Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə12/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   43

— Are dreptate – murmură d'Artagnan, aruncându şi ochii spre clădirea a cărei înfăţişare da impresia de sin­gurătate.

— Dar monseniorul cred că v a scris despre numirea sa.

— Când s a făcut ea?

— Acum o lună.

— O, atunci nu i încă timpul pierdut. Înseamnă că Aramis n a avut până acum nevoie de mine. Dar, ia spune, Bazin, tu pentru ce nu l urmezi pe pastorul tău?

— Domnule, nu pot, am îndatoriri aici.

— Alfabetul?

— Şi pocăiţii mei.

— Cum, spovedeşti? Eşti preot?

— Aproape. Mă simt chemat pentru asta!

— Dar ordinele?

— O – răspunse Bazin cu înfumurare – acum, că monseniorul e episcop, voi căpăta cu uşurinţă ordinele, sau cel puţin anumite scutiri.

Şi îşi frecă mâinile bucuros.

— Hotărât – îşi zise d'Artagnan – pe oamenii ăştia nu i mai poţi smulge de la ale lor. Dă mi ceva să mănânc, Bazin!

— Numaidecât, domnule.

— Un pui, o supă şi o sticlă de vin.

— Azi e sâmbătă, zi de post – zise Bazin.

— Am scutire – făcu d'Artagnan.

Bazin îl privi cu un aer răutăcios.

— Aha, jupâne vulpoi, drept cine mă iei? zise d'Arta­gnan. Dacă tu, care eşti slugă, tragi nădejde să capeţi scu­tire pentru a săvârşi nelegiuiri, eu, prietenul stăpânului tău, nu pot avea o scutire ca să mănânc de dulce într o zi de post, după pofta stomacului meu? Bazin, fii binevoitor cu mine, sau, pe viul Dumnezeu, mă voi plânge regelui, şi atunci nu vei mai spovedi niciodată! Ştii doar că pe episcopi îi numeşte regele, şi acolo eu sunt cel mai tare!

Bazin surâse cu şiretenie.

— Oh, îl avem şi noi pe domnul intendent superior – zise el.

— Şi vrei să zici că nu ţi pasă de rege?

Bazin nu răspunse nimic la aceasta; zâmbetul lui spunea însă totul.

— Mâncare – zise d'Artagnan – iată că se apropie de şapte ceasuri.

Bazin se întoarse şi l trimise pe cel mai în vârstă dintre şcolarii lui să i dea de veste bucătarului. Între timp, d'Ar­tagnan cerceta presbiteriul.

— Pff! făcu el cu dispreţ. Monseniorul stătea destul de prost aici, asta nu i o locuinţă pentru înălţimea sa.

— Avem castelul de la Vaux – zise Bazin.

— Care face poate cât Luvrul? replică în glumă d'Artagnan.

— Mai mult chiar – i o întoarse Bazin cu cel mai deplin sânge rece.

— A! făcu d'Artagnan.

Poate că ar mai fi lungit vorba şi ar fi susţinut cu tărie supremaţia Luvrului, dar locotenentul îşi aduse aminte că frumosul lui cal rămăsese legat de un belciug la poartă.

— Drace! zise el. Trimite pe cineva să se îngrijească de calul, meu. Stăpânul tău, episcopul, n are unul la fel în grajdurile sale!

Bazin privi pieziş spre cal şi răspunse:

— Domnul intendent superior i a dăruit patru cai din grajdurile sale, şi unul singur din cei patru face cât patru ca al dumneavoastră.

Lui d'Artagnan îi năvăli sângele în obraji. Îl mânca palma şi căuta în creştetul lui Bazin locul unde avea să i cadă pumnul. Dar se stăpâni. Mânia îi trecu şi se mulţumi să i spună:

— Drace! Drace! Bine am făcut că am părăsit serviciul regelui. Spune mi, nobile Bazin, câţi muşchetari are domnul intendent superior?

Cu banii lui, îi va avea pe toţi ai regatului – răspunse Bazin închizând cartea şi dând drumul copiilor cu lovituri de vargă.

— Drace! Drace! mai rosti o dată d'Artagnan.

Şi întrucât i se dădu de veste că ospăţul era gata, porni în urma bucătăresei, care l pofti în sala de mâncare, unde cina îl aştepta întinsă pe masă, D'Artagnan se aşeză şi atacă vitejeşte puiul,

— Mi se pare – zise el, muşcând cu poftă din friptura ce i fusese servită şi care se vedea cât de colo că nu fusese dată prin untură – mi se pare că am făcut o mare gre­şeală atunci când nu m am grăbit să intru în slujba unui astfel de stăpân. E un senior puternic, după cât s ar spune, acest intendent superior. Într adevăr, noi, ăştia de la curte, nu ştim nimic, căci razele soarelui ne împiedică să vedem stelele cele mari, care sunt şi ele tot nişte sori, dar ceva mai depărtate de pământul nostru, atâta tot.

Cum lui d'Artagnan îi plăcea mult, fie pentru a face haz, fie pentru a i trage de limbă, să pună oamenii să vor­bească despre lucrurile ce l interesau pe el, acum se aruncă asupra jupânului Bazin; dar îşi pierdu vremea degeaba. În afară de laudele cam umflate şi obositoare la adresa domnului intendent superior, Bazin, care, la rândul său, se ţinea în gardă, nu dezvălui nimic în faţa curiozităţii lui d'Artagnan, decât nişte fapte lipsite de însemnătate, ceea ce l nemulţumi pe muşchetar, care, de îndată ce termină masa, ceru să i se pregătească de culcare.

D'Artagnan fu condus de Bazin într o odaie sărăcăcioasă, unde găsi un pat destul de prost; noroc însă că oaspetele nu era pretenţios. I se spuse că Aramis luase toate cheile de la apartamentul lui particular, şi cum d'Artagnan ştia că Aramis era un bărbat ordonat şi avea de obicei multe lucruri de ascuns în apartamentul său, asta nu l miră câtuşi de puţin. Aşa că se trânti în pat, cu aceeaşi vitejească pornire ca şi atunci când atacase puiul, deşi comparativ patul era ceva mai tare, şi cum îi era tot aşa de somn pe cât îi fusese de foame, nu i trebui mai mult timp până să adoarmă decât îi trebuise ca să ronţăie până şi ultimul oscior al fripturii.

De când nu mai era în slujba nimănui, d'Artagnan îşi făgădui să doarmă cu atât mai adânc, pe cât de uşor dormise mai înainte. Dar, oricât de solemnă ar fi fost această fă­găduiala, şi cu toată hotărârea lui de a şi o îndeplini cu sfinţenie, d'Artagnan fu deşteptat din somn în puterea nopţii de un huruit de trăsuri şi de gălăgia lacheilor călări. O mare luminaţie se revărsă deodată peste pereţii odăii lui; sări din pat în cămaşa de noapte şi alergă la fereastră.

"Nu cumva s o fi întors regele?" îi trecu prin gând, în timp ce se freca la ochi, căci, într adevăr, era o suită care nu putea să fie decât a unei persoane regale.

— Trăiască domnul intendent superior! strigă, sau mai degrabă chiui, la o fereastră de la catul de jos, o voce în care o recunoscu pe a lui Bazin; acesta, în timp ce striga astfel, flutura într o mână o batistă, iar în cealaltă ţinea un sfeşnic aprins.

D'Artagnan văzu atunci ceva, în formă de faţă ome­nească, luminată de sfeşnic, aplecându se spre uşa celei dintâi trăsuri; în acelaşi timp, prelungi hohote de râs, care por­neau din trăsură, stârnite pesemne de ciudata înfăţişare a lui Bazin, formară ca o dâră de bucurie în urma cortegiului care trecea în grabă.

— Ar fi trebuit să mi dau seama – murmură d'Arta­gnan – că nu era regele: nu se râde cu atâta poftă atunci când trece regele. Hei, Bazin – strigă apoi către vecinul său, care se aplecase pe trei sferturi peste fereastră, ca să urmărească din ochi cât mai mult trăsura – ia spune, ce a fost acolo?

— A trecut domnul Fouquet – răspunse Bazin, cu un aer protector.

— Şi toţi aceşti oameni?

