţinut la Constantinopol în 382700. „Întrucât mulţi oameni, pentru a tulbura şi a distruge ordinea în Biserică, ticluiesc din ură şi calomnie acuzaţii împotriva episcopilor ortodocşi răspunzători de administraţia Bisericii, fără alt scop decât de a păta reputaţia preoţilor şi de a stârni agitaţie în rândul populaţiei paşnice, sfântul sinod al episcopilor întrunit la Constantinopol a considerat potrivit să nu-i mai accepte pe acuzatori fără anchetă şi să nu mai îngăduie tuturor să aducă acuzaţii împotriva celor care administrează Bisericile, nici să nu le interzică cu adevărat tuturor. Dacă cineva se înfăţişează cu o plângere personală împotriva episcopului, fie că a fost lezat de acesta, fie că a fost tratat într-un mod nedrept, în faţa acuzaţiilor de acest fel nu trebuie să se cerceteze nici persoana nici religia acuzatorului... Dacă plângerea împotriva episcopului este legată de probleme bisericeşti, atunci trebuie examinată persoana acuzatorilor, astfel încât, înainte de orice, să nu le fie cu putinţă ereticilor să aducă episcopilor ortodocşi acuzaţii cu privire la treburile bisericeşti. Dar dacă persoanele nu sunt nici eretici, nici excomunicaţi, nu au suferit condamnări şi nu sunt inculpaţi pentru anumite delicte, şi vin să-l acuze pe episcop în probleme ecleziastice, atunci sfântul sinod le porunceşte să înfăţişeze aceste acuzaţii spre judecata tuturor episcopilor incriminaţi pentru anumite motive; iar dacă se întâmplă ca episcopii eparhiei să fie în imposibilitatea de a restabili dreptatea în faţa acuzaţiilor aduse episcopului, atunci acuzatorii se vor adresa unui sinod mai important al episcopilor acestei dioceze, care se vor întruni pentru a judeca problema ridicată.... Dar dacă cineva, neţinând seama de deciziile care au fost notificate, cutează să obosească urechile împăratului sau să tulbure tribunalele autorităţilor civile sau sinodul ecumenic, dispreţuind prin aceasta toţi episcopii diocezei, un asemenea om nu trebuie sub nici un motiv să fie admis ca acuzator, pentru că insultă canoanele şi distruge ordinea din Biserică”701.

Astfel, sinodul Major al episcopilor diocezei civile devine ultima instanţă de apel pentru revizuirea chestiunilor judecate în primă instanţă de către sinodul provincial. Acesta este motivul pentru care Sinodul II Ecumenic a interzis ierarhilor să se amestece în treburile bisericeşti ale altor dioceze civile. În spiritul acesta, Sinodul a promulgat Canonul 4 pentru a rezolva problema cu Maxim Cinicul. Hirotonia conferită lui Maxim de către episcopul Petru al Alexandriei a fost recunoscută contrarie regulilor canonice şi anulată, iar hirotoniile făcute de Maxim au fost proclşamate nule: „În ceea ce-l priveşte pe Maxim Cinicul şi tulburările produse la Constantinopol din cauza lui: Maxim nu a fost niciodată şi nu este episcop, şi nici cei pe care i-a hirotonit el în oricare treaptă a clerului; tot ceea ce s-a făcut în legătură cu el sau ce a făcut el însuşi nu are nici o valoare”702.

Egiptul constituie de acum înainte în administraţia imperială o dioceză ca cea a Asiei iar drepturile episcopului său decurg deci din organizarea politică. El administrează ţara pentru că ocupă scaunul unei capitale a diocezei civile şi nu pentru că este urmaşul Apostolilor. Este astfel aplicat principiul general de acomodare a geografiei ecleziastice cu sistemul politic. Influenţa lui Teodosie, care regăsea pentru Orient obiceiurile înaintaşilor săi, pare a fi fost hotărâtoare. Împăratul. într-o primă etapă, s-a sprijinit pe Alexandria. Apoi a privilegiat în chip firesc Biserica capitalei, care obţinuse egalitatea politică cu vechea Romă703.

Deciziile administrative ale Sinodului II Ecumenic se refereau la diocezele imperiului roman. Canonul 2 face o excepţie pentru Bisericile recent întemeiate în afara frontierelor imperiului: „Cât priveşte Bisericile lui Dumnezeu care sunt printre popoarele barbare, acestea trebuie administrate potrivit tradiţiei intrate în vigoare în vremea Părinţilor”. Astfel, în pofida reglementării canonice a administraţiei ecleziastice în imperiul roman, Bisericile locale care se aflau în afara frontierelor Imperiului trebuiau conduse după uzanţa stabilită înainte de convocarea Sinodului II Ecumenic704.

Textul Canonului 2 este clar. Este vorba de popoarele care se aflau în afara sistemului administrativ al Imperiului roman. Ca dovadă, Vlassios Phidas citează „interdicţia expresă a Canonului 2, adresată ierarhilor unei dioceze de a nu se amesteca în treburile interne ale alteia, cu atât mai mult cu cât această regulă putea fi eventual anulată de uzanţa existentă care consta în a permite oricărei dioceze să exercite o jurisdicţie administrativă asupra unui popor barbar, instalat în interiorul unei alte dioceze”705.

Episcopul Constantinopolului trebuie să aibă „întâietatea onorifică după episcopul Romei, pentru că acest oraş este noua Romă”706. Principele plasează deci pe locul al doilea în ierarhie, înaintea Alexandriei şi Antiohiei, o episcopie al cărei titular nu era la origine nici măcar metropolitan707. Canonul recunoaşte întâietatea romană, dar acordă o influenţă reală episcopiei din capitala orientală, acesta mărturisind pentru unitatea credinţei imediat după episcopul Romei, primul în pars Orientis. Iată deci cum se marca renaşterea unei Biserici niceene în Orient, având drept sprijin ortodoxia sa şi suportul imperial. Se ştie că toţi istoricii şi canoniştii susţin că cuprinsul acestui canon se întemeiază pur şi simplu pe importanţa politică a noii capitale a Imperiului roman. Această interpretare, care a fost în general acceptată, nu se bazează pe spiritul autentic al acestui canon. Ea leagă recunoaşterea canonică a întâietăţii onorifice de importanţa pur politică a oraşului imperial. Cu toate acestea, argumentul nu este valabil. Fraza „pentru că acest oraş este noua Romă” nu este folosită pentru a justifica recunoaşterea faptului că întâietatea ţinea de autoritatea eclezială tradiţională recunoscută scaunului constantinopolitan înainte de promulgarea acestui canon. Dimpotrivă, această frază este folosită pentru a justifica locul al doilea printre celelalte scaune beneficiind de acelaşi privilegiu. Altfel spus, aceasta înseamnă că fraza canonului „pentru că acest oraş este noua Romă” nu se leagă de fraza canonului „trebuie să aibă întâietatea onorifică”, ci de fraza „după episcopul Romei”, pentru a explica pur şi simplu ridicarea scaunului din Constantinopol pe al doilea loc în ierarhia scaunelor apostolice.

Această decizie a sinodului tăia scurt revendicările scaunelor Alexandriei şi Antiohiei, care se bucuraseră până atunci de o autoritate excepţională în Orient, asemănătoare cu cea a scaunului Romei în Apus. Clasarea acestui scaun pe locul al doilea era o derogare de la practica tradiţională, bine stabilită, care cerea ca scaunele să fie clasate după vechimea lor708.

Se poate admite că criteriul întâietăţii Bisericii din Constantinopol nu era pur şi simplu importanţa politică a oraşului imperial, ci, înainte de toate, autoritatea eclezială de care se bucura acestala sfârşitul secolul IV printre Bisericile locale din Orient.

Discernem în acest decret presiunea puternică a lui Teodosie cel Mare care, din dragoste pentru Constantinopol, îşi stabilise acolo definitiv sediul guvernării sale, în timp ce predecesorii săi, ca de exemplu Valens, lipsiseră mult timp din oraş, pentru a sta în Antiohia. În acest punct, ca şi în multe altele, Teodosie pare a fi moştenitorul spiritual al lui Constantin709. Un episcop constituit în demnitatea supremă era un instrument excelent pentru a unifica şi a face eficientă acea inspectare vigilentă a treburilor bisericeşti care, de la Constantin încoace şi multe secole după el, avea să fie una din regulile politicii imperiale.

Din punct de vedere juridic, canonul nu acorda mare lucru scaunului din Constantinopol, doar o întâietate onorifică, nici o jurisdicţie710.

Canonul 5 se referă la un tomos al apusenilor şi la un altul, al antiohienilor, care mărturiseşte dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh: „În legătură cu tomosul apusenilor, am primit de asemenea şi pe cei din Antihia mărturisind unica dumnezeire a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh”711. Dar, despre ce este vorba? Nimic precis. S-a făcut legătura cu decretele sinodului din Sardica712 (343) sau la o profesiune de credinţă a unui sinod de la Roma din 369713, împotriva episcopului Milanului, Auxenţiu, protectorul arianismului în Apus. Această profesiune de credinţă a fost studiată într-un sinod din Antiohia, în 378, la care au participat 146 de epsicopi. Acest canon aparţine sinodului de la Constantinopol din 382.

Astfel, Canoanele 2, 5 şi 6 ale Sinodului de la Constantinopol au introdus o autoritate sinodală supra-metropolitană, adaptând struc-turile administrative ale Bisericii la structurile administraţiei civile, aşa cum a făcut şi sinodul de la Niceea, introducând sistemul mitropolitan în fiecare eparhie a Imperiului roman. Această instituţie sinodală mai amplă, care se bucura de a autoritate mai mare decât sinodul provincial, putea garanta mai bine unitatea canonică a Bisericii. Astfel, criteriile folosite de sinodul II ecumenic pentru reforma administrativă a Bisericii sunt: criteriul politic, criteriul geografic, criteriul sinodal, criteriul practicii tradiţionale, criteriul autocefaliei administrative a fiecărei dioceze.714

Sinodul nu s-a mulţumit doar să ia decizii administrative pentru a asigura unitatea Bisericii în credinţa ortodoxă şi în ordinea canonică, ci a pus accentul şi pe criteriul întâietăţilor supradiocezane.


Yüklə 1,62 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin