Universitatea „ovidius constanţa facultatea de psihologie

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

1. Complexul de tulburări care au loc în plan anatomic, fiziologic şi/sau funcţional, diminuând semnificativ capacitatea adaptivă a copi­lului (persoanei) în cauză şi creându-i acestuia dificultăţi în procesul dezvoltării şi în raporturile cu semenii săi, reprezintă o deficienţă. Când datorită gravităţii tulburărilor, precum şi datorită unor condiţii precare de mediu şi de educaţie, copilul respectiv nu se poate adapta cerinţelor minimale impuse de comunitatea socială căreia îi aparţine, atunci deficienţa devine cauză a unei stări de handicap. Odată insta­lată, starea de handicap creează condiţii pentru consolidarea şi chiar agravarea deficienţei. Rezultă că între deficienţa şi starea consecutivă de handicap există o complexă relaţie de intercondiţionare.

1.1. Domeniul ştiinţific interdisciplinar şi cu ramificaţii interdisciplinare, care aprofundează modalităţile de cunoaştere şi de rezolvare a problemelor de educaţie specială, instruire şi terapie complexă a copiilor cu deficienţe, respectiv a şcolarilor cu handicap, se numeşte psihopedagogie specială.

Interdisciplinaritatea acesteia rezultă din caracteristicile sale ca «ştiinţă de sinteză», care a luat fiinţă la intersecţia dintre psihologie, ştiinţele educaţiei, sociologie şi alte domenii ştiinţifice şi practice, iar caracterul intradisciplinar se concretizează în ramurile sale bine dis­tincte, ale căror obiectiv de studiu îl reprezintă diferitele categorii de copii cu deficienţe, incapacităţi şi cu stări consecutive de handicap.

1.2. Când starea de handicap este consecutivă deficienţei mintale, studiul aprofundat al acestei stări - şi al modalităţilor prin care ea poate fi depăşită parţial sau, uneori, total - intră în sfera de com­petenţă a psihopedagogie! speciale a handicapaţilor mintal sau de intelect.

2. Una dintre temele centrale, pe care le abordează psihope­dagogia specială, se referă la etiologia stărilor de handicap consecutiv diferitelor deficienţe, inclusiv deficienţei mintale.

2.1. Factorii etiologici (cauzali) ai deficienţei mintale se situează în următoarele categorii de fenomene:

- Ereditatea, adică zestrea genetică, sau ceea ce este moş­tenit, în această categorie intră:

a) factorii genetici nespecifici care dau naştere deficienţei mintale endogene

şi

b) factorii genetici specifici, constând în aberaţii cromozomiale şi în deficienţe specifice ale ge­nelor (disfuncţii metabolice, disfuncţii endocrine etc.).

- Mediul şi educaţia, adică ceea ce este dobândit, în această categorie intră factorii etiologici prenatali, perinatali, postnatali şi psihoafectivi (care dau naştere diferitelor forme ale deficienţei mintale exogene).
2.2. Prin acţiunea, de regulă, complexă şi înlănţuită, a unor factori nocivi asupra organismului, îndeosebi asupra sistemului nervos central în diferite etape ale procesului de creştere şi maturizare, se produce o accentuată scădere a eficienţei mintale, precum şi o sem­nificativă diminuare a capacităţii de adaptare şi integrare socială, adică o stare de handicap consecutiv deficienţei mintale.

Studiul temeinic al factorilor etiologici ai deficienţei mintale reprezintă o importantă condiţie pentru iniţierea măsurilor vizând profi­laxia şi terapia specifică a acestui fenomen. Pentru ca măsurile iniţiate să fie eficiente, este necesară abordarea timpurie şi complexă, în echipă interdisciplinară, a oricărui caz de handicapare consecutivă deficienţei mintale.

3. Printre caracteristicile cele mai evidente ale deficienţilor mintal se numără diferite întârzieri şi tulburări ale procesului dezvol­tării: întârzierea debuturilor specifice micii copilării (apariţia gânguritului, primele cuvinte, primii paşi etc.), întârzierea în dezvoltarea limbajului, întârzierea în dezvoltarea intelectuală, tulburarea desfăşu­rării normale a procesului de formare a unei personalităţi armonioase, echilibrate, mature. Toate acestea au ca rezultat scăderea eficienţei adaptării şi integrării în comunitate a celor în cauză.

Între copiii cu deficienţe mintale şi copiii normal dezvoltaţi inte­lectual există, fără îndoială, şi unele deosebiri, mai mult sau mai puţin evidente, în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică şi anatomo-fiziologică, acestea trebuind să fie cunoscute şi de către psihopedagog, în scopul participării sale eficiente la echipa interdisciplinară, care elaborează şi aplică programele adaptate, personalizate, de educaţie specială şi terapie complexă.

Tangenţial, ne-am referit şi noi la unele dintre deosebirile respective, atunci când am descris, de exemplu, caracteristicile dezvoltării în cazul anumitor sindroame oligofrenice determinate genetic, precum şi cu ocazia analizei trăsăturilor de specificitate ale deficienţilor mintal. O prezentare mai extinsă a problematicii respective poate fi găsită, desigur, în lucrările cu profil medical.

Întârzierile în dezvoltare şi diferenţele calitative, în raport cu copiii având o dezvoltare mintală normală, stau la baza diverselor clasificări ale copiilor cu deficienţă mintală, precum şi la baza descri­erilor prin care se urmăreşte evidenţierea acelor caracteristici diferenţiatoare, ce trebuie avute în vedere în elaborarea programelor de intervenţie ameliorativă.

Evaluarea nivelului de dezvoltare într-un proces modem de diagnoză, dinamică şi formativă care nu elimină ci întregeşte sistemul tradiţional de psihodiagnoză - oferă posibilităţi largi de cunoaştere a caracteristicilor copiilor cu deficienţă mintală şi cu alte probleme de adaptare, datorate unor insuficienţe intelectuale. La rândul său, cu­noaşterea aprofundată a caracteristicilor acestor copii asigură posi­bilitatea abordării diferenţiate în procesul de modelare compensatorie a personalităţii lor, în perspectiva depăşirii stării de handicap.

4. Trăsăturile care fac diferenţa esenţială între copiii şi adoles­cenţii cu deficienţe mintale şi cei având caracteristici intelectuale şi o dezvoltare mintală normală se numesc, în limbajul psihopedagogie, trăsături de specificitate a deficienţei mintale.
4.1. Noţiunea de specificitate nu trebuie legată de o singură manifestare sau trăsătură, oricât de evidentă ar fi ea, ci de ansamblul unor astfel de trăsături şi manifestări, în această viziune, specificitatea deficienţei mintale şi a sării consecutive de handicap constă, de fapt, în dereglarea dinamicii dezvoltării psihointelectuale, precum şi a dina­micii corticale, aceste dereglări generând, ca manifestări specifice: caracterul restrâns al proximei dezvoltări (după L S. Vâgotski), «vâscozitatea genetică» (după B. Inhelder), heterocronia sau întârzierea inegală a parametrilor dezvoltării la acelaşi individ (după R. Zazzo), inerţia patologică sau oligofrenică (după A.R. Luria). Toate acestea au drept consecinţă scăderea eficienţei intelectuale şi adaptative a per­soanei în cauză sub nivelul minimal al cerinţelor impuse de societate, cu alte cuvinte, determină instalarea stării propriu-zise de handicap mintal.

Trebuie reţinut însă că - aşa cum rezultă din diferite cercetări şi experienţe practice recente - în condiţii favorabile de mediu, educaţie şi terapie specifică, există reale posibilităţi de diminuare a manifestării trăsăturilor de specificitate a deficienţei mintale la un individ sau altul şi chiar de prevenire a instalării stării consecutive de handicap. Pentru aceasta însă este necesară o cunoaştere temeinică, de către psihopedagogul practician şi ceilalţi participanţi la echipa interdisciplinară de intervenţie ameliorativă, a constelaţiei de manifestări con­crete, prin care trăsăturile de specificitate ale deficienţei mintale se particularizează în profile psihologice individuale.

De asemenea, este necesară abordarea cât mai de timpuriu posibilă a oricărui copil la care se observă situaţii de întârziere sau alte dereglări ale procesului normal de dezvoltare, în vederea elaborării şi aplicării intensive a programelor individuale de intervenţie profilactică şi ameliorativă.
În realizarea acestor programe individuale, o deosebită importanţă are implicarea masivă şi stabilă a familiei.
5. O caracteristică majoră, prin care specificitatea stărilor de handicap mintal se manifestă la fiecare copil sau adolescent cu defi­cienţe mintale o reprezintă diminuarea accentuată a capacităţii de generalizare, fenomen considerat de către unii specialişti ca repre­zentând simptomul central al sindromului oligofrenic. Acest «simptom central» influenţează puternic eficienţa proceselor cognitive ale şco­larilor cu handicap mintal, în strânsă legătură cu valorile scăzute, atât a sensibilităţii lor absolute, cât şi, mai ales, a sensibilităţii diferenţiale.

Activitatea perceptivă la deficienţii mintal se deosebeşte prin lentoare, rigiditate şi insuficientă organizare, ceea ce determină carac­terul limitat, fragmentar, incomplet, cu alte cuvinte, sărăcia imaginilor mintale primare. Aceste caracteristici ale percepţiei se reflectă negativ asupra formării şi dezvoltării celorlalte procese cognitive ale defi­cienţilor mintal, în primul rând, asupra reprezentărilor, care dobândesc un caracter îngust şi unilateral, fiind slab diferenţiate, rigide şi insu­ficient corelate cu experienţa.

Gândirea deficienţilor mintal se caracterizează, la rândul său, prin dificultăţi accentuate de abstractizare şi generalizare, prin incapa­citatea de a se desprinde de concretul nemijlocit (concretismul excesiv), prin inerţia şi lentoarea, ori, dimpotrivă, prin precipitarea operaţiilor mintale, dar şi a celor practice, prin dificultăţi majore în realizarea transferului experienţei şi a aplicării în situaţii noi a cunoştinţelor însuşite etc.

De asemenea, şi imaginaţia este foarte slab dezvoltată la copiii cu deficienţă mintală, aceştia caracterizându-se prin lipsa de fantezie, de creativitate, de empatie, de previziune etc.

Eficienţa activităţii cognitive poate fi influenţată la şcolarii cu handicap mintal şi de volumul limitat al memoriei, de fidelitatea redusă a acesteia, de uitarea accelerată şi masivă, de instabilitatea şi lipsa de concentrare a atenţiei etc.

Totodată, exersarea sistematică a capaci­tăţii mnezice şi a atenţiei poate juca un important rol compensator în activitatea cognitivă, cu condiţia ca această exersare să fie integrată unei terapii complexe, desfăşurată cu şcolarii handicapaţi mintal, atât în grup, cât şi individual.

6. Specificitatea deficienţei mintale se reflectă şi în particu­larităţile limbajului la şcolarii cu handicap mintal, particularităţi printre care un loc central îl deţine caracterul polimodal al defectelor de vor­bire şi al tulburărilor de limbaj, precum şi asocierea acestora cu alte tulburări şi insuficienţe ale dezvoltării. Unele dintre tulburările asociate la care ne referim se pot constitui chiar în factori cauzali sau de agra­vare a diferitelor defecte de pronunţie, de ritm şi fluenţă a vorbirii, de citire, de scris etc. Altele contribuie la imprimarea unei accentuate rezistenţe la măsurile de corectare a tulburărilor de limbaj prezente la şcolarii cu handicap mintal. Tocmai de aceea, în clasele mici ale şcolii speciale ajutătoare, tulburările de limbaj şi defectele de vorbire sunt prezente la majoritatea elevilor.

Deşi sub influenţa activităţilor instructiv-educative şi terapeutice, aceste tulburări şi defecte se diminuează şi se reduc treptat, ele se pot întâlni, destul de frecvent, şi la diferiţi elevi din clasele mari, fie datorită orientării târzii spre măsuri tera­peutice adecvate şi pierderii, în acest fel, a perioadelor optime de corectare a diferitelor funcţii psihice, inclusiv a limbajului, fie datorită unor fenomene decompensatorii, frecvente la deficienţii mintal, mai ales la vârsta pubertăţii.

În condiţiile şcolii speciale ajutătoare, obiectivele urmărite la cabinetele de terapia limbajului depăşesc sarcinile muncii logopedice obişnuite, corelându-se strâns cu alte obiective importante ale educa­ţiei şi terapiei complexe a şcolarilor cu handicap mintal. Activităţile de corectare a vorbirii şi terapia limbajului, ca parte integrată a sistemului de terapie complexă, pot contribui la integrarea eficientă a şcolarilor respectivi în procesul învăţării şi al comunicării curente, la pregătirea lor pentru integrarea socială multiplă. Activităţile organizate de învă­ţare oferă, la rândul lor, terapiei limbajului cadrul necesar de desfă­şurare, principii şi procedee de lucru, care se asociază demersului metodologic specific în corectarea fiecărei tulburări de limbaj.