Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə10/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   43

Regele, fără să spună un cuvânt, îşi şterse cu batista su­doarea rece ce i năpădise fruntea şi tâmplele. Clipa de tă­cere care urmă după această înfocată mărturisire fu pentru cel care vorbise, ca şi pentru cel care ascultase, ca un veac de suferinţă.

— Domnule – rosti în cele din urmă regele – dum­neata ai pronunţat cuvântul uitare, şi eu n am auzit decât acest cuvânt; îi voi răspunde deci lui singur. Alţii au putut să uite, eu însă nu, şi, ca dovadă, îmi aduc aminte că într o zi de răscoală, într o zi când poporul furios, furios şi mu­gind ca marea, năvălise în Palatul Regal, într o zi, în sfârşit, când mă prefăceam că dorm în patul meu, un singur om, cu spada trasă, ascuns la căpătâiul meu, veghea asupra vie­ţii mele, gata să şi o primejduiască pe a sa pentru mine, aşa cum şi o primejduise de douăzeci de ori pentru cei din fami­lia mea. Acest gentilom, căruia i am cerut atunci să şi spună numele, nu se numea cumva domnul d'Artagnan? Spune, domnule!

— Maiestatea voastră are o memorie bună – răspunse cu răceală ofiţerul.

— Atunci, domnule – continuă regele – dacă păstrez asemenea amintiri din vremea copilăriei, îţi poţi da seama cât de bine le voi ţine minte pe cele de la maturitate.

— Maiestatea voastră a fost cu dărnicie înzestrată de Dumnezeu – zise ofiţerul pe acelaşi ton.

— Ia să vedem, domnule d'Artagnan – reluă regele cu multă nelinişte – dumneata nu poţi avea oare răbdarea pe care o am eu? Dumneata nu poţi face, oare, ceea ce fac eu? Ia să vedem!

— Şi ce face maiestatea voastră, sire?

— Aştept.

— Maiestatea voastră poate să aştepte, fiindcă e tânăr; eu însă, sire, eu n am timp să aştept: bătrâneţea e în pragul casei mele, şi pe urmele ei calcă moartea, care îşi vâră ochii prin toate ungherele. Maiestatea voastră e la începutul vieţii şi are în faţă un viitor plin de speranţe şi de belşug; pe când eu, sire, eu mă aflu la celălalt capăt al orizontului, şi suntem atât de departe unul de altul, încât nu voi mai avea timp să aştept ca maiestatea voastră să vină până la mine.

Ludovic făcu un înconjur al camerei, ştergându şi mereu sudoarea aceea care i ar fi îngrozit pe medici, dacă medicii ar fi putut să l vadă pe rege într o astfel de stare.

— Bine, domnule – spuse apoi Ludovic al XIV lea pe un ton scurt. Vrei să te retragi la pensie? Ţi se va îngădui acest lucru. Îmi înaintezi atunci demisia din gradul de lo­cotenent de muşchetari?

— O depun cu toată umilinţa la picioarele maiestăţii voastre, sire.

— De ajuns. Voi pune să ţi se ordonanţeze pensia.

— Voi rămâne pentru totdeauna recunoscător maiestăţii voastre,

— Domnule – mai rosti regele, străduindu se din răs­puteri să se stăpânească – cred că pierzi un stăpân bun.

— Şi cu cred asta, sire.

— Vei mai găsi, oare, vreunul la fel?

— Oh, sire, ştiu că maiestatea voastră nu are pereche în lumea întreagă, de aceea, de aici înainte nu voi mai sluji nici un rege de pe pământ şi nu voi mai avea alt stăpân decât pe mine însumi.

— Ai să te ţii de cuvânt?

— O jur în faţa maiestăţii voastre.

— N am să uit această declaraţie, domnule.

D'Artagnan se înclină.

— Şi ştii că am o memorie bună – adăugă regele.

— Da, sire; aş dori însă ca această memorie să trădeze pe maiestatea voastră în clipa de faţă, pentru a uita neca­zurile pe care am fost silit să le dezvălui cu atâta îndrăzneală ochilor săi. Maiestatea voastră e mai presus de săraci şi de umili, încât sper...

Maiestatea mea, domnule, va face întocmai ca soarele, care vede totul, şi pe mari şi pe mici, şi pe bogaţi şi pe să­raci, dând strălucire unora, căldură altora, şi tuturor viaţă. Adio, domnule d'Artagnan, adio, eşti liber!

Şi, cu un oftat adânc, înăbuşit în coşul pieptului, regele trecu repede în camera de alături.

D'Artagnan îşi luă pălăria de pe masa unde o aruncase şi ieşi.

XV

PROSCRISUL


D'Artagnan nu ajunsese încă Ia capătul de jos al scării, când regele îşi strigă gentilomul.

— Am să ţi dau o însărcinare, domnule – zise el.

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre.

— Aşteaptă puţin.

Şi tânărul rege se aşeză să aştearnă pe hârtie scrisoarea următoare, care l costă mai mult de un suspin, cu toate că în acelaşi timp ceva asemănător cu un simţământ de biruinţă strălucea în ochii lui;
Domnule cardinal,

Mulţumită bunelor dumitale sfaturi şi mai cu deosebire mulţumită hotărârii domniei tale, am ştiut să înfrâng şi să stăpânesc o slăbiciune nevrednică de un rege. Mi ai orânduit cu multă îndemânare soarta, pentru ca recunoştinţa să nu mă oprească în clipa când eram gata să ţi zădărnicesc opera. Am înţeles că mă înşelam voind să mi îndrept viaţa pe o altă cale decât aceea pe care i o hărăziseşi. Fără îndoială, ar fi fost rău pentru Franţa şi rău pentru familia mea dacă ne­înţelegerea ar fi încolţit între mine şi ministrul meu. Ceea ce s ar fi întâmplat, de bună scamă, dacă mi aş fi făcut soţie pe nepoata domniei tale. Înţeleg foarte bine acest lucru, şi de aici înainte nu mă voi mai împotrivi cu nimic la împlini­rea destinului meu. Sunt deci gata să mă însor cu Infanta Maria Tereza. Poţi chiar fixa, din clipa de faţă, deschiderea convorbirilor.

Al dumitale,

Ludovic
După ce reciti scrisoarea, regele o pecetlui el însuşi.

— Du această scrisoare domnului cardinal – zise apoi.


Gentilomul plecă. La piciorul scării care ducea la apar­tamentul lui Mazarin, îl întâlni pe Bernouin, care aştepta acolo cu înfrigurare.

— Ce este? întrebă valetul de cameră al ministrului.

— Domnule – răspunse gentilomul – am o scrisoare pentru eminenţa sa.

— O scrisoare! Ah, ne aşteptam la asta, după mica plimbare de azi dimineaţă.

— A, ştiaţi că maiestatea sa...

— În calitate de prim ministru, e de datoria noastră să ştim totul. Iar maiestatea sa se roagă, bănuiesc, imploră?

— Nu ştiu, dar a oftat de multe ori, scriind o.

— Da, da, da, ştim ce înseamnă asta. Oftezi de fericire, întocmai ca şi de durere, domnule.

— Totuşi, regele nu părea să fie prea fericit la în­toarcere.

— Poate că n ai văzut bine. De altminteri, domnia ta n ai văzut pe maiestatea sa decât atunci când a intrat în cas­tel, însoţit doar de locotenentul său de gardă. Eu însă aveam telescopul eminenţei sale şi priveam prin el când eminenţa sa se simţea obosit. Amândoi plângeau, pot fi sigur.

— Ei da, şi plângeau cumva de fericire?

— Nu, din dragoste. Şi îşi făceau mii de juruinţe, pe care regele nu doreşte decât să le ţină. Or, această scrisoare e o primă dovadă.

— Şi ce crede eminenţa sa despre această iubire, care, de altminteri, nu e pentru nimeni o taină?

Bernouin îl luă de braţ pe mesagerul regelui şi, urcând scara împreună cu el, îi explică, vorbind încet:

— Îţi spun numai dumitale: eminenţa sa are credinţa că lucrurile au să se termine bine. Ştiu, vom avea război cu Spania; un război însă care va da satisfacţie nobililor. Dom­nul cardinal, pe deasupra, o va înzestra regeşte, şi chiar mai mult decât regeşte, pe nepoata sa. Vor fi bani, serbări, cântece; toată lumea va fi mulţumită.

— Ei bine – răspunse gentilomul dând din cap – mie mi se pare că scrisoarea pe care o aduc e prea uşurică pentru a cuprinde toate acestea.

— Prietene – răspunse Bernouin – eu sunt sigur de ceea ce îţi spun: domnul d'Artagnan mi a povestit totul.

— Şi ce ţi a spus? S auzim!

— I am ieşit în cale pentru a i cere veşti în numele cardinalului, fără a dezvălui, se înţelege, planurile noastre, întrucât domnul d'Artagnan e un copoi foarte şiret. "Dragă domnule Bernouin – mi a răspuns el – regele e îndrăgostit nebuneşte de domnişoara de Mancini. Iată tot ce pot să ţi spun." "Ei – l am întrebat eu – şi îl crezi în stare să treacă peste planurile eminenţei sale?" "Ah, nu mă întreba asta; îl cred pe rege în stare de orice. Are un cap de fier, şi când îşi pune în gând ceva, nu se mai lasă. Dacă i a intrat în minte să se însoare cu domnişoara de Mancini, se va însura." După aceea, m a lăsat singur şi s a dus la grajduri, a scos un cal, i a pus el însuşi şaua, a încălecat în grabă şi a pornit în goană ca şi cum l ar fi mânat din urmă diavolul.

— Şi dumneata crezi toate astea?...

— Cred că domnul locotenent de gardă ştia mai multe decât a voit să spună.

— Aşa că, după părerea dumitale, domnul d'Artagnan...

— Aleargă acum, fără nici o îndoială, după cele două exilate, pentru a face toate demersurile necesare spre a sluji dragostea regelui.

Vorbind astfel, cei doi confidenţi ajunseră la uşa cabine­tului eminenţei sale. Cardinalul nu mai suferea din pricina gutei, ci se plimba neliniştit prin cameră, trăgând cu urechea spre uşă şi privind mereu spre fereastră.

Bernouin intră, urmat de gentilomul regelui, care avea ordin să predea scrisoarea chiar în mâinile eminenţei sale. Mazarin luă scrisoarea, dar mai înainte de a o deschide îşi compuse un surâs potrivit cu această împrejurare, în aşa fel încât să şi poată ascunde cu uşurinţă tulburarea, de orice natură ar fi fost ea. Şi, într adevăr, oricare ar fi fost im­presia ce i o produse scrisoarea, nici un reflex al acestei impresii nu i se trădă pe faţă.

— Ei bine – rosti el după ce citi şi reciti scrisoarea – minunat, domnule! Vesteşte l pe rege că i mulţumesc pentru supunerea pe care o arată dorinţelor reginei mame şi că voi face totul spre a i îndeplini voinţa.

Gentilomul ieşi. Dar abia se închise uşa în urma lui, şi cardinalul, care nu purta mască în faţa lui Bernouin, o smulse pe aceea pe care şi o pusese pentru un moment şi, cu o expresie întunecată pe chip, zise:

— Cheamă l pe domnul de Brienne.

Secretarul intră după numai cinci minute.

— Domnule – îi spuse Mazarin – am făcut acum un mare serviciu monarhiei, poate cel mai mare din câte i am. făcut vreodată. Vei duce această scrisoare, care e o dovadă a celor ce am spus, maiestăţii sale regina mamă, iar după ce ţi o va înapoia, o vei pune în cartonul B, care e plin de documente şi de acte în legătură cu slujba mea.

Brienne plecă şi, cum această scrisoare atât de impor­tantă era desfăcută, nu se feri să o citească pe drum. E de la sine înţeles că Bernouin, care stătea bine cu toată lumea, se apropie din mers de secretar şi îşi aruncă ochii pe deasu­pra umărului acestuia, citind şi el. Vestea se răspândi în castel cu atâta iuţeală, încât Mazarin se temu o clipă ca ea să nu ajungă la urechile reginei înainte ca domnul de Brienne să i fi transmis scrisoarea lui Ludovic al XIV lea.

