Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

vineri, 9 august
Astăzi, trecînd pe Boulevard Hausmann, în faţa magazinului Lafayette văd cinci-şase inşi îmbrăcaţi în frac, toţi blonzi, cîntînd marşul din Aida, cu parti­turile puse pe trepiedele aliniate la marginea trotua­rului. E miezul zilei şi sînt 30 de grade. Spectacolul unor oameni îmbrăcaţi în negru în plin soare, su­flînd de zor în alămurile strălucitoare, cu sudoarea curgîndu-le de pe faţă pe gulerul tare al cămăşii şi apoi pe papion are în el ceva deopotrivă ridicol şi impunător. Cine sînt cei care vînd muzică pe un tro­tuar parizian îmbrăcaţi ca în sala de concert? Mă apropii să-i văd mai bine. Pe o plăcuţă fixată de bara orizontală a grilajului care desparte trotuarul de fluxul necontenit al maşinilor stă scris: Filarmonica din Novosibirsk. Siberia. Plec visător. Ruşii îşi cîştigă viaţa la Paris îmbrăcaţi în frac şi cîntînd la trompetă Aida. Cîteva sute de metri mai departe, postate în faţa unui Monoprix, două maramureşence cu priviri umile te scutesc să împingi singur uşa magazinului. Pînă şi în cerşetorie vindem cel mai necalificat pro­dus: un simplu gest, simpla disponibilitate de servi­tor. Dar ce are a face? Important este că pînă la urmă cu toţii "ne integrăm în Europa".

luni, 12 august
Marea Galerie de la Luvru revizitată după 20 de ani. Mă prinde ora închiderii şi, în timp ce trec încă o dată în revistă în sens invers secolele şi prin faţă îmi defilează prinţi de Rimini, tinere prinţese, ca­valeri de Malta, condotieri, viceregine ale Neapolelui, Ioan Botezătorul, scene de luptă cu cavaleri în zale, îngeri în adoraţie, supliciaţi, ghicitoare, tineri gentilomi, am această revelaţie: coşmarul suprem ar fi să traversez, pustii, sălile acestea.

Copil fiind, după prima vizită la Muzeul Antipa, mi-am imaginat înainte de a adormi că m-aş afla în clipa aceea, singur, în sălile cu scheletele de mamuţi, cu cimpanzei, cu anaconde, cu hiene, cu toate oră­tăniile lumii puse în formol, împăiate în vitrine sau înălţate pe socluri. Nu ştiam atunci că spaima care m-a cuprins era prima spaimă metafizică a vieţii me­le: pentru că în nici o situaţie reală un om nu se poate afla singur faţă în faţă cu toate fiarele lumii. Muzeul realiza prin sinteză o imagine ― "lumea naturală" ― care nu-şi avea corespondentul real nicăieri. Ceea ce se obţinea era remarcabil şi terifiant: singurătatea mea de om proiectată pe fundalul lumii animale.

Dar traversarea unei galerii de tablouri şi statui? Mi-am imaginat paznicii scoţîndu-i afară pe ultimii întîrziaţi şi Închizînd muzeul. Ce aş fi simţit rămî­nînd acolo? Tablourile atîrnate pe pereţi ar fi eva­dat din convenţia estetică prin care se ofereau pînă atunci privirii şi ar fi devenit ceea ce ele erau de fapt: uşi întredeschise către alte lumi. Fra Angelico, Antonello da Messina, Ghirlandaio, Pisanello, Piero de la Francesca erau numele canalelor prin care istoria se revărsa peste noi. Aş fi rămas singur faţă în faţă cu epocile lumii. Din tablourile atîrnate pe pereţi s-ar fi desprins, venind către mine, grimasele infinite ale strămoşilor mei, metamorfozele speciei mele şi ale propriului meu chip: supliciat, contorsionat, trufaş şi crud, ucigînd şi implorînd, în adoraţie sau supu­nere. Am ieşit auzind în urma mea gratiile care se închideau şi mi-am imaginat cum sălile îşi dădeau jos masca frumuseţii de peste zi şi se pregăteau să se deschidă în înfricoşătorul lor.