Universitatea bucureşti facultatea de teologie ortodoxă catedra de teologie istorică

UNITATEA PRIN SINOADE

I. Sinodul Ecumenic de la Constantinopol 381
În viaţa Bisericii, sinoadele au fost confruntate cu erori care ameninţau viaţa creştină, în dogmele sale esenţiale, şi cu disensiuni care ameninţau grav unitatea Bisericii. În imperiul unificat, era uneori necesar să se adune reprezentanţii întregii Biserici, risipiţi în întreaga lume⁶⁰⁶.

Convocând un sinod, împăratul⁶⁰⁷ are conştiinţa că îndeplineşte, pur şi simplu, una dintre îndatoririle sale. Împăratul este conştient de rolul care-i incumbă, în calitatea sa de a fi primul dintre creştini, de a veghea la pacea şi la unitatea credinţei, într-o Biserică unificată şi pacificată. Trebuie adăugat, de asemenea – şi acest lucru este bine cunoscut –, că pe atunci numai împăratul dispunea de autoritatea necesară şi de mijloacele materiale suficiente pentru a convoca şi a aduna de pretutindeni atâţia episcopi.

Hotărârile sinoadelor ecumenice⁶⁰⁸ au fost ratificate de către împărat ca legi ale Imperiului creştin. Dacă Biserica a contractat obligaţii faţă de Imperiu, şi Imperiul, la rândul său, avea răspunderea de a apăra credinţa ortodoxă. Era firesc în aceste condiţii ca împăratul să pretindă o definiţie precisă a acestei credinţe, astfel încât să poată pune în slujba acesteia aparatul politic şi judiciar al statului. Or, din punctul de vedere al Imperiului, tocmai aceasta era funcţia care revenea sinoadelor ecumenice⁶⁰⁹.

În realitate, Biserica şi tradiţia sa nu s-au conformat niciodată pe deplin acestor interese imperiale : sinoadele ecumenice n-au devenit niciodată organe automate ale infailibilităţii doctrinare şi rareori s-au bucurat de adeziunea imediată a întregii Biserici⁶¹⁰.

Din 325, data convocării primului Sinod ecumenic de la Niceea, şi până la sfârşitul anilor şaptezeci ai veacului al IV-lea, situaţia devenise cu adevărat insuportabilă aât pentru Biserică cât şi pentru stat⁶¹¹.

Este posibil ca proiectul unui sinod ecumenic care să reconstituie unitatea religioasă între cele două părţi ale Imperiului şi să reintroducă ordinea în disciplina ecleziastică să fi fost lua în considerare de către Graţian începând din toamna lui 378. Dar de teama urmărilor încă vii ale controverselor care puteau compromite rezultatul, s-a optat pentru două sinoade separate, unul pentru Răsărit, altul pentru Apus. Urcarea pe tron a lui Teodosie I, întâi ca împărat al Răsăritului, a modificat profund situaţia faţă de linia urmată de Valens. Nous orientare apare limpede în edictul Cunctos populos promulgat la Tesalonic la 28 februarie 380. Prin acest act, Teodosie înţelegea înainte de toate să-şi manifeste hotărârea de a restabili unitatea religioasă a Imperiului pe temeiul ortodoxiei niceene, depăşind astfel ruptura dintre Răsărit şi Apus⁶¹². Acest text anunţa că de acum înainte împăratul va fi el însuşi apărătorul credinţei ortodoxe şi duşmanul ereticilor. Dar este foarte posibil ca Teodosie să fi avut de asemenea anumite obligaţii faţă de Graţian şi de anturajul bisericesc al acestuia din Apus.

Ştim că în acea epocă în Apus s-au impus două personalităţi: Damasius şi Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanumului. Aici, aria-nismul nu provocase pagube şi dezbinări atât de vizibile ca în Răsărit⁶¹³. Pe de altă parte, să nu uităm că în Apus preexistau anumite tendinţe şi eforturi concrete din intenţia de a înfrunta criza ariană a Răsăritului prin iniţiative care mai devreme sau mai târziu aveau să vină din Apus în general şi din Roma în special. Dar Teodosie înţele-sese foarte bine şi adoptase ideea că criza bisericească răsăriteană trebuia luată în considerare şi soluţionată în Răsărit⁶¹⁴.

Astfel, planul definitiv al unui sinod răsăritean fusese pare-se pregătit de Teodosie. La Sirmium, în vara lui 380 a avut loc o întrevedere importantă între Teodosie şi Graţian⁶¹⁵, după care Gratian s-a întors în Italia iar Teodosie s-a dus la Constantinopol⁶¹⁶. Damasius a fost probabil informat de Graţian de această întrevedere şi de eventualitatea convocării unui sinod ecumenic, căci se adresează prin câteva scrisori diferiţilor episcopi din Macedonia, printre care Ascholius al Tesalonicului, punând problema unui sinod care trebuia să se ţină la Constantinopol: „De caetero commoneo sanctitatem vestram, ut quia cognovi dispositum esse Constantinopoli concilium fieri debere...”⁶¹⁷.

Teodosie a venit la Constantinopol în ultimele luni ale anului 380 şi i-a obligat pe arienii de acolo săă restituie ortodocşilor toate bisericile cu bunurile respective. Episcopul Demofilus, anterior episcop de Bereea şi adept al arianismului, refuzând să îmbrăţişeze ortodoxia a trebuit să plece din Constantinopol⁶¹⁸. Poporul l-a cerut pe Grigorie de Nazianz ca episcop, şi împăratul a fost de acord, dar Grigorie nu a acceptat⁶¹⁹.

În mod cert, Teodosie era înconjurat de un mediu bisericesc alcătuit din episcopi cu bună reputaţie şi de o fidelitate de netăgăduit faţă de dogma de la Niceea şi de ortodoxie. Era deci firesc să accepte recomandările şi indicaţiile acestora şi să se lase influenţat în măsurile împotriva arianismului şi îndeosebi în ceea ce priveşte convocarea unui sinod aemănător celui de la Niceea.

Cele două persoane care-l puteau influenţa pe Teodosie erau Ascholius al Tesalonicului şi Meletie al Antiohiei. Primul este cel care l-a botezat pe Teodosie când se îmbolnăvise⁶²⁰. Dar rolul lui Meletie al Antiohiei a fost mult mai important. Acest episcop, primul preşedinte al sinodului, este legat de un eveniment de seamă din viaţa lui Teodosie. Împăratul, înainte de urcarea sa pe tronul imperial, avusese o vedenie cu bătrânul Meletie, care-i prezisese viitoarea sa ascensiune. Istoricul Teodoret descrie cum l-a recunoscut mai târziu împăratul pe Meletie printre membrii sinodului, cum i-a sărutat mâinile şi cum a avut grijă de promovarea sa în sinod⁶²¹. Aceste două persoane – cea de-a doua mai mult decât prima – au avut deci în viaţa, în activitatea şi în politica bisericească a lui Teodosie, precum şi în convocarea sinodului, aceeaşi importanţă pe care a avut-o Osios al Cordobei pentru Constantin cel Mare la primul sinod ecumenic⁶²².

Teodosie a intrat în capitală la 25 noiembrie 380. În numai două luni, la 10 ianuarie 381, a promulgat un alt edict, redactat într-un stil aparent ecleziastic şi cu un ton şi un conţinut pronunţat teologic⁶²³. Prin acest edict, anunţa restabilirea păcii religioase în întreaga ţară, caracterul obligatoriu al învăţăturii de credinţă de la Niceea, interzicerea întrunirilor arienilor în Constantinopol şi obligaţia ce le revenea acestora de a restitui ortodocşilor toate bisericile ocupate, precizând pe de altă parte criteriile dreptei credinţe şi caracteristicile unui credincios ortodox. Aceste criterii şi aceste caracteristici nu mai coincideau cufidelitatea faţă de tot ceea ce episcopul Romei şi cel al Alexandriei primiseră prin tradiţie şi învăţaseră până atunci. Edictul introducea de acum înainte drept criteriu fidelitatea faţă de „dogma de la Niceea”.

Hrisostomos Konstantinidis consideră că „un asemenea criteriu prezentat pentru prima oară într-un înscris imperial, dovedea în mod limpede o atmosferă ecleziastică orientală şi dădea astfel mărturie că îşi avea originea într-un mediu bisericesc sănătos”.

Sozomen afirmă că împăratul „ajungând la o viziune mai limpede asupra lucrurilor”⁶²⁴ a întreprins unele măsuri în sens pozitiv. Acestea sunt deci împrejurările şi evenimentele sub influenţa cărora a fost convocat Sinodul II ecumenic din 381 de către Teodosie⁶²⁵, printr-o scrisoare imperială. Şi asupra acestui punct, influenţa părerilor anturajului său este evidentă.

Sinodul⁶²⁶ s-a întrunit în luna mai a anului 381, în timpul consulilor Eucherius şi Evagrie⁶²⁷. Acest element al convocării impe-riale este una din cele mai semnificative caracteristici ale sinodului care-i subliniază autoritatea şi ecumenicitatea⁶²⁸.

Această convocare imperială este considerată, după cum ştim, dacă nu din punct de vedere teologic, măcar istorico-canonic, drept o condiţie a validităţii şi universalităţii sinodului. Conform concepţiei teocratice a „funcţiei” imperiale, convocarea unui sinod de către împărat era văzută ca unul din elementele ordinii ierarhice a anumitor principii, ca şi a anumitor structuri şi organe ecleziastice. Dacă episcopii se pronunţau întru Duhul Sfânt în fiecare caz de dispută teologică, împăratul, la rândul său, în această ordine ierarhică a persoanelor şi a responsabilităţilor, era cel care, potrivit opiniei generale dar şi exigenţelor juridice, avea dreptul şi puterea de a aduna episcopii. El devenea „cel prin care” Biserica îşi afla posibilitatea de a se reuni şi de a se pronunţa întru Duhul Sfânt⁶²⁹.

Factorul imperial era un element firesc, paralel, care contribuia la fucnţionarea sinodalităţii Bisericii. El era o garanţie a legitimităţii instanţei bisericeşti supreme convocate şi prima etapă a procedurii canonice care trebuia urmată în acest domeniu sinodal. Era deci foarte firesc să se caute printre trăsăturile de ecumenicitate ale unui sinod „convocarea imperială”, la fel ca şi aprobarea imperială a hotărârilor sinodale⁶³⁰.

Nu suntem în posesia scrisorii de convocare nici a celorlalte documente oficiale, dar este înafară de orice îndoială că erau opera împăratului, ca şi pentru celelalte sinoade.

Împăratul a convocat sinodul la Constantinopol. Au fost desigur mai multe motive pentru a se prefera capitala. În primul râmd, importanţa oraşului în calitate de capitală a imperiului, primul între oraşe în ochii laicatului ortodox. Dar mai era şi dorinţa împăratului de a-şi restabili definitiv şi irevocabil capitala în dreapta credinţă. În acest sens trebuie interpretată promulgarea edictului prin care se interzicea orice activitate a arienilor şi cerea restituirea bisericilor ocupate de aceştia. Un alt motiv specific era cel de a fi ales de către sinod un nou episcop pentru scaunul constantinopolitan, vacant de multă vreme. Oraşul era ocupat în întregime şi devastat de arieni şi de falşii lor episcopi. Grigorie de Nazianz, chemat în capitală, nu era decât locum tenens. Socrate scria: „…pentru a întări credinţa de la Niceea şi a hirotoni un episcop pentru oraşul lui Constantin”⁶³¹. Constantinopolul cunoscuse deja activitatea ziditoare şi rodnică a lui Grigorie de Nazianz. Demofilus părăsise oraşul. O definiţie dogmatică elaborată într-o asemenea atmosferă şi promulgată din capitală dobândea o mare valoare teologică şi morală. Sinodul ar fi întrunit astfel toate condiţiile necesare unei recunoaşteri ecumenice valide. Locul întrunirilor era biserica „Sfânta Irina”, menţionată în izvoarele ulterioare, care o pomenesc ca pe „un loc potrivit pentru rugăciune”⁶³².

S-a vorbit despre caracterul limitat al sinodului din cauza unei participări exclusiv răsăritene. Documentaţia de care dispunem este foarte redusă. Actele⁶³³ propriu-zise ale sinodului nu ne-au parvenit; nu s-a păstrat decât textul a patru canoane formulate şi adoptate de adunare, şi textul unei scrisori⁶³⁴ pe care la sfârşitul sinodului episcopii i-au adresat-o împăratului pentru a-i supune hotărârile lor şi a-i cere să le confirme. Autorii ambelor documente sunt martori direcţi, care au luat parte la sinod. Scrisoarea episcopilor răsăriteni, întruniţi la Constantinopol în 382, din care cea mai mare parte participaseră la sinod, şi al cărei text ni l-a păstrat Teodoret⁶³⁵, constituie de asemenea un izvor pentru noi.

Din cauza caracterului său limitat, impresia pe care a produs-o sinodul asupra autorilor contemporani este relativ slabă⁶³⁶. Izvoarele latine îl trec sub tăcere: Rufin şi Ieronim nu fac nici o referire. Izvoarele greceşti, care-l menţionează destul de pe scurt, sunt Istoriile ecleziastice, scrise în prima jumătate a secolul V de către Socrate, Sozomen şi Teodoret. Iar aceşti scriitori se copiază aproape ad literam în ordinea cronologică în care au scris. Indicaţiile lor nu sunt înttdeauna precise, relatările conţin chiar diferite erori şi elemente de legendă. Teodoret este singurul care include câteva documente noi care prezintă oarecare interes.

O a doua mărturie este cea a lui Grigorie de Nazianz, pe care sinodul l-a confirmat în calitatea de episcop al Constantinopolului şi care a prezidat fără îndoială adunarea sinodală un anumit timp. Curând după plecarea sa din oraşul imperial, Sfântul Grigorie şi-a scris memoriile sub formă de poezii. În Carmen de vita sua⁶³⁷ întâlnim mai multe aluzii la sinod. Un alt document contemporan în care ne-am fi aşteptat să găsim lămuriri este cuvântarea rostită în timpul sinodului de către episcopul Grigorie de Nyssa cu prilejul funeraliilor lui Meletie⁶³⁸. Acest discurs este o piesă de retorică, care nu menţionează nici un fapt precis. Omilia⁶³⁹ rostită de Ioan Guiră de Aur în cinstea lui Meletie la a cincea aniversare a decesului acestuia cuprinde unele informaţii.

Mai interesante pentru problemele discutate ale Simbolului constantinopolitan sunt Omiliile catehetice ale lui Teodor de Mopsuestia⁶⁴⁰. Mai rămâne în plus, ca document izolat, o listă destul de exactă a episcopilor prezenţi⁶⁴¹.

O analiză atentă a acestor documente conduce la unele concluzii ferme privind rolul pe care l-a jucat Teodosie la cel de al II-lea Sinod Ecumenic. Scrisoarea de convocare nu s-a păstrat, dar în raportul adresat la ieşirea sinodului, episcopii menţionează în două rânduri scrisoarea sau scrisorile imperiale care i-au invitat să se întrunească la Constantinopol: „...Întrunindu-ne la Constantinopol potrivit scrisorii Înălţimii Tale, am reînnoit mai întâi unirea dintre noi”⁶⁴².

În continuare, episcopii semnalează: „scrisorile de convocare” pe care împăratul le trimisese pentru înrunirea sinodului, recunoscând deci faptul că împăratul îi convocase pentru a se aduna în sinod. Ei lasă să se înţeleagă că împăratul era perfect îndreptăţit să convoace sinodul, estimând că aceasta făcea parte într-o oarecare măsură din obligaţiile sale, întrucât la începutul scrisorii recunosc că Dumnezeu l-a instituit pe împărat pentru a veghea la pacea Bisericii şi la păstrarea dreptei credinţe: „Începem scrisoarea către Înâlţimea Ta prin a-I mulţumi lui Dumnezeu care a stabilit domnia Ta pentru pacea Bisericii şi întărirea credinţei sănătoase”⁶⁴³.

Împăratul a înţeles deci ceea ce aştepta Dumnezeu de la el şi s-a achitat de o îndatorire pe care Dumnezeu i-o încredinţase faţă de Biserică. El trebuie să apere această Biserică de erezii. Aşa se explică faptul că episcopii au putut spune aşa cum au făcut-o în a doua parte a scrisorii, că împăratul, convocând sinodul, a dat Bisericii dovezi de cinstire: „...aşa cum ai cinstit Biserica prin scrisorile de convocare...”. Achitându-se de această obligaţie, împăratul dă dovadă de respect faţă de Biserică şi astfel o cinsteşte, în felul său.

Într-un mod foarte limpedem episcopii atribuie împăratului îndatoriri faţă de Biserică şi prin urmare datoria de a veghea la pacea Bisericii şi la păstrarea credinţei. Convocarea unui sinod constituie unul din mijloacele de care dispune împăratul pentru a-şi îndeplini îndatorirea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o faţă de Biserică.

Ioan Gură de Aur, într-o omilie din 386-387, pentru pomenirea episcopului Meletie al Antiohiei, spune printre altele că „scrisorile împăratului l-au chemat pe Meletie la Constantinopol”. Iar mai departe semnalează că toţi episcopii fuseseră convocaţi acolo prin scrisori imperiale⁶⁴⁴. Istoricii Socrate⁶⁴⁵, Sozomen⁶⁴⁶ şi Teodoret⁶⁴⁷ atribuie în mod explicit lui Teodosie convocarea sinodului⁶⁴⁸.

Nu ştim când a trimis Teodosie scrisorile de convocare. Invitaţia nu a fost adresată individual fiecărui episcop, ar fi sot nevoie de prea mulţi scribi. Convocarea era trimisă acelui episcop care se afla în fruntea provinciei ecleziastice respective. Acesta reunea episcopii care făceau parte din districtul său, iar cu prilejul acelei adunări, episcopii provinciei îi desemnau pe cei care urmau să se ducă la sinod şi îi împuterniceau pe aceştia să-i reprezinte.

Întrunirea sinodului era deci stabilită înainte de sfârşitul lunii noiembrie 380, chiar dacă convocările nu fuseseră încă trimise la data aceea. Cât despre data întrunirii, ea se situează probabil între februarie şi martie 381⁶⁴⁹. Nu este exclus ca Teodosie să se fi hotărât sub influenţa lui Meletie, care se afla la Constantinopol de la începutul anului. In orice caz, ecourile strădaniilor lui Meletie de a predetermina rezultatul viitorului sinod transpar în lista membrilor adunării.

Primul Sinod de la Constantinopol este considerat după tradiţie drept „sinodul celor 150 de părinţi”. Dacă cercetăm mărturia diferitelor liste episcopale, această cifră apare cu totul plauzibilă. Pornind de la aceste liste, regăsim cu destulă precizie circa 140 de episcopi. Aceştia proveneau doar din partea orientală a imperiului, lucru menţionat de istorici: „...Pentru acest motiv ... el (împăratul) a poruncit ca doar epsicopii din jurisdicţia sa să se întrunească în oraş”, afirmă Teodoret⁶⁵⁰. Motivul acestei limitări geografice era faptul că Teodosie , împărat al părţii orientale a statului, nu avea dreptul să convoace decât episcopii aflaţi în jurisdicţia sa. Pe de altă parte, aceştia erau cei care puteau să ajungă mai lesne la timp în capitală. Episcopii proveneau din Asia Mică, unii din Tracia, din Siria şi din Palestina. Socrate⁶⁵¹, urmat de Sozomen⁶⁵², afirmă că, înafară de cei 36 de episcopi din partida aşa zisă a Macedonenilor cu tendinţe semiariene, împăratul nu-i poftise decât pe episcopii care-i „împărtăşeau credinţa”. Ba mai mult, episcopii Helespontului şi ai Ioniei, care aparţineau în masă pnevmatomahilor macedoneni, fuseseră invitaţi de împărat cu multă prudenţă şi prevedere. Aceştia sosiseră înainte de deschiderea sinodului, dar neacceptând propunerile de împăcare, întemeiate pe credinţa de la Niceea, pe care le făcuse împăratul cu privire la deofiinţime, au părăsit oraşul într-un mod spectaculos şi provocator. Ulterior au pus în circulaţie o scrisoare enciclică adresată episcopilor şi credincioşilor cerându-le să rămână fermi în vechile lor convingeri şi învăţături. Ei erau prezidaţi de Elesius de Cizic şi de Marcian de Lampsaca.

Printre episcopii participanţi la sinod se numărau Părinţi renumiţi pentru învăţăturile şi pentru apostolatul lor. Dintre aceştia, cei mai remarcabili erau Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Meletie, Chriril al Ierusalimului⁶⁵³, Diodor din Tars, Amfilohie de Iconium, Petru al Sebastei. Grigorie de Nyssa⁶⁵⁴, fratele Sfântului Vasile, era gânditorul şi filosoful grupului celor trei mari capadocieni.

Potrivit lui Grigorie de Nazianz, episcopii nu au venit toţi împreună la Constantinopol. Un prim grup, şi cel mai important, venit pentru deschiderea sinodului, cuprindea ereprezentanţii întregului Orient, cu excepţia Egiptului: „Toţi cei care conduceau poporul creştin din Orient, cu excepţia episcopilor egipteni, scria Grigorie, episcopii regiunilor celor mai îndepărtate ale continentului şi din insule au sosit la cea de-a doua Romă: conduşi de planurile divine pe care nu le cunoaştem, s-au adunat pentru a întări învăţătura conform evlaviei”⁶⁵⁵.

După moartea lui Meletie, la Constantinopol s-a prezentat un al doilea grup, care cuprindea „egipteni” şi „macedoneni”⁶⁵⁶. Printre egipteni se aflau episcopul Alexandriei, Timotei, şi episcopul Oxirincului, Dorotei. Desigur, mai erau şi alţi episcopi în delegaţia egipteană.

Sosirea târzie a egiptenilor şi a macedonenilor îi preocupă de mult timp pe istorici care, asemenea lui Baronius şi Tillemont, îi găsesc diferite explicaţii. În comunicarea sa din 1953, W. Ensslin⁶⁵⁷, care adoptă părerea deja exprimată a lui Baronius, pare a considera că aceşti episcopi nu ar fi fost convocaţi de la început împreună cu ceilalţi. Dar Teodosie îi va fi invitat deabia după moartea lui Meletie, tocmai din cauza problemelor care s-au ivit în sinod în urma morţii lui Meletie. Acest mod de a privi cauza întârzierii este perfect acceptabil, dacă interpretăm pasajul lui Grigorie de Nazianz: „Venere enim, venere, subito vocati, ut pacis proposito aliquid operae navarent, Aegyptii et Macedones...”⁶⁵⁸.

Dintre macedoneni⁶⁵⁹ nu-l cunoaştem după nume decât pe Asholius al Tesalonicului, care-l botezase pe Teodosie cu câteva luni înainte.

În afară de această delegaţie egipteană foarte restrânsă, geografia ecleziastică a primului sinod de la Constantinopol cunoaşte şi alte laczne foarte semnificative în rândul episcopilor orientali. Astfel, nu figurează nici un reprezentant al provinciilor Asiei, Helespontului, Lidiei sau al insulelor, care se aflau sub influenţa macedoneană. Astfel, episcopatul legat de centrul eclezisatic al Antiohiei a reprezentat coloana vertebrală a sinodului⁶⁶⁰.

Dacă lăm în considerare şi numele episcopilor, nu numai originea lor, vom constata că în mare măsură sunt cele ale participanţilor la sinodul antiohian din 379. Acest fapt ne arată cât de bine organizat era grupul meletian, care s-a prezentat la sinod cu un program precis.