Îndată ce ordinele de plecare fură date, domnul de Condé se duse să l salute pe rege la ceasul pretinsei deşteptări, şi înscrise pe tăbliţa sa oraşul Poitiers ca loc de popas şi de odihnă pentru maiestăţile lor.

Astfel se rezolva, în câteva clipe, o intrigă ce dăduse atâta bătaie de cap diplomaţiilor europene. Ea n avea însă ca rezultat imediat, limpede şi precis, decât că l făcuse pe un biet locotenent de muşchetari să şi piardă slujba şi venitul. E adevărat însă că, în schimb, îşi câştiga libertatea.

Vom afla în curând cum s a folosit de ea domnul d'Artagnan. Deocamdată, cu îngăduinţa cititorilor, ne vom reîntoarce la hanul "Medicis", unde, exact în clipa când la castel se dădeau ordine pentru plecarea regelui, o fereastră se deschidea spre stradă.

Această fereastră care se deschidea era de la una din odăile ocupate de Carol. Nefericitul prinţ îşi petrecuse noaptea stând pe gânduri, cu capul în mâini şi cu coatele pe o masă, în timp ce Parry, infirm şi bătrân, adormise într un colţ, obosit cu trupul şi cu spiritul. Cumplită soartă avea această credincioasă slugă, care vedea cum reîncepe, pentru a doua generaţie, îngrozitorul şir de nenorociri ce apăsaseră pe umerii celei dintâi! După ce Carol al II lea se gândi îndelung la noua înfrângere pe care o încerca, după ce îşi dădu seama de singurătatea deplină în care căzuse, văzând cum i se spulberă şi ultima nădejde, fu cuprins, în cele din urmă, de un fel de ameţeală şi se prăbuşi pe spate în largul jilţ pe braţul căruia se aşezase. Atunci lui Dumnezeu i se făcu milă de nefericitul prinţ şi îi trimise în ajutor somnul, frate nevinovat al morţii. Şi nu se trezi decât la şase ceasuri şi jumătate, adică atunci când soarele îşi arunca strălucirea în odaia sa, iar Parry, nemişcat, de teamă să nu i tulbure odihna, privea cu o adâncă durere ochii lui tineri arşi de nesomn şi obrajii lui palizi de suferinţe şi lipsuri.

În sfârşit, huruitul câtorva căruţe încărcate ce coborau spre Loara îl deşteptă pe Carol. Se ridică, privi în jurul lui ca un om care a uitat totul, îl zări pe Parry, îi strânse mâna şi i spuse să încheie socotelile cu domnul Crapole. Jupân Cropole, nevoit să întocmească lista cheltuielilor cu Parry, se purtă, trebuie să o spunem, ca un om cinstit; el făcu doar remarca sa obişnuită, anume că cei doi călători nu mâncaseră mai nimic, ceea ce prezenta îndoitul neajuns că era umilitor pentru bucătăria sa şi că îl silea să ceară plata pentru bucatele neatinse, dar totuşi servite. Parry nu avu ce sa spună la aceasta şi plăti.

— Nădăjduiesc – zise regele – că nu s a întâmplat acelaşi lucru şi cu caii. N am văzut dacă le ai dat să mănânce ceva, şi ar fi trist pentru nişte călători, care, ca noi, au de făcut un drum lung, să şi vadă caii slăbiţi.

La acest semn de îndoială, Cropole îşi luă aerul său măreţ şi răspunse că ieslea de la "Medicis" nu e mai puţin îmbietoare ca sala de mese din interiorul hanului.

Regele urcă deci în şa, bătrânul lui slujitor făcu la fel, şi amândoi porniră pe drumul ce ducea la Paris, fără să fi întâlnit aproape pe nimeni în calea lor, pe străzile şi în cartierele oraşului.

Pentru prinţ, totul era acum şi mai dureros, dat fiind că pornea într un nou surghiun. Nenorociţii se agaţă de cele mai mici speranţe, întocmai ca fericiţii de cele mai mari bucurii, şi atunci când trebuie să părăsească locul unde această nădejde le a mângâiat inima, ei încearcă ucigătoarea mâhnire pe care o simte proscrisul în clipa când păşeşte pe vasul ce trebuie să l ducă în surghiun. Aceasta deoarece se pare că inima lovită de atâtea răni suferă la cea mai mică atingere; deoarece ea priveşte ca o mulţumire absenţa de o clipă a răului, care nu e însă decât absenţa durerii; deoarece, în sfârşit, în cele mai cumplite încercări, Dumnezeu a lăsat omului nădejdea, asemenea picăturii de apă pe care bogatul cel ham i o cerea lui Lazăr în iad.

O clipă chiar, speranţa lui Carol al II lea fusese mai mult decât o simplă bucurie trecătoare. Aceasta se întâmplase atunci când se văzuse primit atât de bine de fratele său Ludovic. În clipa aceea, speranţa lui căpătase o întrupare şi devenise realitate; apoi, dintr o dată, refuzul lui Mazarin coborâse falsa realitate la starea de vis. Făgăduiala lui Lu­dovic al XIV lea, atât de repede înăbuşită, nu fusese decât o batjocură. O batjocură, întocmai ca şi coroana sa, ca şi sceptrul său, ca şi prietenii săi, ca tot ceea ce i înconjurase copilăria regală şi i părăsise tinereţea de proscris.

Batjocură. Totul era batjocură pentru Carol al II lea, în afară de odihna rece şi întunecată pe care i o făgăduia moartea.

Acestea erau gândurile care l chinuiau pe nefericitul prinţ, în timp ce, încovoiat pe calul său, al cărui frâu îl lăsase liber, mergea sub soarele dulce şi cald al lunii de mai, în care sumbra mizantropie a proscrisului vedea parcă o ultimă jignire adusă durerii sale.

XVI


REMEMBER!
Un călăreţ ce venea grăbit pe drumul care urca spre Blois, de unde abia plecase de vreo jumătate de ceas, se încrucişa cu cei doi călători şi, oricât de grăbit părea să fie el, îşi ridică totuşi pălăria în momentul când trecu prin dreptul lor. Regele aproape că nici nu l luă în seamă pe tânăr, căci călăreţul acela care i întâlni pe drum era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani; pe măsură ce se depărta, el întorcea din când în când capul şi i făcea cu mâna unui om care stătea în picioare lângă poarta de fier a unei case frumoase, cu pereţii albi şi roşii, fiind zidită din cărămizi şi din bucăţi de piatră, cu acoperişul de ţiglă, aşezată în partea stângă a drumului pe care îl urma prinţul.

Bărbatul acesta, un bătrân înalt şi slab, cu părul alb – vorbim de cel care stătea în picioare lângă poartă – bărbatul acesta răspundea semnelor pe care i le făcea tânărul cu alte semne de despărţire, la fel de duioase, ca ale unui părinte. Tânărul dispăru la cea dintâi cotitură a drumului mărginit de copaci falnici, şi bătrânul se pregătea să intre în curte, când cei doi călători, ajunşi în dreptul porţii, îi atraseră luarea aminte.

Regele mergea, după cum am spus, cu capul aplecat, cu braţele căzute, lăsându se purtat de pasul şi aproape de voia calului; la rândul său, Parry, ca să se poată bucura şi mai mult de căldura plăcută a soarelui, îşi scosese pălăria şi îşi plimba privirea când la dreapta, când la stânga drumului. Ochii lui îi întâlniră pe ai bătrânului din mijlocul porţii, care, ca şi cum ar fi avut o vedenie, lăsă să i scape un strigăt şi făcu un pas spre cei doi călători. De la Parry, ochii lui se îndreptară numaidecât spre rege, asupra căruia se opriră o clipă cu stăruinţă. Această cercetare, oricât de fugară ar fi fost, se oglindi în aceeaşi clipă, în chipul cel mai vădit, pe faţa uriaşului bătrân; căci de îndată ce l recunoscu pe cel mai tânăr dintre călători – şi spunem recunoscu, deoarece numai o recunoaştere cu adevărat putea să dea naştere unui asemenea gest – de îndată ce l recunoscu, aşadar, pe col mai tânăr dintre călători, îşi împreună mai întâi mâinile cu o respectuoasă surprindere, apoi, ridicându şi pălăria de pe cap, salută atât de adânc, încât se lăsă chiar să cadă în genunchi.

Oricât de abătut, sau mai bine zis oricât de cufundat era regele în gândurile lui, această manifestare a bătrânului îi atrase numaidecât luarea aminte. Carol îşi opri calul şi, în­torcându se către Parry, întrebă:

— Doamne, Parry, cine să fie oare omul acesta care mă salută astfel? Mă cunoaşte cumva?

Parry, tulburat, palid, îşi îndemnă calul şi se apropie de poarta de fier.

— Ah, sire – zise el, oprindu se deodată la cinci sau şase paşi de bătrânul ce continua să stea îngenuncheat – sire, mă vedeţi cuprins de uimire, deoarece mi se pare că l recunosc pe acest brav bărbat. Ei, da, e chiar el. Maiestatea voastră îmi îngăduie să i vorbesc?

— De bună seamă.

— Dumneata eşti oare, domnule Grimaud? întrebă Parry.

— Da, eu – răspunse uriaşul bătrân, ridicându se în picioare, însă fără a pierde nimic din respectuoasa lui ati­tudine.

— Sire – strigă atunci Parry – nu m au înşelat ochii! Omul acesta este slujitorul contelui de La Fère, iar contele de La Fère, dacă vă mai aduceţi aminte, e acel vrednic gentilom despre care i am vorbit atât de deseori maiestăţii voastre, încât amintirea lui trebuie să fi rămas, nu numai în gândul, dar şi în inima voastră.

— Acela care a fost de faţă la cele din urmă clipe ale părintelui meu, regele? întrebă Carol, tresărind din toată fiinţa lui la această amintire.

Chiar acela, sire.

— Vai! exclamă prinţul. Apoi, adresându se lui Grimaud, a cărui privire înţelegătoare şi vie părea a căuta să i ghi­cească gândurile, îl întrebă: Prietene, stăpânul dumitale, domnul conte de La Fère, locuieşte cumva prin împrejurimi?

— Aici – răspunse Grimaud, arătând cu braţul întins în urmă poarta de fier a casei cu pereţii albi şi roşii.

— Domnul conte de La Fère e acasă în clipa de faţă?

— În fund, sub castani...

— Parry – spuse regele – nu vreau să pierd acest prilej, atât de preţios pentru mine, de a i mulţumi gentilo­mului căruia familia noastră îi datorează o atât de frumoasă pildă de credinţă şi generozitate. Ţine mi calul, te rog, prietene.

Şi, aruncând frâul în mâinile lui Grimaud, regele intră singur la Athos, ca un egal la egalul său. Carol fusese îndrumat de explicaţia atât de scurtă a lui Grimaud – "în fund, sub castani" – astfel că lăsă casa în stânga şi porni drept înainte spre aleea arătată. Locul era uşor de, găsit: creasta acestor copaci înalţi, încărcaţi de frunze şi de flori proaspete, întrecea pe a tuturor celorlalţi arbori din îm­prejurimi.

Când ajunse sub coroanele ce împestriţau cărarea cu pete de lumină sau de umbră, după capriciul bolţilor lor mai mult sau mai puţin înfrunzite, tânărul prinţ zări un gentilom care se plimba cu mâinile la spate şi părea adâncit într o senină visare. De bună seamă, Carol al II lea se va fi întrebat adeseori cum arăta la chip acest gentilom, căci acum păşi fără nici o şovăială drept spre el. La auzul mersului său, contele de La Fère ridică faţa şi, văzând un necunoscut cu înfăţişare elegantă şi nobilă îndreptându se spre el, îşi scoase pălăria de pe cap şi se opri. La câţiva paşi numai, Carol al II lea îşi scoase şi el pălăria; apoi, ca şi cum ar fi răspuns la întrebarea mută a contelui, zise:

— Domnule conte, am venit să mi îndeplinesc o datorie faţă de dumneata. Ţineam de multă vreme să ţi exprim re­cunoştinţa mea adâncă. Sunt Carol al II lea, fiul lui Carol Stuart, care a domnit în Anglia şi a murit pe eşafod.

La acest nume ilustru, Athos simţi că i trece un fior prin vine; dar văzându l pe tânărul prinţ în picioare, cu capul descoperit în faţa lui şi întinzându i mâna, două lacrimi îi tulburară o clipă azurul limpede al ochilor lui frumoşi.

Se înclină cu mult respect, însă prinţul îl luă de braţ şi i spuse:

— Vezi cât sunt de nenorocit, domnule conte? A trebuit ca numai întâmplarea să mă aducă la dumneata! Vai, nu mi e dat să am pe lângă mine oamenii care îmi sunt dragi şi pe care îi preţuiesc, căci mă aflu în starea când nu pot decât să le păstrez recunoştinţa în inimă şi numele în amintire. Fără servitorul dumitale, care l a recunoscut pe al meu, aş fi trecut prin faţa casei dumitale ca pe lângă a unui străin.

— E adevărat – zise Athos, răspunzând prin cuvinte la prima parte a frazei rostite de prinţ şi printr un salut la cea de a doua – e adevărat, maiestatea voastră a avut parte de zile grele.

— Dar cele mai grele, vai – răspunse Carol – vor veni poate abia de acum încolo!

— Sire, să nu ne pierdem nădejdea.

— Conte, conte – urmă Carol clătinând din cap – am tras nădejde până ieri seară şi, ţi o jur, ca un bun creştin.

Athos privi spre rege cu luare aminte, ca şi cum i ar fi pus o întrebare.

— Oh, povestea mea e uşor de spus – răspunse Carol. Proscris, jefuit, dispreţuit, m am hotărât, călcându mi poate pe inimă, să bat pentru cea din urmă oară la poarta norocului. Nu e scris oare, acolo sus, că pentru familia noastră, atât fericirea cât şi nenorocirea să vină numai din partea Franţei? Dumneata ştii mai bine, domnule, dumneata care eşti unul dintre francezii pe care nenorocitul meu părinte i a văzut la picioarele eşafodului său în ziua morţii, după ce îi avusese la dreapta lui în zilele de bătălii.

— Sire – murmură cu modestie Athos – n am fost singur, iar eu şi cu tovarăşii mei ne am făcut în acea împre­jurare datoria de gentilomi, atâta tot. Dar maiestatea voastră voia să mi facă cinstea de a mi povesti...

— Aşa e. Mă bucuram de ocrotirea – iartă mi şovăiala, conte, dar pentru un Stuart, dumneata înţelegi asta, dumneata care înţelegi orice, cuvântul e greu de rostit – mă bucuram, zic, de ocrotirea vărului meu, stathuderul Olandei; dar, fără intervenţia, sau măcar fără încuviinţarea Franţei, stathuderul nu putea să ia nici o hotărâre. Venisem deci să cer această încuviinţare regelui Franţei, care mi a refuzat o.

— Regele v a refuzat, sire?

— Oh, nu el; tânărul meu frate Ludovic nu are nici o vină, ci domnul de Mazarin.

Athos îşi muşcă buzele.

— Gândeşti poate că ar fi trebuit sa mă aştept la acest refuz – zise regele, care observase gestul celuilalt.

— Într adevăr, la asta mă gândeam, sire – răspunse foarte cuviincios contele. Îl cunosc pe acest italian de multă vreme.

— Atunci m am hotărât să împing lucrurile până la capăt şi să aflu cât mai repede cu putinţă ultimul, cuvânt al soartei mele. I am spus fratelui meu Ludovic că, pentru a nu compromite nici Franţa, nici Olanda, îmi voi încerca singur norocul, aşa cum am mai făcut, cu două sute de gentilomi, dacă ar vrea să mi i dea, sau cu un milion, dacă ar vrea să mi l împrumute.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə