Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə9/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   43

— Doamnelor – zise el – sunt locotenent de muşche­tari şi vreau să vă spun că se află în drum un cavaler care vă aşteaptă şi care doreşte să vă prezinte omagiile sale.

La aceste cuvinte, al căror efect el îl urmărea cu multă curiozitate, doamna cu ochi negri scoase un ţipăt de bucurie, se plecă peste uşa trăsurii şi, văzându l pe cavaler apropiin­du se în goană, întinse braţele strigând:

— Ah, scumpul meu sire!

Şi lacrimile îi podidiră numaidecât ochii.

Vizitiul trase de hăţuri, însoţitoarele din fundul trăsurii se ridicară nedumerite, iar cea de a doua doamnă făcu o plecăciune încheiată prin cel mai ironic surâs pe care gelo­zia l a aşternut vreodată pe buzele unei femei.

— Maria! Scumpă Maria! exclamă regele, luând în mâinile sale mâna doamnei cu ochi negri.

Şi, deschizând el însuşi uşa grea a trăsurii, o smulse dinăuntru cu atâta însufleţire, încât ea se trezi în braţele lui mai înainte de a fi atins cu picioarele pământul.

Locotenentul, oprit în partea cealaltă a trăsurii, vedea şi auzea totul, fără să fie băgat în seamă.

Regele dădu braţul domnişoarei de Mancini şi le făcu semn vizitiilor şi lacheilor să şi urmeze calea.

Se făcuseră aproape ceasurile şase; drumul era răcoros şi nespus de plăcut; copacii înalţi, cu frunzişul încă învă­luit în borangic de aur, îşi prelingeau roua dimineţii de­pusă ca nişte diamante lichide pe ramurile lor tremură­toare; iarba se veştejea la rădăcina tufelor de mărăcini; rândunicile, întoarse doar de câteva zile, descriau, cu zborul lor graţios, curbe largi între cer şi apă; o adiere de vânt, încărcată de miresmele crângului înflorit, alerga de a lungul drumului şi încreţea pânza de apă a fluviului; toate aceste frumuseţi ale dimineţii, toate aceste miresme ale câmpului, toate aceste înălţări ale pământului către cer îi îmbătau pe cei doi îndrăgostiţi, care mergeau alături, sprijiniţi unul de altul, ochi în ochi, mână în mână, şi care, mistuiţi de aceleaşi dorinţe, nu îndrăzneau parcă să vorbească, într atât de multe aveau să şi spună.

Ofiţerul observă că armăsarul părăsit trăgea încoace şi încolo, ceea ce o neliniştea pe domnişoara de Mancini. Se folosi de acest prilej ca să se apropie şi să apuce frâul calului, apoi, mergând pe jos între cei doi cai pe care i ţinea acum de zăbale, nu i scăpă nici un cuvânt, nici un gest al celor doi îndrăgostiţi.

Cea dintâi care vorbi fu domnişoara de Mancini.

— Ah, scumpul meu sire – zise ea – aşadar nu mă vei părăsi, da?

— Nu te părăsesc, Maria, vezi bine – răspunse regele.

— Mi s a spus de atâtea ori totuşi că, de îndată ce ne vom despărţi, n ai să te mai gândeşti la mine.

— Scumpă Maria, oare abia astăzi ai ajuns să înţelegi că suntem înconjuraţi de oameni care au interesul să ne amăgească?

— Dar, sire, această călătorie, aceasta alianţă cu Spania? Vor să te însoare!

Ludovic lăsă capul în jos.

În clipa aceea, ofiţerul putu să vadă lucind în soare pri­virea Mariei de Mancini, care scânteia ca un pumnal ţâşnind din teacă.

— Şi n ai făcut nimic pentru dragostea noastră? în­trebă tânăra fată, după un moment de tăcere.

— Ah, domnişoară, dar cum poţi să crezi una ca asta! Am căzut la picioarele mamei mele; am rugat o, am im­plorat o; i am spus că fericirea mea eşti numai dumneata; am ameninţat...

— Şi? întrebă cu însufleţire Maria.

— Ei bine, regina mamă a scris la curtea din Roma şi i s a răspuns că o căsătorie între noi nu va avea nici o valoare şi că nu va fi recunoscută de Sfântul Părinte. Văzând, în sfârşit, că nu mai e nici o nădejde pentru noi, am cerut să se amâne cel puţin căsătoria mea cu Infanta.

— Ceea ce n a împiedicat să te afli acum în drum spre ea.

— Ce vrei! La rugăminţile mele, la implorările şi lacrimile mele, au răspuns prin raţiuni de stat.

— Şi atunci?

— Ei bine, ce vrei să fac, domnişoară, când atâtea voinţe s au coalizat împotriva mea?

Acum fu rândul Mariei să lase capul în jos.

— În cazul acesta, va trebui să ţi spun adio pentru totdeauna – zise ea. Ştii oare că mă trimit în surghiun, ca vor să mă înmormânteze? Ştii că vor să facă şi mai mult încă, ştii că şi au pus în gând să mă mărite şi pe mine?

Ludovic se îngălbeni şi îşi duse mâna la inimă.

— Dacă ar fi fost vorba numai de viaţa mea, întrucât am fost atât de chinuită, aş fi cedat, dar socoteam că e vorba de viaţa ta, scumpul meu sire, şi m am luptat din răsputeri ca să ţi fie păstrată fericirea.

— Oh, da, fericirea mea, comoara mea! murmură re­gele, mai mult din galanterie, poate, decât din pasiune.

— Cardinalul s ar fi înduplecat – zise Maria – dacă ai fi stat de vorbă cu el, dacă ai fi stăruit. Să l ştie pe re­gele Franţei nepot al lui! Gândeşte te, sire! Ar fi făcut orice pentru asta, chiar şi război. Cardinalul, având încre­dinţarea că guvernează singur, sub îndoitul pretext că l a crescut pe rege şi că i a dat apoi pe nepoata sa, cardinalul ar fi înfrânt toate voinţele, ar fi trecut peste toate piedi­cile, Oh, sire, sire, te asigur de asta! Eu sunt femeie şi văd limpede în tot ce priveşte dragostea.

Aceste cuvinte produseră asupra regelui o impresie cu totul neobişnuită. S ar fi zis că în loc să i aprindă patima, dimpotrivă, i o stinseră. Încetini pasul şi spuse dintr o dată:

— Ce vrei, domnişoară! Totul s a prăbuşit.

— În afară de voinţa ta, nu i aşa, scumpul meu sire?

— Vai! făcu regele, roşind. Dar am eu oare vreo voinţă?

— Oh – lăsă să i scape îndurerată domnişoara de Mancini, rănită de acest răspuns.

— Regele n are altă voinţă decât aceea pe care i o dic­tează politica, în afară de aceea pe care i o impune ra­ţiunea de stat.

— Oh, asta înseamnă că nu mă iubeşti! strigă Maria. Dacă m ai iubi, sire, ai avea o voinţă.

Rostind aceste cuvinte, Maria îşi ridică ochii spre iubi­tul ei, pe care l văzu mai palid şi mai abătut decât un surghiunit ce şi părăseşte pentru totdeauna pământul unde s a născut.

— Învinuieşte mă de orice – murmură regele – dar nu mi spune că nu te iubesc,

O lungă tăcere urmă după aceste cuvinte, pe care tânărul rege le pronunţase cu un simţământ pe cât de adevărat, pe atât de adânc.

— Nu pot să mă gândesc, sire – reluă Maria, făcând o ultimă încercare – că mâine sau poimâine n am să te mai văd; nu pot să mă gândesc că îmi voi încheia tristele zile departe de Paris, că buzele unui bătrân, ale unui necunoscut vor atinge aceasta mână pe care o ţii acum într ale tale; nu, cu adevărat, nu pot să mă gândesc la toate acestea, sire, fără ca biata mea inimă să nu fie zdrobită de dez­nădejde.

Şi, în aceeaşi clipă, Maria de Mancini izbucni în plâns.

Regele, la rândul lui, adânc mişcat, îşi duse batista la gură şi îşi înăbuşi un suspin.

— Uite – zise ea – trăsurile s au oprit; sora mea mă aşteaptă; a sosit clipa hotărâtoare; ceea ce vei hotărî acum va fi hotărât pentru toată viaţa. Vai, sire, vrei oare să te pierd? Vrei oare ca aceea căreia i ai spus "te iubesc" să fie a altuia, şi nu a regelui ei, a stăpânului ei, a iubitului ei? Oh, curaj, Ludovic! Un singur cuvânt. Spune: Vreau! şi întreaga mea viaţă va fi legată de a ta, şi inima mea îţi va aparţine pentru totdeauna.

Regele nu răspunse nimic.

Maria îl privi atunci aşa cum Didona îl privise pe Eneas în Câmpurile Elizeene, cu înverşunare şi dispreţ.

— Adio – zise ea. Adio viaţă, adio dragoste, adio cer!

Şi făcu un pas să se depărteze. Regele o opri, îi luă mâna, o duse la buzele sale şi, deznădejdea fiind mai pu­ternică decât hotărârea pe care se părea că o luase înlăuntrul său, lăsă să cadă pe această frumoasă mână o lacrimă arză­toare de părere de rău, care o făcu pe Maria să tresară, ca şi cum această lacrimă o arsese cu adevărat. Văzu ochii umezi ai regelui, fruntea lui pală, buzele îndurerate, şi strigă cu un accent pe care nimic nu l ar putea reda:

— Vai, sire, eşti rege, plângi, şi eu plec!

Regele, în loc de orice răspuns, îşi ascunse faţa în batistă.

Ofiţerul scoase un fel de răcnet care sperie cei doi cai.

Domnişoara de Mancini, mânioasă, îl părăsi pe rege şi se urcă numaidecât în trăsură, strigând către vizitiu:

— Porneşte, porneşte repede!

Vizitiul se supuse, dădu bice cailor, şi trăsura grea se urni scârţâind din osiile sale, în timp ce regele Franţei, sin­gur, abătut, doborât, nu îndrăznea să se mai uite nici înainte, nici înapoia lui.

XIV


UNDE REGELE ŞI LOCOTENENTUL DAU DOVADĂ CĂ AU ŢINERE DE MINTE
După ce regele, ca toţi îndrăgostiţii din lume, privi îndelung şi cu încordare orizontul unde dispărea trăsura ce o conducea pe iubita lui, după ce se întoarse şi se re­întoarse de o sută de ori cu faţa în aceeaşi direcţie şi după ce izbuti, în cele din urmă, să şi potolească întrucâtva vârtejul ce i răvăşea inima şi gândurile, îşi aduse, în sfârşit, aminte că nu era singur.

Ofiţerul ţinea, alături, calul de frâu, şi nu pierduse cu totul nădejdea de a l vedea pe rege schimbându şi hotărârea. "Mai are încă timp să se arunce în şa şi să alerge după tră­sură; cele câteva clipe de zăbavă nu înseamnă nimic."

Dar imaginaţia locotenentului de muşchetari era prea vie şi prea bogată; o întrecea pe aceea a regelui, care se ferea să meargă cu gândul atât de departe. Se mulţumi să se apropie de ofiţer şi să spună cu glas îndurerat:

— S a sfârşit... Pe cai!

Ofiţerul, năpădit parcă el însuşi de aceeaşi durere şi de aceeaşi tristeţe, încălecă pe cai cu mişcări încete, foarte posomorât. Regele porni înainte, locotenentul după el.

La pod, Ludovic întoarse capul pentru ultima oară. Ofiţerul, răbdător ca un zeu ce ar avea eternitatea înaintea şi în urma lui, mai spera încă într o răzgândire. Dar în zadar; nimic nu se întâmplă. Regele apucă pe aleea care ducea la castel şi intră pe poartă în clipa când orologiul suna ceasurile şapte.

După ce regele ajunse în curtea castelului şi după ce muşchetarul, căruia nu i scăpa nimic, văzuse cum un colţ de perdea se ridicase la fereastra cardinalului, Ludovic scoase un oftat adânc, asemenea unui om dezlegat de cele mai apăsătoare griji, şi zise cu jumătate de glas:

— Deocamdată, domnule ofiţer, cred că am terminat!

Regele îşi chemă gentilomul, căruia îi spuse:

— Pînă la ceasurile două, nu voi primi pe nimeni; m ai auzit, domnule?

— Sire – răspunse gentilomul – e însă cineva care doreşte să intre.

— Cine?


— Locotenentul de muşchetari.

— Cel care m a însoţit?

— Da, sire!

— Ah! făcu regele. Ei bine, să intre.

Ofiţerul se ivi în prag. Regele făcu un semn, gentilomul şi valetul de cameră ieşiră. Ludovic îi urmări cu privirea până când închiseră uşa, apoi, după ce draperiile grele că­zură la loc în urma lor, vorbi:

— Dumneata, venind aici, mi ai adus aminte, domnule, că uitasem să ţi cer un lucru: nimeni nu trebuie să afle nimic despre cele ce s au întâmplat.

— Oh, sire, nu e nevoie ca maiestatea voastră să şi dea osteneala de a mi porunci aceasta. Se vede că nu mă cunoaşte.

— Da, domnule, e adevărat; ştiu că eşti discret, dar cum nu luasem nici o măsură.

Ofiţerul se înclină.

— Maiestatea voastră nu are să mi spună nimic? în­trebă el.

— Nimic, domnule, poţi să te retragi.

— Aş putea obţine îngăduinţa de a nu o face înainte de a i fi vorbit regelui, sire?

— Ce ai să mi spui? Explică te, domnule.

— Sire, un lucru fără însemnătate pentru maiestatea voastră, dar care mă preocupă foarte mult pe mine. Rog să fiu iertat deci că vă răpesc din timp. Dacă n ar fi grab­nic, dacă n ar fi absolut necesar să vă vorbesc, n aş fi cutezat să vin aici, şi m aş fi făcut dispărut, mut şi supus, cum am fost totdeauna.

— Cum dispărut! Nu te înţeleg.

— Sire, într un cuvânt, am venit să cer maiestăţii voas­tre să fiu eliberat din slujbă.

Regele făcu o mişcare de surprindere, dar ofiţerul rămase neclintit ca o statuie.

— Să fii eliberat din slujbă, domnule? Şi pentru câtă vreme, te rog?

— Pentru totdeauna, sire.

— Cum aşa, vei înceta de a mă mai servi, domnule? zise Ludovic, cu o expresie ce trăda mai mult decât surpriza.

— Sire, spre marea mea părere de rău.

— Cu neputinţă.

— Ba da, sire. Am îmbătrânit; sunt treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani de când port armura; bieţii mei umeri sunt obosiţi; simt că trebuie să las locul celor tineri. Eu nu sunt din veacul cel nou, am rămas cu un picior în cel vechi! Îmi dau seama de asta, întrucât totul pare ciudat în ochii mei, totul mă uimeşte, totul mă zăpăceşte. Pe scurt, am onoarea să cer maiestăţii voastre de a mă elibera din slujbă.

— Domnule – zise regele privind spre ofiţerul care purta uniforma cu o uşurinţă ce ar fi fost pizmuită de oricare tânăr – dar dumneata eşti mai puternic şi mai vânjos decât mine.

— Oh, sire – răspunse ofiţerul cu un zâmbet de pre­făcută modestie – maiestatea voastră îmi spune asta fiindcă am încă ochiul bun şi piciorul sigur, fiindcă nu mă clatin încă în şa şi fiindcă mustaţa mi e încă neagră. Dar, sire, toate astea s deşertăciunea deşertăciunilor; visuri, închipuire, fum, sire! Par încă tânăr, e adevărat, dar sunt bătrân de tot, şi în şase luni de aici încolo, nu e nici o îndoială, mă vor năpădi junghiurile, guta, neputinţa. Aşadar, sire...

— Domnule – îl întrerupse regele – adu ţi aminte cuvintele de aseară; stăteai în acelaşi loc unde te afli acum şi îmi spuneai că eşti înzestrat cu cea mai straşnică sănătate din Franţa, ca nu cunoşti oboseala, că nu ţi pasă dacă ţi se va cere să faci zile şi nopţi de strajă. Mi ai spus oare toate acestea, da sau nu? Cată să ţi reaminteşti, domnule.

Ofiţerul scoase un suspin uşor.

— Sire – zise el – bătrâneţea e plină de vanitate, şi trebuie să li se ierte bătrânilor că se laudă, atunci când nimeni nu i mai laudă. Am spus acele fraze, tot ce se poate; dar adevărul este, sire, că sunt foarte obosit şi că cer să fiu trecut la pensie.

— Domnule – spuse regele înaintând spre ofiţer cu o mişcare plină de eleganţă şi de maiestate – dumneata nu mi arăţi adevărata cauză; vrei să părăseşti serviciul meu, e drept, dar îmi ascunzi motivul care te îndeamnă să faci aceasta.

— Sire, vă rog să credeţi că...

— Cred ceea ce văd, domnule; văd un bărbat în putere, energic, plin de prezenţă de spirit, cel mai bun soldat al Franţei, poate, şi un asemenea personaj nu mă poate încre­dinţa pentru nimic în lume că dumneata ai avea nevoie de odihnă.

— Ah, sire – rosti locotenentul cu amărăciune – câte măguliri! Maiestatea voastră mă ia drept altcineva, fără în­doială. Energic, viguros, înţelept, viteaz, cel mai bun soldat al armatei! Dar, sire, maiestatea voastră exagerează micile mele merite în aşa măsură, că, oricât de bună părere aş avea despre mine, ajung să nu mă mai recunosc, zău! Dacă aş fi atât de înfumurat încât să cred numai pe jumătate cuvintele maiestăţii voastre, m aş socoti un om de preţ, absolut ne­cesar; aş spune că un slujitor care întruneşte atât de multe şi atât de strălucite însuşiri e o comoară nepreţuită. Dar, sire, eu toată viaţa mea, în afară de azi, mă simt dator s o spun, am fost, după părerea mea, preţuit mult mai prejos decât meritam. De aceea, repet, maiestatea voastră exagerează.

Regele îşi încruntă sprâncenele, deoarece în cuvintele acestea ale ofiţerului vedea surâzând amar o ironie.

Uite ce e, domnule – zise el – să vorbim pe faţă de astă dată. Nu ţi place să te afli în serviciul meu? Spune! Haide, răspunde deschis, fără ocol, cu îndrăzneală, aşa vreau!

Ofiţerul, care de câteva clipe îşi învârtea pălăria în mâini, cu un aer încurcat, la auzul acestor cuvinte îşi ridică deodată fruntea.

— Oh, sire – răspunse el – iată ceea ce mi uşurează mult stânjeneala. La o întrebare pusă atât de deschis, voi răs­punde şi eu la fel de deschis. A spune adevărul e un lucru bun, atât pentru plăcerea pe care o încerci de a ţi uşura inima, cât şi pentru raritatea faptului. Voi spune deci în­tregul adevăr în faţa regelui meu, rugându l totuşi să i ierte sinceritatea unui bătrân ostaş.

Ludovic privi spre ofiţer cu o vie nelinişte, ce se manifesta prin neastâmpărul gestului.

— Ei bine, vorbeşte – zise el – căci sunt nerăbdător să aud adevărurile pe care vrei să mi le spui.

Ofiţerul îşi aruncă pălăria pe o masă, apoi chipul său, şi aşa plin de inteligenţă şi de demnitate, luă deodată un aer ciudat de măreţie şi solemnitate.

— Sire – rosti el – părăsesc serviciul regelui, fiindcă sunt nemulţumit. În timpurile de azi, sluga se poate apropia cu respect de stăpânul său, aşa cum fac eu acum, punându i la picioare roadele muncii lui, înapoindu i uneltele, dându i socoteală de fondurile ce i au fost încredinţate, spunând: "Stăpâne, ziua mea de muncă s a încheiat, plăteşte mă, te rog, şi să ne despărţim".

— Domnule! Domnule! strigă regele, roşu la faţă de mânie.

— Ah, sire – răspunse ofiţerul, îndoindu şi o clipă ge­nunchiul – niciodată un servitor n a fost mai respectuos decât sunt eu în faţa maiestăţii voastre; dar mi aţi poruncit să spun adevărul. Şi acum, când am început să l spun, el va trebui să izbucnească, chiar dacă îmi veţi ordona să tac.

Era atâta hotărâre întipărită în trăsăturile încordate de pe chipul ofiţerului, încât Ludovic al XIV lea nu avu nevoie să i mai spună să continue; el vorbi deci mai departe, în vreme ce regele îl privea cu o curiozitate amestecată cu admiraţie.