— Curtea domnului Fouquet.

— Oh, oh! făcu d'Artagnan. Ce ar zice domnul de Ma­zarin dacă ar auzi una ca asta?

Şi se culcă din nou, îngândurat, întrebându se cum se face că Aramis e totdeauna sprijinit de omul cel mai puternic din regat? "Să fie oare din pricină că are mai mult noroc decât mine, sau fiindcă eu sunt mai nătărău decât el? Ei şi?!" Era expresia finală prin care d'Artagnan, devenit în­ţelept, îşi încheia în prezent fiecare gând şi fiecare frază. Altădată spunea: La dracu!, ceea ce suna ca o împunsătură de pinten, dar acum îmbătrânise şi murmura acest: Ei şi?! oarecum filozofic, ce ţinea loc de frâu în domolirea porniri­lor sale mai mari sau mai mici.

XVIII


AICI D'ARTAGNAN ÎL CAUTĂ PE PORTHOS

ŞI DĂ DE MOUSQUETON


Când d'Artagnan se încredinţa pe deplin că lipsa domnu­lui vicar d'Herblay era un fapt real şi că prietenul său nu putea fi găsit nici la Melun, nici în împrejurimi, se despărţi de Bazin fără părere de rău, aruncă o privire piezişă spre măreţul castel din Vaux, care începuse să îmbrace acea splendoare ce avea să l ducă la ruină, şi, încreţindu şi bu­zele ca orice om descurajat şi neîncrezător, îşi îmboldi calul breaz, zicând:

— Haide, haide, tot la Pierrefonds am să găsesc cel mai bun om şi cea mai bună ladă cu bani. Şi nu am nevoie decât de aşa ceva, fiindcă de rest mă îngrijesc eu!

Îi vom cruţa pe cititori de a le mai povesti întâmplările prozaice ale călătoriei lui d'Artagnan, care se apropia de Pierrefonds în dimineaţa zilei a treia. Venea dinspre Nan­teuil le Haudouin şi Crécy. De departe, zări castelul lui Lu­dovic de Orléans, care, devenit domeniu al coroanei, era lăsat în seama unui paznic bătrân. Era una din acele minu­nate clădiri din veacul de mijloc, cu ziduri groase de două­zeci de picioare şi cu turnuri înalte de o sută.

D'Artagnan o luă pe lângă ziduri, măsură turnurile din ochi şi coborî în vale. De departe văzu castelul lui Porthos, aşezat pe marginea unui heleşteu larg şi având în jurul lui o pădure întinsă. Acelaşi pe care am avut cinstea de a l de­scrie cititorilor noştri, astfel că ne vom mulţumi de astă dată numai să l reamintim. Primul lucru pe care l zări d'Artagnan, după ce admiră copacii stufoşi, după ce se bucură de soarele de mai ce învăluia într o pânză de aur colinele înverzite, după ce privi crângurile înflorite ce se întindeau până aproape de Compiègne, fu o mare cutie pe roate, împinsă de doi lachei şi trasă de alţi doi. În această cutie se afla ceva uriaş, verde şi auriu, care străbătea, la fie­care tragere sau împingere, cărările zâmbitoare ale parcului. Acest ceva, de departe nu putea fi definit şi nu amintea ab­solut nimic; mai de aproape părea a fi un butoi acoperit cu postav verde galonat; mai de aproape aducea a om, sau mai degrabă semăna cu o mogâldeaţă a cărei parte de jos, lăbărţându se în cutie, o umplea pe de a ntregul; şi mai de aproape încă, se vedea că omul acesta era Mousqueton, Mousqueton cu părul lui alb şi cu faţa roşie, ca o paiaţă.

— Ei, mii de draci! strigă d'Artagnan. Iată l pe scumpul nostru domn Mousqueton!

— A!... gâjâi burtosul. A, ce bucurie! Ce fericire! Domnul d'Artagnan!... Opriţi, trântorilor!

Aceste cuvinte din urmă erau adresate lacheilor care îl trăgeau şi l împingeau pe cărare. Cutia se opri şi cei patru lachei, ca la o comandă militară, îşi ridicară toţi odată pălăriile galonate şi se înşiruiră la spatele cutiei.

