Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə8/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   43

— Cum asta?

— Pentru că, pe legea mea, frumoasă garanţie: un general dibaci, ca maiestatea sa Carol al II lea, şi Wor­cesterul!

— Dar nu va mai avea a face cu un Cromwell, domnule cardinal.

— Da, însă va avea a face cu Monck, care e primejdios în alt chip. Acel iscusit neguţător de bare de care aţi po­menit era un iluminat, avea clipe de exaltare, de împăunare, de umflare, în timpul cărora se spărgea ca un butoi prea plin; şi atunci, prin acele spărturi, se prelingeau câteva picături din gândirea sa, iar după aceste câteva picături putea fi recunoscută întreaga lui gândire. În felul acesta, Cromwell ne a lăsat, de mai mult de zece ori, să pătrundem în sufletul său, despre care se credea că e ferecat în trei platoşe de aramă – cum zice Horaţiu. Pe când Monck! Ah, sire, să vă ferească Dumnezeu să faceţi politică vre­odată cu domnul Monck! Numai lui îi datorez perii albi ce mi au ieşit de un an de zile încoace. Monck nu e un iluminat, e, din nefericire, un om politic; el nu se sparge, ci se strânge. De zece ani şi a îndreptat ochii către o ţintă, dar nimeni n a putut încă să ghicească în ce constă ea. În fiecare dimineaţă face aşa cum sfătuia Ludovic al XI lea: îşi arde boneta ţinută pe cap în timpul nopţii. Astfel, în ziua când planul lui, copt în ascuns şi cu răbdare, va răbufni, va răbufni cu toţi sorţii de izbândă ce însoţesc îndeobşte ne­prevăzutul. Acesta este Monck, sire, despre care n aţi auzit poate niciodată vorbindu se, al cărui nume poate că nici nu l cunoşteaţi înainte de a fi fost rostit în faţa voastră de fratele vostru, Carol al II lea, care ştie cine este el, adică o împletire de adâncime şi îndărătnicie, singurele două în­suşiri înaintea cărora înţelepciunea şi înflăcărarea n au nici o putere. Sire, am avut şi eu înflăcărare pe când eram tânăr, iar înţelept am fost întotdeauna. Pot chiar să mă laud cu asta, fiindcă e ceea ce nu mi se iartă. Mi am croit un drum frumos în viaţă cu aceste două însuşiri, deoarece, din fiul unui biet pescar din Piscina, am devenit primul ministru al regelui Franţei şi, în această calitate, maiestatea voastră binevoieşte s o recunoască, am adus unele servicii tronului maiestăţii voastre. Ei bine, sire, dacă în drumul meu l aş fi întâlnit pe Monck, în locul domnului de Beaufort, al domnului de Retz sau al domnului de Condé, ei bine, sire, am fi fost pierduţi. Feriţi vă de a întreprinde ceva cu uşurinţă, sire, căci altfel veţi cădea în ghearele acestui soldat politic. Casca lui Monck, sire, este o ladă de fier în fundul căreia sunt lăcătuite gândurile lui şi a cărei cheie n o are nimeni. De aceea, în preajma lui, sau mai bine zis în faţa lui, îmi înclin capul, sire, eu care nu port pe creştet decât o tichie de catifea.

— Şi ce crezi că urmăreşte acest Monck?

— Ah, dacă aş şti, sire, nu v aş mai spune să vă feriţi de el, căci atunci aş fi mai tare ca el; dar cu unul ca dânsul mi e şi teamă să ghicesc. Să ghicesc! Înţelegeţi cuvântul acesta? Căci, în clipa când aş crede că am ghicit, m aş opri la o idee şi, fără să vreau, aş urma acea idee. De când acest om stăpâneşte acolo, eu mă simt ca unul din acei osândiţi ai lui Dante cărora Satan le a răsucit gâtul, astfel că merg înainte, dar se uită înapoi: mă îndrept spre Madrid, dar nu scap din ochi Londra. Cu acest drac de om, a spune că ai ghicit ce vrea înseamnă a te înşela, iar a te înşela înseamnă a te pierde. Să mă ferească Dumnezeu de a încerca să ghicesc vreodată ce râvneşte el; mă mărgi­nesc, şi e destul atât, să iscodesc ce face. Şi cred – înţele­geţi oare însemnătatea cuvântului cred? Cred, când e vorba de Monck, nu te leagă cu nimic – cred că nu are altă dorinţă decât să i urmeze lui Cromwell. Carol al II lea i a şi făcut propuneri prin zece persoane; iar el s a mulţumit să i alunge pe cei zece mijlocitori, fără a le spune altceva decât: "Plecaţi, sau pun să vă spânzure!" E un mormânt acest om! În momentul de faţă, Monck face declaraţii de credinţă Parlamentului "Coadă"; dar aceste declaraţii de credinţă pe mine nu mă înşeală: Monck nu vrea să fie asasinat. Un asasinat l ar opri la mijlocul drumului, şi el vrea ca opera lui să fie înfăptuită. De aceea, eu cred – dar să nu credeţi ceea ce cred eu, sire; spun cred din obişnuinţă – eu cred că Monck se poartă cu mănuşi faţă de parlament, până în ziua când îl va zdrobi. Vi se cer spade, dar ca să lupte împotriva lui Monck! Ferească ne sfântul să ne luptăm cu Monck, sire, căci Monck ne va înfrânge, şi, înfrânt de Monck, asta nu mi aş ierta o toată viaţa! Mi aş spune că această biruinţă o pregătea Monck de zece ani. Pentru Dumnezeu, sire, din prietenie pentru maiestatea voastră, dacă nu din bunăvoinţă, Carol al II lea să stea liniştit. Maiestatea voastră îi va face aici un mic venit, îi va da unul din castelele sale. Eh, dar stai! Eram să uit tratatul, acel faimos tratat despre care vorbeam adineauri. În virtutea lui, maiestatea voastră nu are nici măcar dreptul să i dea un castel!

— Cum asta?

— Da, da, maiestatea sa şi a luat obligaţia să nu dea găzduire regelui Carol, şi chiar să l trimită în afara grani­ţelor. Tocmai pentru asta l am şi trimis peste graniţă, dar iată că el s a întors iarăşi aici. Sire, vreau să sper că i veţi da a înţelege fratelui vostru că nu poate rămâne la noi, că asta e cu neputinţă, că prezenţa lui ne dăunează, sau eu însumi...

— Destul, Domnule! zise regele, ridicându se în picioare. Că îmi refuzi un milion, e dreptul dumitale: milioanele îţi aparţin; că îmi refuzi două sute de gentilomi, ai de asemenea acest drept: eşti prim ministru şi răspunzi, în ochii Franţei, de soarta păcii şi a războiului; dar a pretinde să mă împiedici, pe mine, regele, de a i acorda ospitalitate nepotului lui Henric al IV lea, vărului meu primar, martorului copilăriei mele, aici se opreşte puterea domniei tale, de aici începe voinţa mea.

— Sire – zise Mazarin, încântat de a fi scăpat atât de uşor şi care, de altminteri, nu se împotrivise cu atâta însu­fleţire decât ca să ajungă, aici – sire, mă voi pleca tot­deauna în faţa voinţei regelui meu; fie deci ca regele meu să l ţină lângă sine sau într unul din castelele sale pe regele Angliei; asta însă s o ştie Mazarin, dar să n o ştie ministrul.

— Noapte bună, domnule – zise Ludovic al XIV lea – plec deznădăjduit.

— Dar convins, şi asta e tot ce mi trebuie, sire – re­plică Mazarin.

Regele nu mai răspunse nimic şi se retrase îngândurat, convins nu de toate cele ce i spusese Mazarin, ci de un lucru pe care, dimpotrivă, el se ferise să i l spună: anume că era nevoie să se ocupe în modul cel mai serios de trebu­rile sale şi de acelea ale Europei, căci le vedea grele şi foarte încâlcite.

Ludovic îl regăsi pe regele Angliei stând în acelaşi loc unde l lăsase. Când îl zări, prinţul englez se ridică în picioare, dar de la cea dintâi privire văzu descurajarea înti­părită cu slove întunecate pe fruntea vărului său. Atunci, deschizând primul vorba, ca spre a i da lui Ludovic pu­tinţa să i mărturisească mai uşor amarul răspuns pe care l aducea, zise:

— Orice ar fi, nu voi uita niciodată bunătatea şi prie­tenia de care ai dat dovadă faţă de mine.

— Vai – murmură Ludovic al XIV lea – o bună­voinţă stearpă, frate.

Carol al II lea se făcu alb ca varul, îşi trecu mâna rece peste frunte şi luptă câteva clipe cu un fel de ameţeală ce l clătină tot.

— Înţeleg – zise în cele din urmă – nici o speranţă!

Ludovic îl apucă de mână.

— Aşteaptă, frate – rosti el – să nu ne grăbim, lucru­rile se pot schimba; numai hotărârile pripite strică totul. Adaugă, te rog eu, încă un an de încercări la aceia pe care i ai îndurat până acum. Nu văd nici calea, nici prilejul spre a te putea îndemna, acum mai mult ca altă dată, să acţio­nezi. Rămâi cu mine, frate, îţi voi da una din reşedinţele mele, una în care vei voi şi în care îţi va plăcea să stai; vom urmări amândoi evenimentele îndeaproape şi vom pre­găti împreună totul. Haide, curaj, frate!

Carol al II lea îşi desprinse mâna dintr a regelui şi, dându se un pas înapoi, ca să l salute cu mai multă cere­monie, răspunse:

— Îţi mulţumesc din tot sufletul, sire, dar am apelat fără rezultat la cel mai mare rege de pe pământ; acum nu mi mai rămâne decât să cer o minune de la Dumnezeu.

Şi ieşi, fără a voi să mai audă nimic, cu fruntea sus, cu braţul tremurând, cu o dureroasă încruntare pe nobilul său chip şi cu acea întunecime adâncă a privirii care, nemai­găsind nici o nădejde în lumea oamenilor, pare a se duce să o ceară pe alte lumi, necunoscute.

Ofiţerul de muşchetari, văzându l trecând atât de palid, îi căzu aproape în genunchi, vrând să l salute. Luă apoi o faclă, chemă doi muşchetari şi coborî împreună cu neferi­citul rege pe scara pustie, ţinându şi în mâna stângă pălăria a cărei pană se târa pe trepte. Când ajunse la uşă, îl întrebă pe rege în care parte se îndreaptă, pentru a trimite muşche­tarii să l însoţească.

— Domnule – răspunse Carol al II lea cu jumătate de glas – dumneata, care l ai cunoscut pe tatăl meu, spu­ne mi, te ai rugat cumva pentru el vreodată? Dacă ai făcut o, nu mă uita nici pe mine în rugile dumitale. Acum mă duc singur, şi te rog să nu mă însoţeşti, nici să pui pe cineva să mă însoţească mai departe de aici.

Ofiţerul se înclină şi făcu semn muşchetarilor să se în­toarcă în interiorul palatului. El mai rămase însă o clipă sub bolta porţii, spre a l privi pe Carol al II lea cum se îndepărtează şi se pierde în întunecimea de la cotitura străzii.

— Acestuia, ca şi altădată tatălui său – murmură el – Athos, dacă ar fi aci, i ar spune, pe bună dreptate: Salut, maiestate înfrântă! Apoi, urcând scara: Ah, păcătoasă slujbă mai fac acum – rostea el la fiecare treaptă. Ah, nevolnic stăpân! Asemenea viaţă nu mai e de trăit şi e timpul, în sfârşit, să plec de aici!... Nu mai e generozitate, nu mai e putere! adăugă el. Dascălul a izbutit: învăţăcelul a amorţit pentru totdeauna. La naiba! N am să o mai pot duce mult aşa. Hei, voi de acolo – strigă apoi intrând în anti­cameră – ce aţi rămas cu ochii holbaţi la mine? Stingeţi făcliile şi întoarceţi vă la posturile voastre! A, mă păziţi pe mine? Da, da, vegheaţi asupră mi, nu i aşa, oameni buni? Bravi neghiobi! Dar eu nu sunt ducele de Guise, plecaţi de aici, că n o să mă înjunghie nimeni pe coridorul ăsta strâmt. De altminteri – continuă el în şoaptă – asta ar însemna o hotărâre, şi nu mai ia nimeni hotărâri de când domnul cardinal de Richelieu a trecut în lumea celor veş­nici. Ei da, într adevăr, acela era un bărbat! Am zis, de mâine încolo îmi arunc tunica în urzici! Apoi, răzgândindu se: Dar nu, nu încă! adăugă. Mai am de îndeplinit o faptă măreaţă, şi o voi îndeplini; dar asta, jur, va fi cea din urmă!

Nu apucă să termine bine fraza, când un glas se auzi strigându l din camera regelui:

— Domnule locotenent!

— Iată mă – răspunse el.

— Regele vrea să ţi vorbească.

— Ia să vedem – îşi spuse locotenentul – te pome­neşti că e vorba tocmai de fapta la care mă gândeam eu.

Şi intră la rege.


XII


REGELE ŞI LOCOTENENTUL
În clipa când regele îl văzu pe ofiţer lângă el, făcu semn valetului de cameră şi gentilomului să iasă.

— Cine e de serviciu mâine, domnule? întrebă apoi.

Locotenentul îşi înclină capul cu o supunere ostăşească şi răspunse:

— Eu, sire.

— Cum, tot dumneata?

— Eu, totdeauna.

— Dar cum se face asta, domnule?

— Sire, muşchetarii, în călătorie, fac de pază la toate posturile casei maiestăţii voastre, adică pe lângă domnia ta, pe lângă regina mamă şi pe lângă domnul cardinal, care îm­prumută de la rege cea mai bună parte, sau mai degrabă cea mai numeroasă parte din garda regală.

— Dar înlocuitorii?

— Nu sunt înlocuitori, sire, decât pentru douăzeci sau treizeci de oameni care se odihnesc, din cei o sută douăzeci. La Luvru, e cu totul altceva, şi dacă aş fi la Luvru, m aş odihni, căci acolo mi ar ţine locul brigadierul meu; la drum însă, sire, nu ştim niciodată ce se poate întâmpla, şi îmi place să mi fac datoria singur.

— Aşadar, dumneata eşti de gardă în fiecare zi?

— Şi în fiecare noapte, sire.

— Domnule, nu pot îngădui aceasta, şi vreau ca dum­neata să te odihneşti.

— E foarte bine, sire, dar eu nu o doresc.

— Cum? făcu regele, care nu înţelese din primul mo­ment sensul acestui răspuns.

— Am spus, sire, că nu vreau să cad în vreo greşeală. Dacă diavolul ar vrea să mi joace un renghi, înţelegeţi, sire, şi cum el îşi cunoaşte bine omul, n ar aştepta decât prilejui să mă vadă că lipsesc de la datorie. Slujba înainte de toate, şi conştiinţa împăcată.

— Dar cu acest fel de a ţi face datoria, domnule, ai să ajungi în mormânt.

— Îndeplinesc această slujbă de treizeci şi cinci de ani, sire, şi sunt omul din Franţa şi din Navarra care se ţine cel mai bine. De aceea, sire, vă rog să nu vă îngrijiţi de mine; asta mi s ar părea tare ciudat, dat fiind că n am fost obiş­nuit cu aşa ceva.

Regele schimbă dintr o dată firul convorbirii printr o întrebare nouă:

— Mâine dimineaţă vei fi aici, prin urmare?

— Ca şi în clipa de faţă, sire.

Regele făcu atunci câţiva paşi prin cameră; era destul de vădit că ardea de nerăbdare de a vorbi, dar parcă o teamă ascunsă îl reţinea încă.

Locotenentul, în picioare, neclintit, cu pălăria în mână, cu pumnul strâns la şold, îl privea cum se plimbă prin odaie şi, privindu l astfel, îşi spunea în sinea lui, muşcându şi mustaţa: "Nu e hotărât nici cât o jumătate de pistol, pe cinstea mea! Pun rămăşag că nu va scoate o vorbă".

Regele continua să umble în sus şi în jos, aruncând din timp în timp câte o privire furişă spre locotenent.

"Îi seamănă leit părintelui său – îşi urma celălalt mo­nologul său tainic: e în acelaşi timp şi mândru, şi zgârcit, şi sfios. Pe legea mea, nu mi place asemenea stăpân!"

Ludovic se opri în loc.

— Locotenente – zise el.

— La ordin, sire.

— De ce ai strigat astă seară, acolo jos, în sală: "Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege!"

— Pentru că mi aţi dat acest ordin, sire.

— Eu?

— Chiar maiestatea voastră.



— Dar eu nu ţi am spus un singur cuvânt, domnule.

— Sire, un ordin se dă printr un semn, printr o miş­care, printr o clipire, tot aşa de bine, tot aşa de limpede ca şi prin cuvinte. Un slujitor care n ar avea decât urechi, n ar fi decât pe jumătate un bun slujitor.

— Atunci înseamnă că ai ochi pătrunzători, domnule.

— Ce vă face să credeţi, sire?

— Faptul că văd şi ceea ce nu este.

— Am ochi buni, e adevărat, sire, cu toate că îşi slu­jesc de mult şi cu credinţă stăpânul; de aceea, de câte ori au de văzut ceva, nu scapă prilejul. Or, astă seară ei au văzut că maiestatea voastră se roşise la faţă din pricină că voia să caşte, că maiestatea voastră privea cu o rugăminte grăitoare în ochi, mai întâi spre eminenţa sa, pe urmă spre regina mamă, şi în fine către uşa de la ieşire; şi au observat atât de bine tot ceea ce vă spun, încât au văzut buzele ma­iestăţii voastre gata să şoptească aceste cuvinte: "Cine oare mă va scoate de aici?"

— Domnule!

— Sau cel puţin acestea, sire: "Muşchetarii mei!" Atunci n am mai şovăit. Privirea vă era îndreptată spre mine, cuvintele mi se adresau mie; am strigat numaidecât: "Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege!" De altminteri, era aşa de adevărat, sire, încât maiestatea voastră nu numai că nu m a dezminţit, dar mi a dat dreptate, ridicându se şi plecând imediat.

Regele îşi întoarse capul şi zâmbi; apoi, după câteva clipe, îşi îndreptă privirea limpede asupra acestui chip atât de ager, atât de îndrăzneţ şi atât de hotărât, încât s ar fi zis că are profilul energic şi semeţ al unui vultur în bătaia soarelui.

— Foarte bine – zise apoi, după un scurt răstimp, în care se străduia, fără a izbuti, să l facă pe ofiţer să şi plece ochii în jos.

Dar, văzând că regele nu mai spune nimic, acesta se răsuci pe călcâie şi făcu trei paşi spre uşă, murmurând în sinea lui: "N o să vorbească. La dracu! N o să vorbească!"

— Mulţumesc, domnule – zise atunci regele.

"Într adevăr – urmă locotenentul în sinea lui – n ar mai fi lipsit decât asta, să fiu mustrat că am fost mai puţin prost decât altul." Şi se îndreptă spre uşă, sunându şi pin­tenii milităreşte. Dar când ajunse în prag, simţi că dorinţa regelui era să l cheme înapoi şi se întoarse.

— Maiestatea voastră mai are să mi spună ceva? în­trebă el pe un ton ce nu poate fi redat prin cuvinte şi care, fără să pară că voia să câştige încrederea regală, ascundea atâta convingătoare sinceritate, încât regele răspunse în aceeaşi clipă:

— Da, domnule, apropie te.

"În sfârşit – gândi ofiţerul – s a hotărât să vorbească."

— Ascultă mă.

— Nu pierd un singur cuvânt, sire.

— Vei încăleca pe cal, domnule, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, şi vei lua un cal înşeuat şi pentru mine.

— Din grajdurile maiestăţii voastre?

— Nu, unul de ai muşchetarilor dumitale.

Foarte bine, sire. Atâta tot?

— Şi mă vei însoţi.

— Singur?

— Singur.

— Voi veni aici să iau pe maiestatea voastră sau voi aştepta?

— Mă vei aştepta.

— Unde, sire?

— La poarta cea mică din parc.

Locotenentul se înclină, înţelegând că regele i a spus tot ceea ce avea să i spună. Într adevăr, regele îi făcu un semn prietenesc cu mâna, că poate să se retragă.

Ofiţerul ieşi din camera regelui şi se duse să se aşeze, cu un aer de filozof, în jilţul său, unde, departe de a se pregăti să adoarmă, aşa cum s ar putea crede, dat fiind ceasul înaintat al nopţii, începu să şi răscolească gândurile mai avan decât o făcuse vreodată până atunci. Rezultatul aces­tor meditări nu fu însă la fel de trist precum fuseseră gândurile lui de mai înainte.

— Prea bine, şi a dat drumul – îşi zise el. Dragostea îl împinge din urmă, nu l mai lasă în pace. Regele nu face doi bani, dar omul va mai preţui poate ceva. De altfel, o să vedem noi mâine dimineaţă... O, o – strigă deodată, ri­dicându se – iată, în sfârşit, o idee grozavă! Mii de draci, poate că norocul meu atârnă tocmai de această idee!

După această exclamaţie, ofiţerul se ridică şi începu să măsoare de la un capăt la altul, cu mâinile în buzunarele tunicii sale, imensa anticameră care i slujea de apartament.

Lămpiţa ardea cu furie, sub suflarea unui vântişor rece care, pătrunzând prin ochiurile uşii şi prin crăpăturile fe­restrelor, tăia de a curmezişul sala. Împrăştia o lumină roşiatică, pâlpâitoare, aci vioaie, aci slabă de tot, şi pe perete se vedea alergând umbra uriaşă a locotenentului, ca o figură din desenele lui Callot, cu spada agăţată la brâu şi cu panaş la pălărie.

— Hotărât lucru – murmură el – sau eu mă înşel amar, sau Mazarin îi întinde o cursă tânărului îndrăgostit. Cardinalul a dat astă seară o întâlnire şi o adresă, cu acea bunăvoinţă pe care o arată numai domnul Dangeau însuşi. Am auzit bine şi cunosc însemnătatea cuvintelor: "Mâine dimineaţă – a spus – ele se vor afla în dreptul podului de la Blois". La dracu, e limpede ca lumina zilei – mai cu seama pentru un îndrăgostit. De aici stânjeneala aceea, de aici şovăiala aceea şi ordinul pe care mi l a dat: "Dom­nule locotenent al muşchetarilor mei, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, pe cal!" E tot aşa de limpede ca şi cum mi ar fi spus: "Domnule locotenent al muşchetarilor mei, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, la podul din Blois, ai înţeles?" Iată dar un secret de stat pe care la ora de faţă numai eu, păcătosul, îl ştiu. Fiindcă am ochi buni, cum îi spuneam adineauri maiestăţii sale. Asta înseamnă c o iu­beşte la nebunie pe păpuşica aceea de italiancă! Şi că a căzut în genunchi înaintea mamei sale, cerându i să l în­soare! Şi că regina s a dus să caute lămuriri la curtea Romei, pentru a şti dacă o asemenea căsătorie, făcută îm­potriva voinţei ei, poate să fie îngăduită! Ah, de aş mai avea o dată douăzeci şi cinci de ani! Şi dacă i aş şti aci, alături de mine, pe cei care nu i mai am! Dacă n aş dispre­ţui adânc toată această lume, l aş învrăjbi pe domnul Mazarin cu regina mamă, Franţa cu Spania, şi aş pune pe tron o regină după gustul meu. Dar, păcat... Şi locotenentul îşi pocni degetele în semn de mare ciudă. Acest nemernic de italian, acest ticălos, această lepră verde, care n a vrut să i dea un milion regelui Angliei, poate că mie nu mi ar da nici o mie de pistoli pentru vestea pe care i aş aduce o. O, la dracu, iată c am început să cad în mintea copiilor! M am scrântit de tot! Mazarin să dea ceva. Ha, ha, ha! Şi ofiţerul începu să râdă cu hohote, de unul singur. Să ne culcăm – zise el – să ne culcăm, şi cât mai repede. Mi e capul ameţit după toate câte s au întâmplat în seara asta; mâine trebuie să fim cu mintea mai limpede.

Şi cu această povaţă dată lui însuşi, trase mantaua peste cap, uitând de regescul său vecin. Cinci minute mai târziu, dormea cu pumnii strânşi, cu buzele întredeschise, lăsând să i scape, nu taina sa, ci un sforăit puternic, ce răsuna şi mai tare sub bolta măreaţă a anticamerei.


XIII


MARIA DE MANCINI
Soarele de abia începuse să lumineze cu primele sale raze creştetul copacilor din parc şi giruetele din vârful turnurilor castelului, când tânărul rege, treaz de mai bine de două ceasuri, cu somnul spulberat din pricina dragostei, deschise el însuşi oblonul şi aruncă o privire cercetătoare în curţile palatului încă adormit. Văzu că era ora la care se înţele­sese: orologiul cel mare din curte arăta chiar ceasurile patru şi un sfert. Nu şi sculă din somn valetul de cameră, care dormea adânc, în apropiere; se îmbrăcă singur, şi când valetul veni fuga, buimăcit, crezând că lipsise de la datoria lui, Ludovic îl trimise din nou în camera sa, cerându i cea mai deplină linişte. Apoi coborî scara cea mică, ieşi pe o uşă laterală şi zări, lângă zidul parcului, un călăreţ care ţinea un cal de frâu. Acest călăreţ nu putea fi recunoscut de nimeni sub mantaua lui neagră şi cu pălăria trasă peste ochi. Cât despre cal, înşeuat ca al oricărui burghez cu stare, nu dădea nimic de bănuit nici celei mai ascuţite priviri.

Ludovic se apropie şi apucă frâul calului; ofiţerul îi ţinu scara, fără să fi descălecat de pe calul său, şi întrebă cu glas încet ce poruncă îi dă maiestatea sa.

— Urmează mă – răspunse Ludovic al XIV lea.

Ofiţerul îşi struni calul şi porni la trap după cel al stăpânului său, coborând astfel înspre pod.

Când ajunseră pe malul celălalt al Loarei, regele zise:

— Domnule, îmi vei face plăcerea să mergi drept înainte, până când vei zări o trăsură; atunci te vei întoarce să mi dai de veste; eu rămân aici.

— Maiestatea sa binevoieşte să mi dea câteva amănunte asupra trăsurii pe care sunt însărcinat s o descopăr?

— O trăsură în care ai să vezi două doamne, şi pro­babil pe însoţitoarele lor.

— Sire, nu vreau să fac nici o greşeală: mai e vreun alt semn după care aş putea să recunosc această trăsură?

— Va avea, pe cât cred, însemnele domnului cardinal.

— Prea bine, sire – răspunse ofiţerul, pe deplin lămu­rit asupra obiectului cercetărilor sale.

Porni în trap întins şi se îndreptă în direcţia arătată de rege. Dar nu făcu decât vreo cinci sute de paşi, că zări patru catâri, apoi o trăsură urcând panta unei ridicături. In urma acesteia venea o a doua trăsură. Nu avu nevoie decât de o aruncătură de ochi, pentru a se încredinţa că acestea erau echipajele pe care pornise să le caute. Dădu pinteni calului şi, întorcându se la rege, îi spuse:

— Sire, iată trăsurile! În cea dintâi, într adevăr, sunt două doamne, cu însoţitoarele lor; într a doua sunt câţiva valeţi, provizii şi lucrurile de trebuinţă.

— Bine, bine – răspunse regele cu o voce tulburată. Acum du te, te rog, şi spune le acestor doamne că un cava­ler de la curte doreşte să le prezinte omagii, dar numai lor singure.

Ofiţerul porni în galop.

"La naiba – îşi spunea el săltând în şa – iată o înde­letnicire nouă şi onorabilă, sper! Mă plângeam că nu sunt nimic, şi iată mă confidentul regelui. Pe oricare muşchetar, asta l ar face să crape de mândrie!"

Se apropie de trăsură şi şi îndeplini misiunea în chip de mesager galant şi spiritual.

În trăsură se aflau, într adevăr, două doamne: una de o neasemuită frumuseţe, deşi puţin cam slabă; cealaltă mai puţin înzestrată de natură, dar vioaie, plăcută şi întrunind în cutele subţiri ale frunţii sale toate semnele unei mari voinţe. Îndeosebi ochii ei vii şi pătrunzători vorbeau mai limpede decât toate frazele de dragoste obişnuite pe vremea aceea de galanterie. Acesteia i se adresă, fără să se înşele, d'Artagnan, cu toate că, după cum am spus, cealaltă era poate mai frumoasă.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə