Universitatea bucureşti facultatea de teologie ortodoxă catedra de teologie istorică

d. Aprobarea imperială

Lucrările sinodului s-au închis cu sesiunea din 9 iulie 381. În anumite manuscrise, canoanele sinodului poartă data de 9 iulie. În aceeaşi zi, Părinţii au redactat şi semnat scrisoarea către împărat, prin care îi supuneau actele şi textele pe care le redactaseră, spre a fi confirmate de împărat. În acest moment, vedem din nou manifestându-se intervenţia lui Teodosie.

Membrii adunării trimiteau deci această scrisoare împăratului la încheierea lucrărilor, făcându-i un raport asupra a ceea ce se făcuse la sinod. Foarte logic: împăratul îi convocase la sinod, era deci firesc din partea lor să-i înfăţişeze rezultatele activităţii lor. Membrii sinodului se comportau astfel ca nişte executanţi ai împăratului. „Am reînnoit mai întâi acordul dintre noi, apoi am formulat scurte definiţii, confirmând totodată credinţa de la Niceea şi anatematizând ereziile care se ridicaseră împotriva acesteia. În plus, am stabilit anumite canoane în folosul ordinii din Biserici. Toate acestea le-am alăturat prezentei noastre scrisori”⁷³².

Gestul lor nu are ca scop doar de a supune împăratului rezultatele sinodului. Este interesant că ei doreau ca împăratul să le confirme deciziile. Îi cer să o facă printr-un act scris şi să-şi pună astfel, într-un anumit fel, pecetea pe hotărârile lor⁷³³.

„Rugăm deci pe Măria Ta – scriau ei – să confirmi la rândul tău decretul sinodului printr-un act scris al Măriei Tale pentru ca aşa cum ne-ai făcut cinstea prin scrisorile de convocare, să pecetluieşti de asemenea, ca urmare, încheierea deciziilor luate”. Împăratul care i-a convocat în sinod trebuie să aibă ultimul cuvânt în materie de aplicabilitate a deciziilor acestuia.

La 30 iulie, împăratul Teodosie a confirmat deciziile promulgând edictul cu aceeaşi dată. Se poate considera această dată ca punctul terminus ad quem al celui de-al doilea sinod ecumenic. Deciziile „au fost ratificate de împărat” afirmă şi Sozomen⁷³⁴. Această procedură de confirmare este foarte importantă pentru a înţelege ansamblul întregii funcţionări cu privire la acceptarea autorităţii şi a ecume-nicităţii sale. Cererea de ratificare arăta că episcopii erau pe deplin conştienţi de suficienţa ecleziologică şi pnevmatologică a lucrării lor. Ei s-au adresat împăratului pentru continuarea procedurii prevăzute. Lucrarea lor duhovnicească avea nevoie de colaborarea celuilalt factor, pentru ca hotărârile lor să fie acceptate de către poporul credincios. Confirmarea era deci ultimul act al procedurii. Ei considerau că împăratul era însărcinat de Dumnezeu să vegheze la pacea Bisericii şi astfel, convocând sinodul, el îndeplinea o misiune pe care i-o încredinţase Dumnezeu şi aşa făcând, cinstea Biserica. Era dreptul său ca membrii sinodului să-i dea socoteală de rezultatele muncii lor şi pare de datoria sa să le confirme deciziile.

Centrul întregii semnificaţii pnevmatologice şi ecleziologice a sinodului ecumenic este coonştiinţa episcopilor care se întrunesc şi se pronunţă întru Duhul Sfânt. Ei îşi confirmă deciziile prin cuvintele: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”, cuvinte care provin direct din experienţa apostolilor.

La Heracleea, edictul dat la 30 iulie 381 şi adresat proconsulului Asiei, Auxonius, stabileşte consecinţele practice ale unor canoane. Aceasta se referă în special la deciziile formulate în primul şi al treilea canon al sinodului.: „Toate bisericile vor fi de îndată date episcopilor care mărturisesc egalitatea întru dumnezeire a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt şi care sunt în comuniune cu Nectarie al Constantinopolului; în Egipt cu Timotei al Alexandriei; în Orient cu Pelaghie al Laodiceei şi Diodor din Tars; în Asia proconsulară şi în dioceza Asiei cu Amfilohie de Iconium şi Optimus al Antiohiei (în Pisidia); în dioceza Pontului cu Heladius de Cezareea, Otreius de Melitene şi Grigorie de Nyssa; în sfârşit, în Moesia şi în Sciţia, cu Terentius, episcopul Sciţiei (Tomis) şi cu Martyrius, episcopul de Marcianopolis (actualmente Preslav, în Bulgaria)... Toţi cei care nu sunt în comuniune cu sus-numiţii trebuie consideraţi eretici declaraţi şi, ca atare, alungaţi din Biserică”⁷³⁵.

Efectiv, edictul prescrie ca toate bisericile să fie imediat înapoiate episcopilor care mărturisesc egalitatea în dumnezeire a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Pentru a înlătura orice posibil echivoc, edic-tul indică episcopii care trebuie consideraţi ortodocşi şi-l numeşte în frunte pe episcopul Constantinopolului. Această indicaţie a credinţei şi a învăţăturii anumitor episcopi locali este criteriul corectitudinii şi universalităţii deciziilor dogmatice ale sinodului. Aceşti episcopi erau de o ortodoxie confirmată şi beneficiau de buna mărturie a consensului credincioşilor şi de recunoaşterea imperială. Astfel s-a renunţat la orice referire la locul privilegiat al episcopilor Romei şi Alexandriei, cum era înainte. „Această indicare a numelor episcopilor acoperind o arie geografică a întregii Ortodoxii răsăritene – după cum afirmă Hrisostomos Konstantinidis – era un element ecleziologic nou. Aceasta implica succesiunea apostolică în persoane, succesiune care a fost însă zdruncinată în secolul al IV-lea prin hirotonii suspecte şi discutabile de episcopi. Implica totodată şi succesiunea apostolică în învăţătură şi în tradiţia autentică”⁷³⁶.

În principiu, textul ratificării nu se îndepărta de la cererea episcopală, ci repeta aceleaşi puncte şi mai ales afirma că credinţa de la Niceea rămânea dominantă şi „preeminentă”. Fără îndoială, anumite decizii ale sinodului au fost luate în considerare de edictul din 30 iulie. Edictul poate explica ecoul politic al Canonului 3. Dagron consideră că edictul arată mai curând episcopii care reprezintă o anumită ierarhie decât adoptarea unei formule de credinţă. În frunte este Nectarie, ceea ce reprezintă o primă aplicare a Canonului 3. Apoi sunt enumerate Egiptul, doar cu Timotei, episcopul Alexandriei, conform Canonului 2, care nu-l citează decât pe el; Orientul cu Pelaghie al Laodiceii şi Diodor din Tars (scaunul Antiohiei era încă vacant); Asia cu Amfilohie de Iconium şi Optimus al Antiohiei în Pisidia (scaunul Efesului fiind ocupat de un eretic); Pontul cu Heladius al Cezareii Capadociei, Otreios de Melitene şi Grigorie de Nyssa. La sfârşitul enumerării sunt citaţi Terentius de Tomis (mitropolitul Sciţiei)⁷³⁷ şi Martyrios de Marcianopolis (mitropolitul Moesiei II), fără a se menţiona apartenenţa lor la dioceza Traciei.

Această anomalie este corectată de Socrate, care insistă asupra împărţirii diocezelor, presupune că sinodul îi dă lui Nectarie jurisdicţie asupra „Constantinopolului şi Traciei”, şi nu reproduce numele celor doi episcopi ai Sciţiei şi Moesiei⁷³⁸. Sozomen introduce înaintea numelor lui Terentius şi Martyrius menţiunea diocezei Traciei şi pare a plasa astfel Constantinopolul înafara oricărei împărţiri administrative a Bisericii⁷³⁹.

Remarcăm lipsa numelui episcopului Asholius al Tesalonicului, ceea ce poate duce la concluzia că se petrecuse ceva în relaţiile dintre Teodosie şi Asholius, dat fiind că împăratul nu-şi mai citează vechiul prieten dreot garant al ortodoxiei.

Canonul 2 situează Alexandria în fruntea Egiptului şi Antiohia în fruntea Orientului, dar nu prevede pentru Asia, Pont şi Tracia decât o jurisdicţie colegială de mai mulţi episcopi, pentru a lăsa terenul liber Constantinopolului în aceste trei dioceze şi pentru a sustrage capitala jurisdicţiei Heracleii. Omiterea diocezei Traciei nu este mai puţin deliberată: textul legislativ nu vrea să limiteze influenţa Constantino-polului la Tracia, fără acceptul capitalei⁷⁴⁰.

Desigur, edictul nu se referă în mod expres la sinod şi la deciziile sale. El constituie, din partea împăratului, o reglementare în plus în domeniul religios. Se poate afirma cu certitudine că împăratul a răspuns cererii Părinţilor recunoscând anumite măsuri decretate de adunarea sinodală⁷⁴¹.

Cât priveşte apusenii absenţi de la sinod, aceştia au cerut convocarea unui mare sinod general, care să întrunească episcopii celor două părţi ale lumii romane, nu pentru a reveni asupra locului acordat Constantinopolului de către canonul 3, ci pentru a-l susţine în contratimp pe Maxim împotriva lui Nectarie şi pe Paulin la Antiohia. Teodosie le porunceşte să nu se ocupe de treburile Orientului.