— Sire, în curând se împlinesc treizeci şi cinci de ani, după cum spuneam, de când slujesc coroana Franţei; puţini oameni au tocit atâtea spade ca mine în această slujbă, şi spadele de care vorbesc erau dintre cele mai bune, sire. Eram un copilandru, care nu cunoştea nimic pe lume, în afară de curaj, când regele, părintele vostru, a bănuit în mine un om. Eram un om, sire, când cardinalul de Richelieu, care se pri­cepea, a ghicit în mine un vrăjmaş. Sire, povestea acestei duşmănii dintre furnică şi leu aţi putea să o citiţi de la pri­mul până la ultimul rând în arhivele secrete ale familiei voastre. Dacă vă vine pofta vreodată să o faceţi, sire, nu staţi nici o clipă în cumpănă: povestea merită această os­teneală, v o spun eu. Veţi citi acolo că leul, obosit, istovit, gâfâind, ceru, în sfârşit, iertare, şi trebuie recunoscut un lucru: că a iertat şi el. Ah, frumoase vremuri erau acelea, sire, încărcate de bătălii, ca o epopee de Tasso sau de Ariosto! Măreţia acelor timpuri, pe care al nostru nu poate să şi o închipuie, a fost pentru noi ceva obişnuit. Timp de cinci ani, am fost erou în fiecare zi, cel puţin după câte mi au spus unele personaje cu merite; şi nu i puţin lucru, credeţi mă, sire, un eroism de cinci ani în şir! Totuşi, eu cred cele ce mi au spus acei domni cu merite, deoarece ştiau să cântărească lucrurile: ei se numeau domnul de Richelieu, domnul de Buckingham, domnul de Beaufort, domnul de Retz – acesta din urmă, un geniu aspru, şi el, în războiul străzilor! – în sfârşit, regele Ludovic al XIII lea, şi chiar regina, augusta voastră mamă, care a avut bunăvoinţa să mi spună într o zi: Mulţumesc! Nu mai ştiu ce serviciu avusesem fericirea să i aduc. Iertaţi mă, sire, că vorbesc cu atâta îndrăzneală; dar ceea ce vă povestesc acum, am avut cinstea să o mai spun maiestăţii voastre, face parte din istorie.

Regele îşi muşcă buzele şi se trânti cu zgomot într un fotoliu.

— Plictisesc pe maiestatea voastră – zise locotenentul. Eh, sire, iată ce înseamnă adevărul! E un tovarăş necruţător, îmbrăcat în ţepi de fier: îl răneşte pe cel care l atinge, ba uneori chiar şi pe cel care l rosteşte.

— Nu, domnule – răspunse regele – te am poftit să vorbeşti, vorbeşte deci!

— După ce i am slujit pe rege şi pe cardinal, am slujit apoi regenţa, sire. M am bătut de asemeni cumplit în Frondă, dar nu chiar ca prima dată. Oamenii începeau să scadă în înălţime. Asta însă nu m a împiedicat să comand pe muş­chetarii maiestăţii voastre în câteva încăierări primejdioase, care au rămas pe lista de izbânzi a companiei. Mă bucuram pe vremea aceea de un renume straşnic! Eram omul de în­credere al domnului de Mazarin: Locotenente colo, locote­nente dincolo! Locotenente în dreapta, locotenente în stânga! Nu se dădea un singur ghiont în Franţa, fără ca preaplecata slugă a maiestăţii voastre să nu fie însărcinată cu executarea lui! Dar curând, domnul cardinal nu se mulţumi numai cu Franţa: mă trimise în Anglia, pe seama domnului Cromwell. Încă un domn care nu era de loc blând, vă asigur, sire. Am avut cinstea de a l cunoaşte şi am putut să l cântăresc bine. Mi s a făgăduit mult în contul acestei misiuni; şi, întrucât am făcut acolo cu totul altceva decât ceea ce mi se recoman­dase să fac, am fost răsplătit din belşug, căci m au numit în cele din urmă căpitan de muşchetari, adică mi s a dat sarcina cea mai râvnită de la curte, aceea care deschide calea mare­şalilor Franţei, şi pe bună dreptate, căci cine zice căpitan de muşchetari, zice floarea armatei şi regele vitejilor!

— Căpitan, domnule? replică regele. Greşeşti, vrei poate să spui locotenent.

— Nu, sire, eu nu greşesc niciodată. Maiestatea voastră poate cere lămuriri asupra acestui punct: domnul de Ma­zarin mi a dat brevetul.

— Ei bine?

— Dar domnul de Mazarin, maiestatea voastră o ştie mai bine ca oricine, nu dă prea deseori ceva, ba uneori chiar ia înapoi ceea ce dă: după ce s a încheiat pacea şi n a mai avut nevoie de mine, mi a retras brevetul. Fără îndoială, nu eram vrednic să l înlocuiesc pe domnul de Tréville, această ilustră figură; dar, în sfârşit, mi se făgăduise, mi se dăduse, deci trebuia să rămână aşa.

— Aceasta este ceea ce te nemulţumeşte, domnule? Ei bine, voi cere lămuriri. Iubesc dreptatea, şi plângerea dumi­tale, cu toate că e făcută soldăţeşte, nu mi displace.

— Oh, sire – protestă ofiţerul – maiestatea voastră nu m a înţeles: eu nu mai cer nimic acum.

— Din prea multă modestie, domnule; dar eu vreau să îndrept lucrurile, şi mai târziu...

— Oh, sire, ce vorbă! Mai târziu! Iată treizeci de ani de când trăiesc cu acest cuvânt plin de intenţii bune, care a fost rostit de atâtea mari personaje şi pe care l rosteşte, la rându i, gura maiestăţii voastre. Mai târziu! Aşa am primit douăzeci de răni şi am ajuns la cincizeci şi patru de ani, fără să fi avut vreodată un ludovic în pungă şi fără să fi găsit vreodată un sprijinitor în calea mea, eu care am sprijinit atâţia oameni! De aceea, acum schimb vorba, sire, şi când mi se spune: Mai târziu, eu răspund: Numaidecât. Nu cer altceva decât odihnă, sire. Îmi poate fi acordată: nu va costa pe nimeni nimic.

— Nu mă aşteptam la felul acesta de a vorbi, domnule, mai ales din partea unui om care a trăit în preajma celor mari. Uiţi că vorbeşti regelui, unui gentilom care se trage dintr o casă tot atât de bună ca şi a dumitale, presupun, şi când eu spun mai târziu, e un lucru sigur.

— Nu mă îndoiesc, sire; dar iată sfârşitul acestui teribil adevăr pe care aveam să vi l spun: când voi vedea pe această masă bastonul de mareşal, spada de conetabil sau coroana Poloniei, în loc de mai târziu, vă jur, sire, că voi spune tot numaidecât. Ah, iertaţi mă, sire, sunt din ţinutul bunicului vostru, Henric al IV lea: nu vorbesc prea des, dar când des­chid gura spun totul.

— Viitorul domniei mele te ispiteşte prea puţin, după cât se pare, domnule! rosti Ludovic cu trufie.

— Uitare, uitare peste tot! strigă ofiţerul, ridicând frun­tea sus. Stăpânul şi a uitat de slugă, şi iată că sluga a ajuns să şi uite de stăpân. Trăiesc într o vreme nenorocită, sire! Văd o tinereţe descurajată şi plină de temeri, sfioasă şi des­puiată, când ar trebui să fie puternică şi bogată. Deschid aseară, de pildă, uşa regelui Franţei pentru un rege al An­gliei, pe al cărui părinte, eu, păcătosul, am fost cât pe aci să l scap de la moarte, dacă Dumnezeu nu mi ar fi stat îm­potrivă, ocrotindu l pe alesul său, Cromwell! Deschid, zic, această uşă, adică palatul unui frate pentru alt frate, şi văd – ah, sire, asta îmi strânge inima! – şi văd cum ministrul acestui rege îl alungă pe proscris şi şi umileşte stăpânul, osândind la mizerie pe un alt rege, semenul său; în sfârşit, îl văd pe Prinţul meu, care e tânăr, frumos, viteaz, care are curajul în inimă şi fulgerul în privire, îl văd tremurând în faţa unui preot care îşi râde de el în dosul perdelelor de la odaia de culcare, unde socoteşte în patul său tot aurul Fran­ţei, pe care l înfundă apoi în cufere necunoscute de nimeni. Da, vă înţeleg privirea, sire. Am dus îndrăzneala până la nebunie, dar ce vreţi? Sunt un bătrân şi spun maiestăţii voastre, regele meu, cuvinte pe care i le aş vârî înapoi pe gât celui ce ar îndrăzni să le rostească în faţa mea. Dar mi aţi poruncit să mi descarc inima înaintea voastră, sire, şi las să se scurgă la picioarele maiestăţii voastre veninul pe care l am adunat în suflet timp de treizeci de ani, cum aş lăsa să mi se scurgă tot sângele, dacă maiestatea voastră mi ar cere o.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə