Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

joi, 13 iunie
Secretul oricărei reuşite: continuitatea. A persevera în direcţia bine aleasă.

Exemple de reuşită: sejurul ultim de la Heidel­berg, decisiv pentru încheierea traducerii lui Sein und Zeit. Alt exemplu: însuşi acest "jurnal" care, în spaţiul unui singur an, pare că "s-a scris singur".

L-am cunoscut pe profesorul Guţu cînd ajunsese la litera S de la marele său dicţionar latin-român. Îmi povestea că lucrează de cinci ani, de la ora 7 la 12 dimineaţa, în fiecare zi.

Exemple faimoase de tipi care aveau comporta­ment de funcţionari conştiincioşi în cultură, care scriau dimineaţă de dimineaţă şi cu porţia: Balzac, Thomas Mann, Julien Green, Sadoveanu, Eliade ― minimum şase-şapte pagini pe zi.

Stilul meu e "heirupist", datorită succesiunii in­finite de umori inegale. "Mă învîrt în jurul cozii" (ex­presie oltenească), pierd timpul, negociez cu mine, protestez amînînd în faţa iminenţei, orice "termen" mă pune în stare de insurecţie. Totul e de fapt o pregătire înfrigurată, un trac prelungit (care se poate întinde pe perioade de luni) în vederea aşezării la masa de lucru. Odată aşezat, îmi vine greu să mă ridic, nu înţeleg de ce n-am făcut-o de mai multă vreme, îmi promit s-o fac zi de zi de-acum înainte ş.a.m.d. Apoi ciclul se repetă.

Pe cît de greu este să ajung la masa de scris, pe atît de mult, apoi, îmi place. Sînt pasional, sălbatic şi nesăţios şi de aceea orice plăcere tinde la mine să se perpetueze. Pot "lucra" atunci (dar de fapt este o transă, mutarea festivă în altă lume, din care nu mai pot ieşi, o concentrare extremă şi continuă), săp­tămîni în şir, cîte 12 ore pe zi. În timpul acesta sînt fericit şi am o senzaţie indescriptibilă de forţă şi plenitudine. Uneori pot să scriu fără ştersături, gîn­durile se derulează perfect, în înlănţuirea lor ideală. Se creează un echilibru între ritmul derulării mentale şi cel al aşezării ei pe hîrtie. E ca şi cum mi-aş dicta mie însumi, liniştit, un text pe care îl ştiu dintotdeauna. Alteori, echilibrul acesta se strică, "îmi dictez" prea repede, nu pot ţine pasul în scris cu succesiunea gîndurilor. Atunci pagina se dere­glează, încep să scriu "urît", prescurtez, cuvintele nu traduc în mod ideal gîndul, dar nu are impor­tanţă, important este să nu pierd ce vreau să spun ştiind că apoi voi reveni. Acest fel de a scrie, sub un anumit frison, este cît se poate de straniu, pentru că spre deosebire de celălalt, măsurat şi tacticos, în care pui pe hîrtie ceea ce ştiai întocmai că vrei să pui, ces-tălalt te face să afli lucruri pe care pînă atunci nu le-ai avut aparent niciodată în minte. Sursa lor este imposibil de precizat, ele se nasc şi se amplifică de la sine, avansînd implacabil într-o direcţie pe care şi-au dat-o singure. Febrilitatea care însoţeşte con­semnarea lor vine tocmai din surpriza noutăţii lor totale şi din teama că ai putea pierde o informaţie pe care nu se ştie cine ţi-o pune la dispoziţie doar pentru cîteva clipe. Totul e scris atunci la repezeală, cu sufletul la gură, cum dă Dumnezeu, prin sintag­me imperfecte, de-a latul sau de-a lungul foii, pe hîr­tii diferite, pe ce-ţi cade la-ndemînă, pe foi deja scrise. La un moment dat te opreşti, emoţionant la culme de descoperirea pe care ai făcut-o. Cum poţi să afli, din tine, ceva ce n-ai ştiut niciodată? Cum poţi să înveţi pur şi simplu scriind?

Faptul uluitor al scrisului este că el explicitează, articulînd-o, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care eu nu sînt conştient pînă în clipa scrisului. Fiecare pagină scrisă este aducerea la suprafaţă a unui frag­ment din această cunoaştere şi astfel smulgerea lui din propria mea "uitare". Numai că această uitare este originară (nu presupune căderea mea dintr-un lucru pe care înainte I-am ştiut), este o uitare (infi­nită) coextensivă cu suprafaţa cunoaşterii prealabile (infinite) de care nu sînt conştient atîta vreme cît nu scriu.

Concluzia este uluitoare: nu poţi şti, afla, învăţa etc. decît în măsura în care scrii. Situaţia este diferită de cea descrisă de Platon în Menon (tînărul sclav care se dovedeşte că ştie demonstraţia unei teoreme geo­metrice în măsura în care cineva din afara lui îl ajută să aducă conţinutul ei, ascuns pînă atunci în mintea lui, la lumină). Scriind, noi înşine sîntem cei care ex­tragem fragmente din pre-ştiinţa îngropată în noi. Desigur, a accede la acest "scris de escavare" repre­zintă o performanţă la care nu îmi dau seama cum se ajunge. Spre deosebire de "scrisul de însăilare", compilatoriu şi exterior, care plimbă cunoştinţe din­tr-o parte în alta, "scrisul de escavare" e singurul au­tentic pentru că pune în joc dezgroparea unui conţi­nut de cunoaştere care îţi aparţine în mod propriu.

(Platon, Kant şi Heidegger ― cei trei gînditori ai transcendentalului ― sînt cei care au aşezat struc­tura omului pe enigma prealabilului)

Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu ştiai că ştii (asupra a ceea ce ştiai fără să ştii că ştii). Pesemne că sîntem atît de ignoranţi şi proşti pentru că ajungem atît de rar la "scrisul de escavare", la exploatarea zăcămîntului de ştiinţă prealabilă pe care stăm fără să ştim.