Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

marţi, 25 iunie
Trec pe la Sănduc Dragomir. Este limpede că pe omul acesta, care, după moartea lui Noica, ne-a dat o altă măsură a gîndirii, una ce pornea de jos, din miezul umil al fiecărui lucru, pentru ca apoi, aseme­ni spiritului din sticlă eliberat, să se lăţească peste întreaga lume ― l-am pierdut. Aerul acela de bono­mie eternă, pe care îl proiectează uneori în afară lenta ciuruire a creierului, s-a instalat pe faţa lui. De unde răsare această cumsecădenie a neputinţei răs­tignită peste golul care creşte treptat în noi, acest zîmbet strivit pe faţă care ţine loc de expresie şi scoa­te la iveală o fericire fără obiect? Şi trupul, apoi. Cînd ne degradăm fizic, începem să semănăm cu obiec­tele stricate: sîntem ca uşa unui frigider care se închide prost, ca braţul unui fotoliu care joacă sub greutatea cotului, ca apa rezervorului de la clo pe care o auzi curgînd întruna. Bucăţi întregi din cor­pul nostru "se strică" şi le mai tragem o vreme după noi pînă în ziua în care trebuie să renunţăm şi să le aruncăm, cu utilizator cu tot, la gunoi. Mă uit la Sănduc Dragomir în această perspectivă ustensilică: gura nu i se mai închide cum trebuie, picioarele îl ajută prea puţin, din pantalonul pijamalei îi iese furtunul unei sonde de care nu se va mai despărţi pînă la sfîrşit, urechea e tot mai surdă şi brodeşte rău cuvin­tele auzite, obligîndu-te să reiei de cîteva ori ceea ce spuneai şi făcînd cu neputinţă conversaţia.

Orice maestru îşi încheie cariera din clipa în care, nemaiputîndu-se domina, el ne obligă să "îl luăm în primire". În locul celui care fusese pentru noi autori­tatea însăşi, apare acum un copil. El părăseşte scena înveşmîntat în propria-i neputinţă, şi le dă voie discipolilor să înceapă să existe tocmai în măsura în care îi constrînge să pună, în locul respectului şi al devoţiunii, tandreţea grijulie generată în ceilalţi de declinul său. Desigur, nu de o inversare a roluri­lor este vorba aici. Dar oferindu-le celor care îl cu­noscuseră în splendoarea sa versantul destrămării sale, maestrul consimte implicit la un transfer de autoritate.

Tocmai asta este neplăcut în sfîrşitul lui Socrate: el rămîne protagonist pînă în ultima clipă şi, în felul acesta, nu-i lasă pe ceilalţi să înceapă să fie. Discursul final despre moarte rostit în faţa discipolilor este o apoteoză a autorităţii sale şi el îi transformă pe aceş­tia în simpli figuranţi. Lui Socrate nu-i tremură mîi­nile, nu face pipi pe el, nu-şi uită vorba. Pentru că nu regresează, pentru că nu cere ajutor şi nu are nevoie de el, pe scurt pentru că le refuză celorlalţi au­toritatea de-o clipă pe care le-ar da-o spectacolul neputinţei sale, Socrate moare ca un maestru nepoliti­cos: otrava, băută, îl transformă direct în statuie.

Să iubeşti copilul care stă la pîndă în fiecare om bătrîn.