Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə11/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   43

— Ei bine, sire?

— Ei bine, domnule, în clipa de faţă simt în mine ceva ciudat – mulţumirea deznădejdii. Unele suflete – şi am început să mi dau seama că şi al meu se numără printre acestea – încearcă o adevărată mulţumire ajungând la convingerea că totul este pierdut pentru ele şi că a sosit, în sfârşit, ceasul cel de pe urmă.

— Oh, nădăjduiesc – rosti Athos – că maiestatea voastră n a ajuns chiar până acolo.

— Ca să mi spui asta, domnule conte, ca să încerci să mi reaprinzi în inimă speranţa, înseamnă că n ai înţeles bine ceea ce ţi am spus. Am venit la Blois, conte, pentru a cere fratelui meu Ludovic pomana unui milion, cu ajutorul căruia speram să mi recâştig drepturile, şi fratele meu Lu­dovic m a refuzat. Vezi dar că totul e pierdut!

— Maiestatea voastră îmi va îngădui să spun că sunt de altă părere?

— Cum aşa, conte, mă iei oare drept un spirit vulgar în asemenea măsură încât să nu mi dau seama de starea în care mă găsesc?

— Sire, am văzut mai totdeauna că în împrejurările cele mai nenorocite răbufnesc deodată marile întorsături ale norocului.

— Mulţumesc, conte; e frumos să întâlneşti inimi ca a dumitale, adică atât de încrezătoare în Dumnezeu şi în mo­narhie, încât să nu deznădăjduiască niciodată pentru o soartă regală, oricât de jos ar fi căzut ea. Din nefericire, cuvintele dumitale, dragă conte, sunt ca acele leacuri socotite desăvârşite şi care, totuşi, neputând vindeca decât rănile uşoare, n au nici o putere asupra morţii. Îţi mulţumesc pentru stăruinţa de a mă mângâia, conte; îţi mulţumesc pentru amintirea du­mitale plină de devotament, dar eu ştiu ce mă aşteaptă. Nimic nu mă mai poate salva acum. Şi iată, prietene, sunt atât de încredinţat de acest lucru, încât am pornit pe drumul surghiunului, împreună cu bătrânul meu Parry; mă întorc să mi îndur cumplitele chinuri în mica sihăstrie ce mi se hărăzeşte în Olanda. Acolo, crede mă, conte, totul va sfârşi curând şi moartea va veni degrabă; e chemată cu stăruinţă de acest trup pe care îl roade sufletul şi de acest suflet care năzuieşte spre odihna cerească!

— Maiestatea voastră are o mamă, o soră, fraţi; ma­iestatea voastră e capul unei familii, de aceea trebuie să i ceară lui Dumnezeu o viaţă lungă, iar nu o moarte grabnică. Maiestatea voastră e proscrisă, fugărită, dar îşi are drepturile sale; trebuie deci să năzuiască spre lupte, spre înfruntări, spre tron, şi nu spre odihna cerească.

— Conte – zise Carol al II lea, cu un zâmbet de o indescriptibilă tristeţe – ai auzit spunându se vreodată că un rege şi a recucerit regatul cu un servitor de vârsta lui Parry şi cu trei sute de scuzi pe care acest servitor îi are în pungă?

— Nu, sire; dar am auzit spunându se, şi nu numai o dată, că un rege detronat şi a recâştigat tronul printr o voinţă dârză, prin stăruinţă, prin sprijinul prietenilor, şi cu un milion de franci folosiţi aşa cum trebuie.

— Dar nu m ai înţeles oare? Acest milion, pe care l am cerut fratelui meu Ludovic, mi a fost refuzat.

— Sire – zise atunci Athos – maiestatea voastră bine­voieşte să mi mai îngăduie câteva clipe, ascultând cu atenţie cele ce mi mai rămân să i spun?

Carol al II lea privi cu încordare spre Athos.

— Bucuros, domnule – zise el.

— Atunci am să rog pe maiestatea voastră să vină cu mine – adăugă contele, îndreptându se spre casă.

Şi îl conduse pe rege în cabinetul său, unde îl pofti să şadă.

— Sire – reluă el – maiestatea voastră mi a spus adineauri că, după cum stau lucrurile în Anglia, un milion i ar fi de ajuns ca să şi recapete tronul?

— Ca să încerc, cel puţin, şi ca să mor ca un rege, în cazul când n aş izbuti.

— Ei bine, sire, rog pe maiestatea voastră să binevoiască a asculta, aşa cum mi a făgăduit, ceea ce îmi rămâne să i spun.

Carol făcu un semn de încuviinţare din cap. Athos se îndreptă spre uşă şi trase zăvorul, după ce se încredinţă că nu asculta nimeni prin apropiere, apoi se întoarse.

— Sire – vorbi el – maiestatea voastră a avut bunăvo­inţa să şi aducă aminte că am însoţit pe nobilul şi preanefe­ricitul Carol I, atunci când călăii l au dus de la Saint James la White Hall.

— Da, fireşte, mi am adus aminte şi mi voi aduce totdeauna.

— Sire, întâmplarea e prea lugubră ca s o asculte un fiu, căruia de bună seamă i a fost povestită de alţii mai înainte, totuşi trebuie să i mai vorbesc o dată despre ea maiestăţii voastre, fără să las la o parte nici un amănunt.

Vorbeşte, domnule.

— În ziua când regele, tatăl vostru, urca pe eşafod, sau mai bine zis trecea din camera sa spre eşafodul ridicat din­colo de fereastră, totul fusese pregătit pentru fuga lui. Călăul fusese îndepărtat, o gaură fusese făcută sub podeaua aparta­mentului său, în sfârşit, eu însumi mă aflam sub bolta funebră pe care am auzit o trosnind deodată sub paşii săi.

— Parry mi a povestit aceste groaznice amănunte, domnule.

Athos făcu o .plecăciune şi continuă:

— Iată însă ce nu v a putut povesti el, sire, întrucât cele ce urmează s au petrecut între Dumnezeu, părintele vostru şi mine, şi niciodată n am vorbit despre ele nimănui, nici chiar celor mai buni prieteni ai mei. "Îndepărtează te numai pentru câteva clipe – a rostit augustul martir către călăul mascat. Ştiu că nu voi putea să scap, dar te rog să nu loveşti decât la un semn al meu. Vreau să mi fac în voie rugăciunea."

— Iartă mă – zise Carol al II lea pălind – dar dum­neata, conte, care cunoşti atâtea amănunte în legătură cu această tristă întâmplare, amănunte care, după cum spuneai adineauri, n au fost dezvăluite nimănui, ştii cumva şi numele acelui călău infernal, al acestui laş care şi a ascuns faţa ca să ucidă fără milă un rege?

Athos se schimbă uşor la faţă.

— Numele lui? zise el. Da, îl cunosc, dar nu pot să l spun.

— Şi ce a devenit?... Căci nimeni în Anglia nu ştie ce s a întâmplat cu el.

— A murit.

— Dar nu în patul său, nu de moarte liniştită şi blândă, nu de moartea oamenilor cumsecade?

— A murit într un chip năprasnic, într o noapte cum­plită, răpus de mânia oamenilor şi trăsnetele lui Dumnezeu. Trupul lui, străpuns de o lovitură de pumnal, s a rostogolit în adâncimile oceanului. Dumnezeu să l ierte pe cel ce l a ucis!

— Să trecem mai departe – zise Carol al II lea, văzând că La Fère nu vrea să spună mai mult.

— Regele Angliei, după ce i vorbi, aşa cum am spus, călăului acela mascat, a adăugat: "Să nu loveşti, mă auzi, decât atunci când voi ridica braţul şi voi rosti: REMEMBER!"

— Într adevăr – zise Carol cu glas surd – ştiu că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de nefericitul meu părinte. Dar în ce scop, pentru cine l a rostit?

— Pentru gentilomul francez ascuns sub eşafodul său.

— Adică pentru dumneata, domnule?

— Da, sire, şi fiecare din cuvintele pe care le a spus acolo, deasupra scândurilor acoperite de un postav negru, îmi răsună şi astăzi în urechi. Regele s a lăsat deci într un genunchi. "Conte de La Fère – a întrebat el – eşti aici?" "Da, sire" – am răspuns. Atunci regele s a aplecat şi mai mult.

Carol al II lea, el însuşi nerăbdător să audă urmarea, chinuit de durere, se aplecase spre Athos pentru a culege una câte una vorbele pe care le rostea contele. Capul său îl atingea aproape pe al lui Athos.

— Aşadar – reluă contele – regele se plecă şi mai mult. "Conte de La Fère – zise – n am putut să fiu salvat de tine. N a fost scris să fiu salvat. Dar, chiar de aş săvârşi o nelegiuire, îţi voi spune: da, le am vorbit oame­nilor; da, i am vorbit lui Dumnezeu, şi acum îţi vorbesc ţie, cel din urmă. Pentru a susţine o cauză pe care am soco­tit o sfântă, am pierdut tronul părinţilor mei şi am irosit moştenirea copiilor mei".

Carol al II lea îşi ascunse faţa în palme şi o lacrimă sfâşietoare îi alunecă printre degetele albe şi slăbite.

— "Mi a mai rămas un milion în aur – mi a spus mai departe regele. L am îngropat în hruba castelului Newcastle, în clipa când am părăsit acest oraş."

Carol îşi înălţă faţa cu o expresie de dureroasă bucurie, care ar fi smuls gemete din pieptul celor ce cunoşteau această nemărginită suferinţă.

— Un milion! murmură el. Oh, conte!

— "Aceşti bani, numai tu singur ştii că există; folo­seşte i atunci când vei crede că e momentul să vii în sprijinul fiului meu cel mai în vârstă. Şi acum, conte de La Fère, spune mi adio!" "Adio! Adio, sire!" am strigat.

Carol al II lea se ridică şi îşi lipi fruntea înfierbântată fereastră.

— Atunci   reluă Athos – regele rosti cuvântul REMEMBER!, pe care mi l adresa mie. Şi iată, sire, că îmi aduc aminte!

Regele nu şi putu stăpâni tulburarea. Athos îi văzu tre­murarea umerilor zguduiţi de plâns şi auzi suspinele ce i spărgeau pieptul la fiecare răsuflare. Tăcu, doborât el însuşi de talazul de amintiri amare pe care l aruncase peste capul acesta regesc.

Carol al II lea, zdrobit de durere, părăsi fereastra, îşi potoli lacrimile şi se reîntoarse să se aşeze alături de Athos.

— Sire – vorbi contele – până astăzi am socotit că n a sosit încă ceasul pentru a folosi acest ultim aur, dar, cu ochii aţintiţi asupra Angliei, simţeam că ceasul acela se apropie. Mâine aveam de gând să caut să aflu în ce parte din lume se găseşte maiestatea voastră şi să mă duc să o întâlnesc. Dar a venit ea la mine; asta înseamnă că Dumne­zeu e de partea noastră.

— Domnule – zise Carol cu glasul sugrumat de tulbu­rare – eşti pentru mine un înger trimis de Dumnezeu; eşti salvatorul meu, ridicat din mormânt de către tatăl meu însuşi; dar, crede mă, de zece ani războaiele civile au trecut fără întrerupere peste ţara mea, învălmăşind oamenii şi răs­colind pământul; e de presupus că în măruntaiele gliei n a mai rămas nici atâta aur câtă dragoste în inimile supuşi­lor mei.

— Sire, locul unde maiestatea sa a îngropat milionul e bine cunoscut de mine, şi nimeni, sunt încredinţat de asta, n a putut să l descopere. De altminteri, castelul Newcastle e dărâmat oare până în temelii? L a dat oare cineva la o parte, piatră cu piatră, şi l a smuls din rădăcini până la ultima bucăţică?

— Nu, e încă în picioare, dar în clipa de faţă îl ocupă generalul Monck, care îşi are acolo tabăra. Singurul colţ unde mă aşteaptă un sprijin, unde am o avere, e, după cum vezi, cotropit de vrăjmaşii mei.

Generalul Monck, sire, nu se poate să fi descoperit comoara despre care v am vorbit.

— Da, dar trebuie oare să mă predau lui Monck, pentru a descoperi această comoară? Ah, vezi, prin urmare, conte, trebuie să închei cu destinul, fiindcă mă îngenunche de fie­care dată când încerc să mă ridic. Ce să fac, atâta vreme cât n am decât un singur slujitor, pe Parry, pe acest Parry pe care Monck l a mai alungat o dată? Nu, nu, conte, să primim cea de pe urmă lovitură.

— Ceea ce nu poate face maiestatea voastră, ceea ce Parry nu mai poate încerca, credeţi, sire, că aş putea să izbutesc eu?

— Dumneata? Dumneata, conte, să te duci acolo?

— Dacă maiestatea voastră o doreşte, da, sire, mă voi duce – zise Athos, plecându se în faţa regelui.

— Dumneata, atât de fericit aici, conte?

— Nu pot să fiu fericit, sire, câtă vreme am de îndepli­nit o datorie, şi încă o datorie supremă, pe care mi a încre­dinţat o regele, părintele vostru: aceea de a veghea asupra soartei voastre şi de a folosi banii lăsaţi de el, pentru redobândirea tronului. Aşa că maiestatea voastră să mi facă numai un semn, şi sunt gata să pornim la drum, sire.

— Ah, domnule – exclama regele, uitând de orice eti­chetă regală şi aruncându se de gâtul lui Athos – dumneata îmi dovedeşti că există un Dumnezeu în cer şi că acest Dum­nezeu îşi trimite uneori vestitorii săi la nenorociţii care gem pe acest pământ.

Athos, mişcat de pornirea tânărului, îi mulţumi cu un adânc respect şi, apropiindu se de fereastră, strigă:

— Grimaud, caii!

— Cum! Aşa, dintr o dată? rosti regele. Ah, domnule, eşti, cu adevărat, un om minunat!

— Sire – zise Athos – nu cunosc nimic mai grabnic decât a sluji pe maiestatea voastră. De altminteri – adăugă el zâmbind – e un obicei al meu pe care l am deprins de mult, slujind o pe regina, mătuşa voastră, şi pe regele, pă­rintele vostru. Cum aş putea să l pierd tocmai în ceasul când e vorba sa slujesc pe maiestatea voastră?

— Ce om! murmură regele. Apoi, după o clipă de gândire: Dar nu, conte, nu pot să ţi cer atâta sacrificiu. Nu am nimic spre a ţi răsplăti asemenea servicii.

— Hm! făcu Athos râzând. Maiestatea voastră glumeşte, căci are un milion. Ah, de ce nu am eu măcar o jumătate din această sumă: aş fi pus pe picioare un regiment până acum! Dar, slavă Domnului, mi au mai rămas aici câteva fişicuri de aur şi câteva diamante ale familiei. Maiestatea voastră va binevoi, sper, să le împartă cu un slujitor devotat.

— Cu un prieten. Da, conte, dar cu o condiţie: ca, la rândul meu, acest prieten să împartă cu mine mai târziu.

— Sire – zise Athos, deschizând o cutie din care scoase aur şi giuvaericale – iată că suntem destul de bogaţi. Noroc ca suntem patru, ca să ne apărăm de hoţi.

Bucuria făcu să zvâcnească sângele în obrajii palizi ai lui Carol al II lea. Văzu apropiindu se de scară cei doi cai ai lui Athos, aduşi de Grimaud, care se şi încălţase cu cizme pentru drum.

— Blaisois, să dai această scrisoare vicontelui de Bra­gelonne. Pentru toată lumea, sunt plecat la Paris. Îţi las în seamă casa, Blaisois!

Blaisois făcu o plecăciune, îl îmbrăţişa pe Grimaud şi închise poarta grea de fier.


XVII


UNDE ESTE CĂUTAT ARAMIS,

DAR UNDE NU L AFLĂM DECÂT PE BAZIN


Nu trecuseră nici două ceasuri de când plecase stăpânul casei, care, spre a i amăgi pe Blaisois, apucase pe drumul către Paris, şi un călăreţ cu un frumos cal breaz se opri în faţa porţii. Cu un "Hei!" răsunător, el strigă la grăjdarii ce stăteau încă roată, dimpreună cu grădinarii, în jurul lui Blaisois, povestitorul din toate zilele al slugărimii de la cas­tel. Acest "Hei!", pe care jupânul Blaisois îl cunoştea fără îndoială, îl făcu să întoarcă faţa şi să exclame tare:

— Domnul d'Artagnan!... Daţi fuga, măi, şi i deschideţi poarta!

O ceată de opt vlăjgani se repezi la poarta de fier, care fu deschisă într o clipă, ca şi cum ar fi fost un fulg. Şi toţi se întreceau cu ploconelile, căci era cunoscută primirea aleasă, pe care stăpânul avea obiceiul să o facă acestui prieten, şi, apoi, în asemenea împrejurări, era destul să tragi cu ochiul la felul cum se purta valetul.

— Ah – rosti cu un zâmbet plin de mulţumire d'Artagnan, legănându se în scară înainte de a coborî din şa – dar unde este scumpul nostru conte?

— Eh, să vedeţi, domnule – răspunse Blaisois – mâhnirea domnului conte, stăpânul nostru, nu va fi mai mică decât a dumneavoastră, când va afla că i aţi călcat pragul! Soarta a făcut ca domnul conte să plece nu mai demult decât acum două ceasuri.

D'Artagnan însă nu se mâhni pentru un lucru atât de mărunt.

— Bun – zise el – văd că vorbeşti cea mai curată fran­ţuzească din lume; îmi vei da o lecţie de gramatică şi de vor­bire frumoasă, în timp ce voi aştepta întoarcerea stăpânului tău.

— Numai că asta e cu neputinţă, domnule – răspunse Blaisois. O să aşteptaţi prea mult.

— Nu se întoarce astăzi?

— Nici mâine, domnule, nici poimâine. Domnul conte a plecat într o călătorie lungă.

— Călătorie?!... se miră d'Artagnan. Nu cumva îmi îndrugi palavre?

— Domnule, este curatul adevăr. Domnul mi a făcut cinstea să mi lase în seamă casa, şi a adăugat cu glasul lui atât de poruncitor şi atât de blând... care pentru mine e tot una: "Vei spune că am plecat la Paris".

— Ei bine – strigă d'Artagnan – dacă s a îndreptat către Paris, e tot ce voiam să ştiu; trebuia să mi fi spus asta de la început, nătărăule... A plecat de două ceasuri, zici?

— Da, domnule.

— Îl voi ajunge repede din urmă. E singur?

— Nu, domnule.

— Dar cine îl însoţeşte?

— Un gentilom pe care nu l cunosc, un bătrân şi domnul Grimaud.

— Va să zică, nu vor merge aşa de iute ca mine... Am şi plecat...

— Domnul vrea să mă asculte o clipă? zise Blaisois, apucând uşor dârlogii calului.

— Da, însă fără vorbe multe, sau spune le mai repede!

— Ei bine, domnule, mie mi se pare că vorba asta cu Parisul e numai o momeală.

— O, o! făcu d'Artagnan îngrijorat. O momeală?

— Da, domnule; domnul conte nu se duce la Paris, aş putea să jur.

— Ce te face să crezi?

— Iată ce: domnul Grimaud ştie totdeauna unde se duce stăpânul nostru, şi mi a făgăduit că, prima dată când se va duce la Paris, îmi va lua şi mie cei câţiva gologani pe care vreau să i trimit nevestei mele.

— A, eşti însurat?

— Am fost; nevasta mea era de pe aici, dar stăpânul găsea că e prea guralivă şi am trimis o la Paris; îi duc lipsa uneori, dar alteori parcă e mai bine.

— Pricep, dar termină cu astea; aşadar, nu crezi că domnul conte a plecat la Paris?

— Nu, domnule, căci atunci Grimaud nu şi ar mai fi ţinut făgăduiala, adică şi ar fi călcat cuvântul, şi asta nu e cu putinţă.

— Asta nu e cu putinţă – repetă d'Artagnan, căzând dintr o dată pe gânduri, fiindcă se lămurise pe dată. Bine, bravul meu Blaisois, mulţumesc.

Blaisois făcu o plecăciune.

— Uite ce e, tu ştii că nu sunt un om curios din fire... Am însă mare nevoie de stăpânul tău... N ai putea... cu un cuvinţel... tu, care vorbeşti totdeauna cu miez, să mi dai a înţelege... O silabă numai... şi voi ghici singur restul.

— Pe cinstea mea, domnule, n aş putea face nimic... Habar n am încotro a apucat stăpânul meu... Cât despre... să ascult la uşi, asta nu intră în obiceiurile mele şi, de alt­minteri, nici nu e îngăduit aici, la noi.

— Dragul meu – zise d'Artagnan – iată un început rău pentru mine. Dar nu i nimic. Ştii cel puţin cam când se va întoarce contele?

— Tot atât de puţin, domnule, cât ştiu şi despre ţinta călătoriei sale.

— Haide, Blaisois, haide, ia gândeşte te!

— Domnul se îndoieşte de sinceritatea mea? Ah, dom­nul mă mâhneşte peste măsură!

— Să i ia dracul limba lui aurită! bolborosi d'Artagnan. Un bădăran face mai mult când îţi spune o singură vorbă... Adio!

— Domnule, primiţi, vă rog, plecăciunile mele.

"Secătură! murmură d'Artagnan în sinea lui. Caraghiosul ăsta e de nesuferit."

Îşi mai aruncă o dată privirea spre casă, întoarse calul şi ieşi pe poartă cu aerul unui om pe care nu l a supărat nimeni şi căruia nu i pasă de nimic. Dar după ce coti zidul şi când nu l mai putea zări nimeni, îşi zise, răsuflând adânc:

— Ia să vedem! Athos să fi fost oare acasă?... Nu. Toţi trândavii ăştia care stăteau cu braţele încrucişate în ogradă ar fi fost plini de năduşeală dacă stăpânul lor ar fi stat cu ochii pe ei. Athos în călătorie?... E de neînţeles. Oricum, ăsta e misterios al naibii... Şi apoi nu, nu e omul care îmi trebuie mie. Eu am nevoie de un spirit şiret, răbdător. Treaba mea e la Melun, într o anumită mănăstire, pe câte ştiu. Patruzeci şi cinci de leghe; adică patru zile şi jumătate. Haide, vremea e frumoasă şi eu sunt liber. Să pornim la drum!

Şi dădu pinteni calului, apucând înspre Paris. În a patra zi ajunse la Melun, aşa după cum dorise.

D'Artagnan avea obiceiul să nu întrebe niciodată unde duce drumul pe care apuca sau să ceară vreun sfat de pri­sos cuiva. Pentru asemenea amănunte, el se încredea în di­băcia lui, care nu l înşela niciodată, într o experienţă de treizeci de ani şi într o mare uşurinţă de a citi pe feţele caselor întocmai ca pe acelea ale oamenilor.

La, Melun, găsi numaidecât mănăstirea, o clădire îm­bietoare, cu tencuială de ghips peste cărămizile roşii, cu viţă sălbatică atârnând de a lungul streşinilor şi cu o cruce de piatră, sculptată, ce se ridica mai sus de coama acoperi­şului. Din sala de jos a acestei clădiri se desprindea un zum­zet, sau mai degrabă un zvon de glasuri, asemenea ciripitu­lui unor puişori când cuibul prinde viaţă sub piuitul lor vioi. Unul din aceste glasuri silabisea rând pe rând literele alfabetului. O voce groasă şi melodioasă în acelaşi timp îi certa pe cei flecari şi îndrepta greşelile celui care citea.

D'Artagnan recunoscu această voce, şi cum fereastra de la sala de jos era deschisă, se aplecă în şa, printre lăstarii şi frunzele roşii de viţă, şi strigă:

— Bazin, scumpul meu Bazin, bună ziua!

Un om îndesat, gros, cu fruntea teşită, cu capul îm­podobit cu o coroană de păr argintiu, tăiat scurt, imitând tunsoarea canonicilor, şi acoperit cu o veche tichie de ca­tifea neagră, se ridică numaidecât în picioare când auzi glasul lui d'Artagnan. De fapt, nu se ridică ar trebui să spunem, ci sări. Bazin sări într adevăr şi răsturnă scaunul scund, pe care câţiva copii se repeziră să i l aşeze din nou, războindu se între ei mai abitir decât o făceau grecii când voiau să smulgă din mâinile troienilor trupul lui Patrocle, Şi Bazin nu numai că sări din loc, dar scăpă jos alfabetarul şi varga pe care o ţinea într o mână.

— Dumneavoastră! strigă el. Dumneavoastră, domnule d'Artagnan!

— Da, eu. Unde e Aramis... adică nu, domnul cavaler d'Herblay... ba nu, iar m am încurcat, domnul vicar ge­neral?

— Ah, domnule – răspunse Bazin cu un aer important – monseniorul a plecat la dioceza sa.

— Cum ai spus? făcu d'Artagnan.

Bazin repetă fraza.

— Asta i bună! Aramis are o dioceză?

— Da, domnule. De ce nu?

— Aşadar e episcop?

— Dar de pe ce lume veniţi, domnule – răspunse Bazin oarecum înţepat – că n aţi aflat încă acest lucru?

Dragul meu Bazin, noi, păgânii, noi, ăştia care mâ­nuim spada, noi ştim că un bărbat poate fi colonel, sau general de armată, sau mareşal al Franţei; dar c ar putea ii episcop, arhiepiscop sau papă... dracul să mă ia dacă o veste ca asta ajunge la urechile noastre înainte de a fi făcut pe trei sferturi înconjurul pământului.

— Sst! Sst! ţistui Bazin, holbând ochii la el. Să n audă copiii aceştia, cărora mă străduiesc să le bag în cap numai principii frumoase.

Copiii făcuseră, într adevăr, cerc în jurul lui d'Artagnan, admirând calul său, spada lungă, pintenii şi înfăţişarea lui impunătoare. Îi admirau îndeosebi glasul gros, în aşa fel că atunci când el slobozi ocara aceea, toată şcoala strigă: "Dracul să mă ia!" cu un vuiet nemaipomenit de râsete, de strigăte şi tropăituri care l umpleau de mândrie pe muşchetar şi l făceau să şi piardă firea pe bătrânul pedagog.

— Hei – strigă el – tăceţi odată, gălăgioşilor!... Hei... Poftim, abia aţi sosit, domnule d'Artagnan, şi toate princi­piile mele frumoase s au dus de râpă... Dar ce vreţi, dum­neavoastră, ca întotdeauna, stârniţi zarvă peste tot pe unde treceţi... Parc ar fi turnul Babei aici!... Ah, Doamne Dum­nezeule! Ah, neastâmpăraţii!

Şi domnul Bazin se porni să împartă la ghionţi, cu osârdie, în dreapta şi n stânga, ceea ce spori şi mai mult tărăboiul făcut de şcolarii săi, care slobozeau acum altfel de ţipete.

— Noroc, cel puţin, că aici n aveţi cu cine să vă mai ţineţi de tărăşenii – zise apoi Bazin.

— Crezi? rosti d'Artagnan cu un surâs ce l făcu pe pedagog să simtă că l trece un fior prin spate.

"E în stare" – îşi zise el în sinea lui.

— Şi unde se află dioceza stăpânului tău?

— Monseniorul René este episcop la Vannes.

— Cine l a numit?

— Domnul intendent superior, vecinul nostru.

— Cum, domnul Fouquet?

— Fără îndoială că dânsul.

— Aramis se are deci bine cu el?

— Monseniorul slujea în fiecare duminică la domnul intendent superior, la Vaux; apoi vânau împreună.

— Ah!

— Afară de asta, monseniorul îşi pregătea uneori cita­niile... nu, vreau să zic predicile sale, cu domnul intendent superior.



— Hm! Te pomeneşti că predică în versuri acest vred­nic episcop?

— Domnule, nu luaţi în derâdere cele sfinte, pentru numele lui Dumnezeu!

— Bine, Bazin, bine! Aşadar, Aramis e la Vannes?

— La Vannes, în Bretania.

— Eşti un prefăcut, Bazin; nu i adevărat ceea ce mi spui.

— Domnule, veniţi sa vedeţi, apartamentele pres­biteriului sunt goale.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə