Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

13 februarie
Andrei crede că poate rezolva prin deriziune, şar­jă şi apel la venerabilitatea problemei un impas care face parte din însăşi reţeta noastră de fabricaţie.

Cînd l-am numit odată neonest (şi a tresărit) nu m-am referit la caracterul lui, ci la consecinţele for­maţiei lui. De aia e bună filozofia şi Andrei plăteşte cu această "neonestitate intelectuală" fronda ― din care şi-a făcut un program de viaţă ― la adresa filo­zofilor. Ar fi "avut ce face" cu Kant şi Heidegger. S-a ferit însă instinctiv ca cineva să-i tulbure certitu­dinile şi "liniştea ezoterică". Ne-am rezistat unul altu­ia dintr-un "orgoliu al domeniului" prost înţeles.

În Amintirile lui Jung sau în Memoriile lui Eliade sînt destule exemple de intruziune, prin vis, a unei alte ordini a lucrurilor în viaţa noastră. Eu însumi m-am simţit vizitat în cîteva rînduri de oameni care au jucat un rol deosebit în viaţa mea: bunicul meu, mama, Noica, Bernea... Nu deschiderea către posi­bilul altei lumi îmi lipseşte, ci disponibilitatea de a crede că invizibilul poate fi sistematizat, investigat, într-un cuvînt cunoscut. Pentru mine religiile sînt enorme metafore ale transcendenţei. Cînd spun "metafore", iau cuvîntul în sens propriu: o uriaşă cantitate de elemente din lumea vizibilului este mo­bilizată şi pregătită pentru a fi "transportată dinco­lo" (metaphorein), cu gîndul că în felul acesta invizi­bilul ar putea fi intuit, aproximat etc. În mod stîngaci (şi disperat) se încearcă cucerirea invizibilului prin vizibil şi a necunoscutului prin cunoscut. Toate re­ligiile au generat, lezînd însăşi natura transcenden­ţei, arte vizuale şi opere de elocinţă şi au constrîns transcendentul să renunţe la prestigiul ineficace al vidului şi tăcerii şi să accepte, din raţiuni electorale, ofensa plebeiană a imaginii şi cuvîntului. "Povestea" şi "desenul" au pătruns în spaţiul inexprimabilu­lui şi al fără-de-chipului.

Evident, bietul spirit întrupat, aruncat etc. trebuia să se sprijine pe "ceva" pentru a face saltul către ori­ginile Proiectului. Anatomia corpului, arborele, aripa, puntea, pragul, scara, crucea etc. au devenit "simboluri", pecetluiri ale separaţiei abolite (sytnballein) dintre vizibil şi invizibil.

Numai că ceea ce iniţial a fost un compromis de "traducere", ceea ce s-a născut ca o convenţie baza­tă pe o neputinţă de fond a terminat prin a deveni aprig, revendicativ şi sigur de sine. Mîna care pre­tinde că, pur şi simplu lungindu-se la altă scară, poate apuca ceea ce îndeobşte nu poate fi niciodată la "îndemînă" vrea să ne convingă că ţine în pum­nul strîns văzduh din lumea zeilor. Cînd citesc tipi ca Steiner sau Guénon, am impresia că diferenţa din­tre un mit şi un manual de botanică a dispărut.