— Ah, domnul d'Artagnan – zise Mousqueton – de ce nu pot să vă îmbrăţişez genunchii! Dar am devenit ne­putincios, după cum vedeţi.

— Maică Precistă, scumpul meu Mousqueton, vârsta!

— Nu, domnule, nu e vârsta, ci beteşugurile, supărările.

— Supărări, la dumneata, Mousqueton? zise d'Arta­gnan, făcând ocolul cutiei. Eşti într o doagă, scumpul meu prieten! Slavă Domnului, pari mai tare ca un stejar de trei sute de ani.

— Ah, picioarele, domnule, picioarele! rosti credincioasa slugă.

— Cum, picioarele?

— Da, nu vor să mă mai poarte.

— Nerecunoscătoarele! Totuşi, le hrăneşti bine, Mous­queton, după cât se pare.

— Vai, da, n au de ce să se plângă în această privinţă – zise Mousqueton cu un oftat. Totdeauna am făcut ce am putut pentru trupul meu; nu sunt egoist.

Şi Mousqueton oftă din nou.

"Nu cumva Mousqueton vrea să fie şi el baron, de of­tează aşa?" se întrebă d'Artagnan.

— Doamne – zise Mousqueton, smulgându se din gândurile lui triste – Doamne, ce fericit are să fie monseniorul că v aţi adus aminte de el!

— Bunul Porthos! strigă d'Artagnan. De abia aştept să l îmbrăţişez.

— Oh – făcu Mousqueton înduioşat – am să i scriu despre asta, domnule.

— Cum, ai să i scrii? strigă d'Artagnan.

— Chiar astăzi, fără întârziere.

— Aşadar, nu i aici?

— Nu, domnule.

— Dar e pe aproape? E departe?

— Eh, ce pot să ştiu eu, domnule, ce pot să ştiu eu? se scuză Mousqueton.

— La dracu! strigă muşchetarul, bătând cu piciorul în pământ. Mă urmăreşte ghinionul! Porthos, căruia îi place să stea mai mult acasă.

— Domnule, nu există om mai legat de casa ca monse­niorul... dar...

— Dar ce?

— Când un prieten te cheamă...

— Un prieten?

— Eh, fireşte: vrednicul domn d'Herblay.

— Aramis l a chemat pe Porthos?

— Iată cum s au petrecut lucrurile, domnule d'Artagnan. Domnul d'Herblay i a scris monseniorului...

— Adevărat?

— O scrisoare, domnule, o scrisoare prin care l chema atât de grabnic, că a întors toată casa pe dos.

— Povesteşte mi totul, prietene – zise d'Artagnan – dar mai întâi spune le oamenilor ăstora să plece puţin de aici.

Mousqueton scoase un: "Căraţi vă, momâilor!" din nişte plămâni atât de puternici, încât ar fi fost de ajuns numai suflul fără a mai rosti cuvintele, pentru ca cele patru slugi să se topească în văzduh. D'Artagnan se aşeză pe huluba cutiei şi îşi ascuţi auzul.

— Domnule – începu Mousqueton – monseniorul a primit o scrisoare de la domnul vicar general d'Herblay acum opt sau nouă zile; era în ziua bucuriilor... câmpeneşti; da, într o miercuri, îmi aduc bine aminte.

— Cum adică, în ziua bucuriilor câmpeneşti? întrebă d'Artagnan.

— Da, domnule. Castelul acesta plăcut, de ţară, ne îm­bie cu atâtea bucurii, încât ne simţim copleşiţi; de aceea, ne am văzut siliţi să punem rânduială în stăpânirea lor.

— Veşnica patimă pentru rânduială a lui Porthos! Mie nu mi ar fi trecut nicicând prin cap aşa ceva. E drept, însă, că eu nu prea sunt copleşit de bucurii!

— Noi, ce să zic, suntem – spuse Mousqueton.

— Şi cum aţi făcut rânduială asta, ia să vedem? întrebă d'Artagnan.

— Povestea e cam lungă, domnule.

— Nu i nimic, avem timp destul, şi apoi tu vorbeşti atât de frumos, dragul meu Mousqueton, că e o adevărată plăcere să te asculte cineva.

— E drept – zise Mousqueton cu un fel de mulţumire ce pornea, fără îndoială, din faptul că i se recunoştea această însuşire – e drept că am făcut progrese mari de când trăiesc pe lângă monseniorul.

— Aştept povestea cu rânduiala bucuriilor, Mousqueton, şi sunt chiar nerăbdător s o aud; vreau să ştiu dacă am sosit aici într o zi bună.

— Oh, domnule d'Artagnan – zise Mousqueton cu tristeţe – de când a plecat monseniorul, toate bucuriile şi au luat zborul de la noi!

— Ei bine, dragul meu Mousqueton, atunci cheamă ţi amintirile.

— Cu ce zi doriţi să începem?

— Ei asta i, începe cu duminica; e ziua Domnului.

— Cu duminica, domnule?

— Da.

— Duminică, bucurie religioasă: monseniorul se duce la liturghie, ia anafură, ascultă predicile şi poveţele duhovni­cului său obişnuit. Nu prea e plăcut, dar aşteptăm un că­lugăr carmelit de la Paris care va sluji în parohia noastră şi care vorbeşte foarte frumos, după câte am auzit; asta ne va mai dezmorţi, căci duhovnicul de acum ne face totdeauna să adormim. Aşadar, duminica, bucurii religioase. Luni, bucurii lumeşti.



— Stai, stai – zise d'Artagnan – ce înţelegi tu prin asta, Mousqueton? Să ne oprim puţin la bucuriile lumeşti.

— Domnule, luni ieşim în lume: primim vizite, facem vizite; se cântă din lăută, se dansează, se spun stihuri, în sfârşit se arde puţină tămâie în cinstea doamnelor.

— Drace! Asta e o adevărată galanterie – îl întrerupse muşchetarul, care simţea nevoia să cheme în ajutor toată puterea muşchilor mastoizi ca să şi stăpânească un enorm imbold de a pufni în râs.

— Marţi, bucurii savante.

— A, bun – zise d'Artagnan. Cam ce anume? Înşiră le mai cu de amănuntul, dragul meu Mousqueton.

— Monseniorul a cumpărat o sferă, pe care am să v o arăt îndată; ea umple întregul perimetru al turnului cel mare, mai puţin o galerie pe care a făcut o deasupra sferei; sunt acolo diverse sfori şi fire de alamă de care sunt agăţate soarele şi luna. Totul se învârteşte şi e tare frumos. Monse­niorul îmi arată mările şi pământurile îndepărtate, unde ne făgăduim că nu ne vom duce niciodată. E foarte instructiv.

Foarte instructiv, cred şi eu – adăugă d'Artagnan. Şi miercuri?

— Bucurii câmpeneşti, după cum am avut cinstea să v o spun, domnule cavaler: privim berbecii şi caprele monse­niorului, le punem pe păstoriţe să joace după fluiere şi cim­poaie, aşa cum scrie într o carte pe care monseniorul o păs­trează în biblioteca sa şi care se numeşte Pastorale. Autorul ei a murit de abia acum o lună.

— Domnul Racan, poate? întrebă d'Artagnan.

— Chiar el, domnul Racan. Dar asta nu e totul. Pes­cuim pe rând cu undiţa în canalul cel mic; după aceea ne ospătăm, încununaţi cu flori. Asta i miercurea.

— Drace! exclamă d'Artagnan. Ştiu că petreceţi bine miercurea. Dar joia? Ce mai rămâne şi pentru această biată joi?

— Nu e nici ea de plâns, domnule – zise Mousqueton zâmbind. Joia, bucurii olimpice. Ah, domnule, e minunat! Chemăm pe toţi tinerii vasali ai monseniorului şi i punem să arunce discul, să lupte, să alerge. Monseniorul aruncă discul ca nimeni altul. Şi când dă cuiva un pumn, ah, e nenorocire!

— Cum, de ce nenorocire?

— Da, domnule, a fost nevoie să se lase la o parte acest joc. Spărgea capetele, rupea fălcile, zdrobea piepturile. E un joc foarte plăcut, dar nimeni n a mai vrut să se joace cu el.

— Adică, pumnul...

— Da, domnule, mai zdravăn ca oricând. Monseniorului i au cam slăbit puţin picioarele, asta o mărturiseşte el în­suşi; în schimb, puterea i s a îngrămădit în braţe, în aşa fel că...

— Doboară şi un taur, ca pe vremuri!

— Domnule, mai mult decât atât, dărâmă zidurile. Ultima oară, după ce s a ospătat la un arendaş de al său – ştiţi cât de bun şi de popular e monseniorul – după ce s a os­pătat deci, a făcut gluma să dea cu pumnul într un perete; ei bine, zidul s a năruit, acoperişul s a prăbuşit, căzând peste trei bărbaţi şi o femeie bătrână.

— Doamne, Mousqueton, şi stăpânul tău?

— Oh, domnule, s a ales cu o zgârietură la cap. I am spălat rana cu nişte apă sfinţită pe care ne o dau călugă­riţele. La pumn n a avut însă nimic.

— Nimic?

— Nimic, domnule.

— Dă le încolo de bucurii olimpice! Trebuie să coste prea scump, căci de buna seamă văduvele şi orfanii...

— Li se fac pensii, domnule; a zecea parte din venitu­rile monseniorului e folosită în acest scop.

— Să trecem la ziua de vineri – zise d'Artagnan.

— Vinerea, bucurii nobile şi războinice. Vânăm, încer­căm armele, dresăm şoimii, învăţăm caii la călărie. În sfârşit, sâmbăta e ziua bucuriilor spirituale: ne mobilăm minţile, privim tablourile şi statuile monseniorului, scriem chiar şi întocmim planuri; pe urmă tragem cu tunurile monsenio­rului.

— Întocmiţi planuri, trageţi cu tunurile...?

— Da, domnule.

— Prietene – zise d'Artagnan – domnul du Vallon are, într adevăr, mintea cea mai adâncă şi mai înţeleaptă din câte cunosc; mai e însă un soi de bucurii pe care le aţi uitat, bag de seamă.

— Care, domnule? întrebă Mousqueton cu nerăbdare.

— Bucuriile materiale.

Mousqueton se înroşi.

— Ce înţelegeţi prin asta, domnule? zise el, lăsându şi ochii în jos.

— Înţeleg o masă, un vin bun, o seară petrecută în jurul unei sticle.

— O, domnule, asemenea bucurii noi nu le punem la socoteală, pentru că le gustăm în fiecare zi.

— Bravul meu Mousqueton – reluă d'Artagnan – iartă mă, dar mi a plăcut atât de mult povestirea ta plină de farmec, încât am uitat principalul punct al convorbirii noastre, acela de a şti ce a putut să i scrie stăpânului tău domnul vicar general d'Herblay.

— Aveţi dreptate, domnule – încuviinţă Mousqueton – pomenind despre bucuriile noastre, ne am luat cu vorba. Ei bine, domnule, am să vă spun totul de la început până la sfârşit.

— Ascult, dragul meu Mousqueton.

— Miercuri...

— Zi de bucurii câmpeneşti...

— Da. Soseşte o scrisoare; o primeşte chiar din mâinile mele. Recunoscusem slova.

— Ei bine?

— Monseniorul o citeşte şi strigă: "Repede caii şi ar­mele!"

— Ah, Doamne – exclamă d'Artagnan – era iar vorba de vreun duel?

— Nu, domnule, scrisoarea cuprindea doar atât: "Dragă Porthos, la drum, dacă vrei să ajungi înaintea echinoxului. Te aştept".

— La dracu! făcu d'Artagnan îngândurat. Era tare gră­bit, după cât se vede.

— Asta cred şi eu. În aşa măsură – continuă Mous­queton – că monseniorul a plecat în aceeaşi zi, împreună cu secretarul său, ca să poată ajunge la timp.

— Şi va fi ajuns oare la timp?

— Nădăjduiesc. Monseniorul, care se aprinde repede, precum ştiţi, repeta într una: "Mii de trăsnete, iar cu echi­noxul? Oricum, ar trebui ca păcătosul acela să aibă un cal straşnic pentru a ajunge înaintea mea".

— Şi tu crezi că Porthos va fi ajuns cel dintâi? întrebă d'Artagnan.

— N am nici o îndoială. Acest Echinox, oricât de bogat ar fi, n are nici pe departe caii monseniorului.

D'Artagnan îşi stăpâni încă o dată pofta de a pufni în râs, deoarece scurtimea scrisorii lui Aramis îi dădea mult de gândit. Îl urmă pe Mousqueton sau, mai bine zis, carul lui Mousqueton, până la castel; se aşeză la o masă îmbelşugată, fu ospătat şi cinstit ca un rege, dar nu putu să afle nimic mai mult de la Mousqueton: credincioasa slugă plângea la tot pasul şi atâta tot.

D'Artagnan, după o noapte petrecută într un pat foarte bun, se strădui îndelung să ghicească înţelesul din scrisoarea lui Aramis, gândindu se cu nelinişte la legătura ce putea să existe între echinox şi afacerile lui Porthos, apoi, nepricepând nimic, decât că la mijloc era pesemne vorba de vreo dra­goste a episcopului, pentru care era nevoie ca zilele să fie egale cu nopţile, muşchetarul plecă şi din Pierrefonds, aşa cum plecase şi de la Melun, aşa cum plecase şi de la castelul contelui de La Fère. Nu însă fără o anumită mâhnire, care putea prea bine să fie socotită drept una dintre cele mai posomorâte stări ale lui d'Artagnan. Cu capul înclinat, cu pri­virea nemişcată, lăsa să i atârne picioarele de o parte şi de alta a calului şi îşi spunea, în acea visare înceţoşată care poate să ajungă uneori până la cea mai adâncă filozofie:

— Nici prieteni, nici viitor, nici nimic. Puterile îmi sunt sleite, ca şi flăcările prieteniilor trecute. Oh, se apropie bătrâneţea, rece, necruţătoare; ea învăluie în zăbranic de doliu tot ce a fost strălucire, tot ce a fost mireasmă în tinereţea mea, apoi îşi aruncă această dulce povară pe umeri şi o duce, împreună cu ce a mai rămas, în prăpastia fără fund a morţii.

Un fior strânse inima gasconului, atât de dârză şi atât de tare în faţa tuturor nenorocirilor vieţii, şi timp de câteva clipe norii i se părură negri, iar pământul moale şi alunecos ca într un cimitir.

— Încotro mă îndrept?... se întrebă el. Ce am să fac?... Singur, cu desăvârşire singur, fără cămin, fără prieteni... Ei şi?! exclamă apoi deodată.

Şi dădu pinteni calului, care, negăsind nici un prilej de amărăciune în ieslea plină cu ovăz de la Pierrefonds, se fo­losi de îndemnul stăpânului său spre a şi arăta voioşia prin­tr un galop care ţinu două leghe.

"La Paris!" îşi zise d'Artagnan.

Şi a doua zi descălecă în Paris.

l au trebuit zece zile ca să facă această întreagă că­lătorie.


XIX


CE AVEA DE FĂCUT D'ARTAGNAN LA PARIS
Locotenentul sări din şa în faţa unei prăvălii de pe strada Lombarzilor, cu firma "Drugul de Aur". Un bărbat plesnind de sănătate, care purta un şorţ alb şi îşi netezea mustaţa căruntă cu o mână grăsulie, scoase un strigăt de bucurie de îndată ce văzu calul breaz în faţa casei lui.

— Domnul cavaler! zise el. Ah, dumneavoastră!

— Bun găsit, Planchet! răspunse d'Artagnan, plecându se din spate ca să poată intra în prăvălie.

— Repede – strigă Planchet – unul la calul domnului d'Artagnan, unul să i pregătească odaia, unul să i aducă masa!

— Mulţumesc, Planchet! Bună ziua, copii! zise d'Ar­tagnan către băieţii de prăvălie ce alergau să îndeplinească ordinele stăpânului lor.

— Îmi îngăduiţi numai o clipă, să trimit această cafea, acest sirop şi aceste stafide? se scuză Planchet. Sunt pentru casa domnului intendent superior.

— Trimite, trimite.

— Termin îndată, şi după aceea vom sta la masă.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə