Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

sîmbătă, 7 aprilie
Îi datorez enorm "melancoliei" mele din ultimul an: m-a făcut, poate pentru prima oară din adoles­cenţă (cînd umpleam cu "meditaţii negre" carneţele pierdute apoi fără urmă), să mă reîntîlnesc în scris cu mine. Niciodată, de atunci, nu mai avusesem cu­rajul s-o fac. Tot ce am scris de-a lungul vieţii, cu excepţia unor pagini din Jurnal şi Epistolar, nu a re­prezentat decît strategia bine pusă la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural: o diversiune, executată cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gîndirii. Desigur, de fiecare dată cînd mă ciocneam de mine, mă consideram cel mai pasio­nant obiect posibil al vieţii mele. Nu aveam însă "ne­ruşinarea" necesară pentru a face din acest interes obiectul constant (şi public) al preocupărilor mele. Căci, îmi spuneam, cine, în afara mea, ar fi putut împărtăşi acest interes şi ar fi fost dispus să pă­trundă, fără să fie cuprins de plictis, pe tărîmul tri­bulaţiilor mele? Nu atinsesem acel grad esenţial de libertate care să mă scoată din paranteza în care sin­gur mă pusesem, dintr-o deliberată şi prost înţeleasă pudoare. Cum aş fi putut atunci să capăt încrederea că abia vorbind despre mine voi ajunge să vorbesc cu adevărat despre noi toţi? Gîndul acesta simplu că trebuie să porneşti de la tine pentru a ajunge la altul, că în ograda omenirii nu poţi intra decît pe portiţa pe care este scrijelit numele tău, că trebuie să te îngrijeşti mai întîi de tine, să te iubeşti şi să te întorci pe toate părţile pentru a putea apoi să te apleci către altul şi să-l iubeşti "ca pe tine" ― îmi ră­măsese pînă atunci străin.

Dar pesemne că "ajungerea la tine" nu se poate face la comandă şi pesemne că dintre toate lucrurile deosebite acesta îşi are preţul lui de suferinţă cel mai greu de plătit.

Am auzit-o într-un documentar pe mama lui Hawking, fizicianul complet paralizat, care-şi petre­ce viaţa într-un fotoliu şi care vorbeşte şi scrie prin activarea unor sofisticaţi senzori electronici, declarînd că fiul ei nu ar fi devenit cine este astăzi pen­tru toată lumea ("un mistic, îmi spunea de curînd Vlad Z., care decodează cu mijloacele fizicii şi mate­maticii misterele Universului"), dacă nu s-ar fi îm­bolnăvit, rămînînd imobilizat, la momentul potrivit. Avem cu toţii nevoie de o traumă care să ne aşeze pe drumul nostru, care să ne scoată din rutină şi să ne focalizeze către acel punct final al existenţei da­torită căruia fiecare segment al traiectoriei noastre ajunge să semene cu coarda bine întinsă a unui arc. Vai de cei care nu s-au cutremurat la momentul po­trivit!