Universitatea bucureşti facultatea de teologie ortodoxă catedra de teologie istorică

Împăratul ca episcop din afară

După Vita Constantini a lui Eusebiu, panegiric al cărui schelet este alcătuit pe biografia idealizată a împăratului, Constantin le-ar fi impus celor din jurul său o viaţă cucernică, retrăgându-se zilnic pentru a se ruga în genunchi şi conducea ceremoniile „asemenea unui hierofant”¹¹⁴. El a stabilit clar o legătură între prosperitatea statului şi unitatea Bisericii şi a considerat din acea clipă că cea dintâi datorie a sa era cea de a veghea ca în Biserică să fie o singură credinţă, o singură dragoste curată şi o singură evlavie faţă de Dumnezeu¹¹⁵.

El le va fi spus episcopilor că se consideră episcopul din afară: „Dumnezeu v-a chemat să fiţi episcopi pentru tot ceea ce ţine de treburile dinlăuntru ale Bisericii. Iar pentru cele dinafară, m-a rânduit pe mine episcop” ¹¹⁶.

Dacă dăm deci crezare celor spuse în Vita Constantini, primul împărat s-ar fi considerat deci pe sine drept episcop: el îşi va fi atribuit acest titlu declarând membrilor episcopatului catolic că este el însuşi un „επισκοπος των εκτος”, care se traduce prin episcop din afară. Prima întrebare care se pune cu privire la această mărturie a lui

Eusebiu de Cezareea se referă la sensul exact al cuvintelor „των εκτος” prin care Constantin preciza natura şi întinderea jurisdicţiei sale episcopale. Potrivit opiniei lui Daniel De Decker, din punct de vedere gramatical, expresia „των εκτος” este ambiguă. Este vorba de un genitiv masculin sau de un neutru plural? „των εκτος” poate însemna „oameni dinafară” sau „lucruri dinafară”¹¹⁷. Se poate înţelege expresia „επισκοπος των εκτος” ca episcop „in partibus infidelium”¹¹⁸. Prin aceasta, voia să-şi exprime convingerea că populaţiile încă necreştine îi fuseseră încredinţate din punct de vedere religios, având misiunea de a le face cunoscută Evanghelia lui Hristos. În aceste circumstanţe, putem înţelege condiţiile tratatului de pace semnat în 332 între bizantini şi goţi, când goţii, care fuseseră învinşi, au devenit în termenii tratatului, aliaţi (foederati) ai Imperiului. În acest sens poate fi înţeles episcopatul lui Constantin. Printre alte condiţii, se menţionează că goţii trebuie să garanteze libertatea creştinilor. Socrate, într-un pasaj al Istoriei Ecleziastice, consideră indubitabil acest an ca fiind începutul activităţii misionare libere de dincolo de Dunăre¹¹⁹. Ca un protector comun de pretutindeni¹²⁰, el se îngrijeşte până şi de creştinii aflaţi în Persia. Aceasta arată şi că împăratul se considera drept un reprezentant legitim al lui Dumnezeu, întrucâtva în afara ierarhiei clericale, dar abilitat să intervină în problemele religioase¹²¹.

Eusebiu afirmă că împăratul Constantin a fost rânduit de Dumnezeu ca „un episcop comun – κοινος επισκοπος” şi îl arată şezând între Părinţi „ca unul de-al lor”¹²². Pentru Hugo Rahner, această expresie nu înseamnă „episcop pentru cei care sunt înafara Bisericii”, ci trebuie înţeleasă în sensul unei suveranităţi protectoare exercitate asupra Bisericii¹²³. Constantin, în lunga sa scrisoare către Răsăriteni, se consideră drept instrumentul divinităţii: „o mare nelegiuire domnea peste oameni, statul era în pericol de pieire, trebuia găsit de urgenţă un remediu. Astfel, Dumnezeu m-a chemat, spune Constantin, pe mine care, plecând pe atunci de la marea Bretonilor... am alungat şi risipit, cu ajutorul unei puteri superioare, toată teroarea care domnea, astfel încât neamul omenesc, luminat prin mijlocirea mea, să se reîntoarcă la slujirea legii preasfinte şi, totodată, sub îndrumarea Atotputernicului, să se răspândească preafericita credinţă”¹²⁴.

Împăratul arată mult respect episcopilor; îi cheamă la Niceea prin scrisori considerate drept „τιμητικα”¹²⁵. La şedinţa de deschidere, nu se aşează pe jilţul scund, de aur masiv, înainte să-i facă semn episcopii, îi ascultă cu atenţie, stă printre ei unul de-al lor. Inspirat de Dumnezeu, Constantin a convocat sinodul. La prima şedinţă, a luat el însuşi cuvântul, în latineşte: „Prieteni, dorinţa mea supremă era de a vă vedea adunaţi la un loc, şi iată că mi se împlineşte. Aduc în mod public mulţumiri împăratului lumii care, după toate binefacerile Sale, îmi dăruieşte şi această binefacere, încă şi mai mare, de a vă vedea pe toţi adunaţi într-o dorinţă comună de bună înţelegere. Fie ca nici un vrăjmaş răufăcător să nu ne tulbure pacea prezentă; şi întrucât, prin puterea Dumnezeului Mântuitor, tiranii care se ridicaseră împotriva lui Dumnezeu au dispărut, fie ca nici un demon viclean să nu expună blasfemiilor dumnezeiasca lege. În ceea ce mă priveşte, consider tot atât de temut cât şi un război orice răzvrătire în interiorul Bisericii lui Dumnezeu şi m-ar îndurera mai mult decât cele din afară”¹²⁶.

Împăratul ţine mult la faptul de a fi împreună-slujitor al lui Dumnezeu cu episcopii, fiind prezent şi luând parte la cercetarea adevărului ca unul dintre aceştia. În scrisorile sale, prin care conferea o autoritate oficială deciziilor episcopilor, apare ca răspunzător, păzitor al deciziilor sinodului, atât dogmatice cât şi disciplinare¹²⁷. Dar, potrivit izvoarelor, reiese că Eusebiu îi acordă de fapt mai multă importanţă împăratului decât episcopilor: dat fiind că împăratul are rolul de căpetenie în sinod, episcopii sunt lăsaţi pe al doilea plan, dar împăratul continuă să le poarte respectul datorat oamenilor lui Dumnezeu. „Purtând o grijă deosebită Bisericii lui Dumnezeu, în timp ce unii nu se înţelegeau între ei în diferite regiuni, (el însuşi) ca un episcop comun rânduit de Dumnezeu întruneşte sinodul slujitorilor lui Dumnezeu. Fără a considera că nu este de demnitatea sa să ia parte la adunarea lor, el participa la cercetarea chestiunilor care făceau obiectul deliberărilor lor, judecând ca arbitru problemele referitoare la pace, şi astfel el şedea în mijlocul lor ca un membru al acestei adunări, după ce îşi îndepărtase străjerii, soldaţii şi orice fel de păzitori, protejat de temerea de Dumnezeu şi înconjurat de cei mai vrednici dintre credincioşii săi tovarăşi. Apoi, pe cei pe care-i vedea supunându-se celei mai bune opinii, înclinaţi către echilibru şi bună înţelegere, îi aproba fără rezerve, arătându-se bucuros de acordul general; cât despre cei care nu se lăsau convinşi, dimpotrivă, se îndepărta de ei cu dezaprobare”¹²⁸.

Constantin se manifestă „ca un episcop”, dar nu întrutotul; nu are puterea de a hirotoni, nici de a săvârşi Sfânta Jertfă, de altfel, nici măcar nu este botezat! Este universal, căci arbitrează conflictele survenite între episcopii diferitelor provincii. În concepţia lui Eusebiu, este „un împărat care, prin gesturile sale, prin atitudinea sa, îi respectă pe capii diferitelor Biserici până la a-i trata ca pe nişte colegi, rămânându-le totodată mult superior, fiind judecătorul disputelor lor, adevăratul conducător al Bisericii”¹²⁹.

Împăratul Constantin se consideră, în actele pe care le emite privitor la treburile Bisericii, drept omul sau instrumentul lui Dumnezeu. Convocându-l pe Arie la curte, îi spune: „vino către mine, către omul lui Dumnezeu. Fii încredinţat că prin întrebările mele îţi voi cerceta cu grijă inima”¹³⁰. Regăsim această imagine în panegiricele latineşti ale lui Constantin, care reflectă viziunea despre sine pe care împăratul voia să o ofere supuşilor săi în primii ani de domnie¹³¹. Suveranul împreună-slujitor cu episcopii se arăta în acelaşi timp, fără a folosi însă termenul, ca un „διδασκαλος” al schismaticilor şi ereticilor din Biserica cea Mare¹³².

În ce sens se consideră oare Constantin un episcop? La modul creştin sau la modul păgân? Din închinarea duhovnicească pe care Constantin o aduce lui Dumnezeu, Eusebiu face o jertfă curată şi fără de prihană adusă, după pilda lui Hristos, de către un împărat preot. Se pune întrebarea dacă prin expresii ca „episcop dinafară” sau „episcop comun”, Constantin sau Eusebiu nu s-au gândit oare la atribuţiile împăratului ca Pontifex Maximus¹³³, Constantin continuând să conducă cele două religii mai ales în acest spirit. Mai precis, să spunem că în acest mod şi-a înţeles Constantin obligaţiile sale de Mare Pontif, căci a ţinut să cureţe cultul de necredincioşi. Chiar şi atunci când desfiinţează anumite rituri păgâne, Constantin nu face, de fapt, decât să-şi exercite funcţiile de Pontifex Maximus. Nu se poate şti dacă Constantin a desfiinţat anumite rituri păgâne în calitatea sa de Pontifex Maximus sau, pur şi simplu, în calitatea sa de împărat¹³⁴.

Constantin nu este, de altfel, ultimul împărat care a păstrat titlul de suveran pontif. În fapt, toţi urmaşii săi au continuat să-l poarte, Graţian fiind cel care renunţă la el. Rolul de Pontifex Maximus pare incompatibil cu calitatea de creştin. Ca Pontifex Maximus nu se putea interesa de treburile Bisericii fără a se considera investit cu această misiune de către Dumnezeul Cel Suprem. „Călăuzit de Tine, scria el într-un edict, am început şi am împlinit cele întreprinse pentru binele oamenilor. Am purtat înaintea mea semnul Tău sacru, conducându-mi astfel oştirea la victorii strălucite. Mă simt îndemnat să trec eu însumi la treabă pentru a restaura Sfânta Ta Casă, devastată în chip criminal de oameni ticăloşi şi nelegiuiţi”¹³⁵.

Ca Pontifex Maximus, Constantin se considera autorizat să intervină în treburile Bisericii. El se erijează cel mai adesea nu în teolog cât în judecător al credinţei, apărând doctrina creştină de orice schismă, de orice rătăcire şi nădăjduind să restabilească unitatea imperiului.

Împăratul îşi manifesta rolul de „episcop al celor din afară” convocând sinoadele. Eusebiu afirmă că împăratul Constantin convoca „în adunare slujitorii lui Dumnezeu ca şi cum Dumnezeu l-ar fi autorizat să fie episcopul tuturor”¹³⁶ , alegea el însuşi locul şi chiar data întrunirii, şi facilita venirea episcopilor la sinod îngăduindu-le să se folosească de poşta imperială¹³⁷, iar pe cei ce refuzau să vină uneori îi pedepsea. Chiar dacă nu prezida el adunarea, alegea în schimb pe cel care să prezideze şi, în multe cazuri, comisarii imperiali au jucat un rol eficace în dezbaterile sinodale¹³⁸. Împăratul ratifica hotărârile sinodale. Animat întotdeauna de o dorinţă de bună înţelegere şi de unitate, veghea la respectarea canoanelor ecleziastice, pretinzând din partea sinoadelor din Antiohia şi Tir să le respecte, şi aprecia punerea lor în aplicare, arătându-se preocupat de ortodoxia episcopilor. Aceste decizii deveneau imediat obligatorii pentru credincioşi, ca legi religioase. Mijloacele seculare de constrângere devin astfel utile împotriva opozanţilor¹³⁹. Împăratul rămânea păzitorul deciziilor sinodului ecumenic, judecătorul suprem al respectării acestor decrete. De o problemă ca cea a stabilirii datei Paştilor se ocupa personal¹⁴⁰. În realitate, rânduirea calendarului civil şi religios şi mai ales stabilirea zilelor de sărbătoare era îndatorirea lui Pontifex Maximus¹⁴¹.

Se poate astfel presupune că împăratul se manifesta ca un episcop dinafară promulgând legile necesare pentru ca Biserica să poată trăi în libertate: „vă dau dinafară legile pentru cadrul social al existenţei voastre”.

Este greu de admis că împăratul ar fi încercat să se asemene lui Hristos sau să se arate drept chip al Acestuia, aşa cum avea să caute Eusebiu mai târziu să ni-l înfăţişeze. De asemenea, este puţin probabil că acest „episcop dinafară” sau „comun” ar fi voit să treacă drept un Apostol, nici un text constantinian neîndreptăţind o astfel de ipoteză. Totodată, este foarte dificil de descoperit vreun reflex al conştiinţei apostolice a împăratului în επισκοπος των εκτος¹⁴².