Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə15/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   43

"Aşa, aşa – îşi zise d'Artagnan, căruia nu i scăpase nici unul din amănuntele arătate mai sus – iată o frumoasă colecţie: prevăzători, potoliţi, obişnuiţi cu tărăboiul, pre­gătiţi pentru lovitură. Drace, s ar zice că am avut mână bună!"

Deodată, atenţia îi fu atrasă spre un ungher al încăperii. Cei doi oameni care îi îmbrânciseră cu piciorul pe bătăuşi se pomeniră luaţi la înjurături de marinarii ce se împăcaseră acum între ei. Unul dintre aceştia, ameţit de furie, dar mai ales de bere, veni cu un pas ameninţător să l întrebe pe cel mai scund dintre aceşti doi înţelepţi cu ce drept a îndrăznit să dea cu piciorul în nişte făpturi ale bunului Dumnezeu care nu erau câini. Şi, făcând această întrebare, îşi vârî, ca să se arate şi mai dârz, pumnul mare sub nasul recrutului domnului d'Artagnan. Omul păli, fără să se observe dacă pălise de teamă sau de mânie; văzând asta, matelotul trase concluzia că pălise de teamă şi ridică pumnul cu gândul făţiş de a l lăsa să cadă drept în creştetul străinului. Dar, fără ca cel ameninţat să fi făcut vreo mişcare, îi repezi marinarului o directă atât de puternică în burtă, încât acesta se rostogoli până în celălalt capăt al încăperii, ţipând îngrozitor. In. aceeaşi clipa, însufleţiţi de simţământul legăturii comune, toţi cama­razii învinsului se năpustiră asupra învingătorului. Acesta din urmă, cu acelaşi sânge rece de care dăduse dovada mai înainte, fără să facă nechibzuinţa de a se folosi de arme, înşfacă o stacană de bere cu capacul de cositor şi i pocni pe vreo doi trei dintre atacanţi; apoi, fiindcă ar fi fost doborât de numărul atacanţilor, ceilalţi şapte inşi potoliţi din fundul sălii, care nu se mişcaseră de la locurile lor până atunci, dându şi seama că era pusă în joc onoarea lor, săriră în ajutorul lui. În acelaşi timp, cei doi nepăsători de lângă uşă îşi întoarseră capetele cu o încruntare a sprâncenelor ce arăta hotărârea lor vădită de a se năpusti în spinarea vrăjma­şilor, dacă vrăjmaşii nu se vor astâmpăra.

Hangiul, băieţii de serviciu şi doi paznici de noapte ce treceau pe acolo şi care, din curiozitate, intraseră să vadă ce se petrece în han, fură târâţi în învălmăşeală şi doborâţi în pumni.

Parizienii loveau ca nişte ciclopi, toţi deodată şi cu o dibăcie ce ţi făcea plăcere s o priveşti. În cele din urmă, siliţi să bată în retragere faţă de numărul prea mare al celor­lalţi, se strânseră toţi în partea cealaltă a mesei celei mari, pe care patru o ridicară de jos cât ai bate din palme, în timp ce alţi doi puseră mâna fiecare pe câte o bancă de scânduri în aşa fel că, slujindu se de ele ca de nişte uriaşe ciomege, trântiră la pământ dintr o singură lovitură opt marinari, peste care aruncară apoi strivitoarea lor catapultă.

Duşumeaua era deci presărată cu răniţi, iar sala plină de ţipete şi de praf, când d'Artagnan, mulţumit de această probă a oamenilor lui, înainta cu spada în mână şi, lovind cu măciulia orice ţeastă care i ieşea în cale, scoase un puternic "Destul!" care puse într o clipită capăt încăierării. Toţi începură să se retragă de a ndaratelea, de la mijloc spre margini, în aşa fel că d'Artagnan se pomeni singur în mijlocul încăperii.

— Ce înseamnă asta? se adresă el apoi adunării, cu tonul impunător al lui Neptun rostind Quos ego...

În aceeaşi clipă şi la cel dintâi sunet al glasului său, ca să continuăm metafora virgiliană, recruţii domnului d'Arta­gnan, recunoscându l, fiecare în parte, pe stăpânul şi suvera­nul său, îşi stăviliră dintr o dată şi furia, şi avântul scândurilor, şi loviturile cu picioarele de masă.

La rândul lor, marinarii, văzând această lungă spadă trasă din teacă, această înfăţişare plină de măreţie şi acest braţ ager care venea în ajutorul duşmanilor lor, în persoana unui om ce părea obişnuit să poruncească, marinarii, la rândul lor, se mulţumiră să şi ridice răniţii în tăcere şi să şi culeagă de pe jos stacanele de bere.

Parizienii îşi şterseră frunţile şi făcură plecăciuni înaintea şefului. D'Artagnan fu copleşit cu mulţumiri de către hangiul de la "Marele Monarh". Le primi ca un om care ştie că nu i se dă nimic de prisos, apoi declară că până la pregătirea cinei se duce să facă o plimbare prin port. Numaidecât, fie­care din angajaţii lui, înţelegând că sunt chemaţi, îşi luă pălăria, îşi aruncă pe umeri haina şi l urmă pe d'Artagnan.

Dar muşchetarul, plimbându se într una fără o ţintă precisă, cercetând fiecare lucru întâlnit în cale, n avea de gând să se oprească aşa repede; el se îndreptă spre dune, şi cei zece oameni, speriaţi că se pomenesc urmărindu se astfel unii pe alţii, neliniştiţi că vedeau la dreapta, la stânga şi în spatele lor tovarăşi la care nici nu se gândiseră până atunci, se ţineau după el, aruncându şi unii altora priviri duşmă­noase.

Abia când ajunse în cea mai adâncă vâlcea a celei mai mari dune, d'Artagnan, zâmbind că i vedea atât de răzleţiţi, se întoarse cu faţa către ei şi, făcându le un semn împăciuitor cu mâna, le spuse:

— Hei, domnii mei, fără vrăjmăşie! Sunteţi meniţi să trăiţi laolaltă, să vă înţelegeţi în toate privinţele, iar nu să vă sfâşiaţi unii pe alţii.

Atunci, orice şovăială se spulberă dintr o dată; oamenii răsuflară uşuraţi, ca şi cum ar fi fost scoşi dintr un sicriu, şi se priviră cu bunăvoinţă unii pe alţii. După această cântărire, îşi îndreptară ochii către şeful lor, care, cunoscând de multă vreme marea artă de a vorbi oamenilor de teapa lor, le ţinu acest mic discurs, înfiripat pe loc şi rostit cu o vioiciune întru totul gasconă:

— Domnii mei, ştiţi cu toţii cine sunt. V am angajat, cunoscându vă viteji şi vrând să vă fac părtaşi la o expe­diţie glorioasă. Închipuiţi vă că, lucrând alături de mine, lucraţi pentru rege. Vă previn numai că de veţi scăpa o singură vorbă despre aceasta, mă voi vedea silit să vă zdro­besc imediat capetele în chipul ce mi se va părea cel mai la ndemână. Ştiţi cu toţii, domnilor, că secretele de stat sunt ca o otravă ucigătoare; atâta vreme cât această otravă stă în cutia ei şi cutia e bine închisă, nu face rău nimănui; scoasă din cutie, omoară. Acum, apropiaţi vă de mine, şi veţi afla despre acest secret ceea ce îmi stă în putinţă să vă spun.

Toţi se strânseră în juru i cu un freamăt plin de curiozitate.

— Apropiaţi vă – continuă d'Artagnan – şi pasărea care trece pe deasupra capetelor noastre, iepurele care se joacă prin buruienile nisipurilor, peştele care sare din apă să nu ne audă. E vorba să aflăm şi să i raportăm domnului intendent superior al finanţelor în ce măsură contrabanda engleză dăunează mărfurilor franceze. Vom pătrunde pretu­tindeni şi vom vedea totul. Vom fi nişte bieţi pescari picarzi, aruncaţi pe coastă de o furtună cumplită. Se înţelege de la sine că vom vinde peştele nici mai bine, nici mai rău decât orice pescar. Dar s ar putea să se afle cine suntem şi să fim tulburaţi în treburile noastre; este deci nevoie să fim oricând în stare să ne apărăm. Iată pentru ce v am ales, soco­tindu vă oameni înţelepţi şi de curaj. Vom duce un trai bun laolaltă şi nu ne vor pândi mari primejdii, dat fiind că avem la spatele nostru un ocrotitor puternic, mulţumită căruia nu ne vom lovi de nici o încurcătură în cale. Un singur lucru mă îngrijorează, dar nădăjduiesc că, după o scurtă discuţie, mă veţi scoate şi din această încurcătură. Lucrul care mă îngrijorează e să nu duc cu mine un echipaj de pescari nevol­nici, care echipaj ne ar stingheri peste măsură, pe câtă vreme dacă, din întâmplare, se găsesc printre domniile voastre oameni care să fi văzut marea...

— O, cât despre asta, să nu ţi pese! strigă unul din recruţii lui d'Artagnan. Eu am fost prizonier la piraţii din Tunis timp de trei ani şi ştiu cum se conduce o navă tot aşa de bine ca un amiral.

— Vedeţi – zise d'Artagnan – straşnic lucru e întâmplarea!

Rosti aceste cuvinte cu un nedesluşit accent de prefăcută naivitate, deoarece el ştia prea bine că această victimă a piraţilor era un vechi corsar şi îl angajase în cunoştinţă de cauza. Dar d'Artagnan nu spunea niciodată mai mult decât trebuia să spună, tocmai ca să şi lase auditorul pe gânduri. Fu scutit deci de orice explicaţie, şi culese efectul fără a da să se înţeleagă că l ar preocupa cauza.

— Iar eu – strigă un al doilea – am un unchi care e paznic la schelele din portul La Rochelle. De mic copil m am jucat pe punţile corăbiilor; mă pricep să mânuiesc cârma şi pânzele mai bine ca un marinar venit de pe ocean.

Nici acesta nu minţea, la fel ca şi celălalt: vâslise şase ani pe galerele maiestăţii sale, în La Ciotat.

Alţi doi fură mai sinceri: ei mărturisiră fără înconjur că slujiseră pe un vas ca soldaţi, pedepsiţi să tragă la galere; şi nu roşiră spunând asta. D'Artagnan se pomeni deci şeful a şase războinici şi patru marinari, având în acelaşi timp o armată şi de uscat, şi de apă, ceea ce l ar fi umplut de mândrie pe Planchet, dacă băcanul ar fi cunoscut acest amănunt.

Acum nu mai era vorba decât de ordinul general, şi d'Artagnan îl dădu cu toată precizia. Le spuse oamenilor săi să fie gata de plecare spre Haga, urmând, unii, ţărmul mării, până la Breskens, ceilalţi, drumul care duce la Anvers. Îşi dădură întâlnire peste cincisprezece zile, socotind că vor merge întins în fiecare zi, în piaţa cea mare din Haga.

D'Artagnan îşi povăţui apoi oamenii să pornească la drum doi câte doi, formând perechile aşa cum vor socoti de cuviinţă, după simpatii. El însuşi îşi alese dintre mutrele mai puţin fioroase doi oameni din gardă, pe care i cunoscuse cândva şi ale căror singure cusururi erau că jucau zaruri şi se îmbă­tau. Aceştia nu şi pierduseră cu totul ideea de civilizaţie şi, sub o îmbrăcăminte curată, inimile lor ar fi început să bată din nou omeneşte. D'Artagnan, pentru a nu stârni pizma printre ceilalţi, îi îndemnă să pornească înainte. El îi păstră pe cei doi aleşi, îi îmbrăcă în vechiturile lui personale şi plecă împreună cu ei. Acestora, cărora le lăsă impresia că i onorează cu o încredere deplină, d'Artagnan le făcu o falsă mărturisire, menită să garanteze sorţii de izbândă ai expedi­ţiei. Le spuse că era vorba nu să vadă în ce măsură contra­banda engleză putea să dăuneze negoţului francez, ci, dimpotrivă, în ce măsură contrabanda franceză putea să stinghe­rească negoţul englez. Oamenii păreau a crede că acesta e adevărul; şi chiar aşa credeau. D'Artagnan era încredinţat că la cel dintâi dezmăţ, atunci când aveau să fie beţi turtă, unul din ei va împărtăşi restului bandei această taină de căpetenie a lor. Planul lui i se păru deci foarte bun.

La cincisprezece zile după cele ce am văzut că se petre­cuseră la Calais, întreaga trupă se găsea reunită la Haga. D'Artagnan constată că toţi oamenii lui, cu o înţelepciune demnă de luat în seamă, se travestiseră în mateloţi mai mult sau mai puţin încercaţi de asprimile mării. Îi duse şi i lăsă să doarmă într o magazie de pe Newkerke street, iar el se instala, în toată regula, într o locuinţă bună de pe marele canal.

Aici află că regele Angliei se întorsese la aliatul său, Wilhelm al II lea de Nassau, stathuderul Olandei. Mai află apoi că refuzul regelui Ludovic al XIV lea răcise întrucâtva ocrotirea ce i fusese dată până atunci şi că, din această pricină, fusese nevoit să se retragă într o căsuţă din satul Scheveningen, aşezat printre nisipuri, la marginea mării, cam la o leghe de Haga.

Acolo, se spunea, nenorocitul izgonit se mângâia în sur­ghiunul lui, privind, cu acea tristeţe caracteristică prinţilor din neamul său, marea nemărginită a Nordului, care l des­părţea de Anglia lui, aşa cum o despărţise altădată pe Maria Stuart de Franţa. Acolo, în spatele câtorva copaci ai fru­moasei păduri de la Scheveningen, pe nisipul mărunt în care cresc buruienile aurii de dună, Carol al II lea lâncezea ca şi ele, dar mai nenorocit decât ele, căci trăia în lumea gândurilor, nădăjduind şi deznădăjduind rând pe rând.

D'Artagnan se repezi într o zi până la Scheveningen, pentru a se încredinţa despre cele ce se vorbeau pe seama prinţului. Îl văzu, într adevăr, pe Carol al II lea ieşind singur şi îngândurat pe o portiţă ce da înspre pădure şi plimbându se pe marginea mării, la apusul soarelui, fără sa atragă măcar luarea aminte a pescarilor, care, întorcându se seara din larg, ca vechii oameni ai mării din Arhipelag, îşi trăgeau bărcile pe prundişul de la ţărm.

Muşchetarul îl recunoscu pe rege. Îl văzu aţintindu şi privirea întunecată peste întinderea nesfârşită a apelor, în timp ce pe obrazul lui palid se răsfrângeau razele roşiatice ale soarelui ce atingea dunga fumurie a orizontului. Apoi Carol al II lea intră din nou în căsuţa retrasă, tot singur, mişcându se încet şi trist, ascultând cum scârţâia sub paşii lui nisipul mărunt şi mişcător.

În aceeaşi seară, d'Artagnan închirie pentru o mie de livre un barcaz de pescar, care costa patru mii. Plăti această mie de livre bani gheaţă şi depuse celelalte trei mii în păstra­rea burgmesterului. După aceea îşi îmbarcă, în timpul nopţii, şi fără să i fi văzut cineva, pe cei şase oameni care alcătuiau armata lui de uscat, iar în clipa când marea începu să se retragă, la ceasurile trei dinspre ziuă, porni în larg, manevrând velele barcazului cot la cot cu ceilalţi patru şi bizuindu se pe priceperea fostului osândit la galere, ca şi cum ar fi avut de a face cu primul pilot din port.

XXIII


ÎN CARE AUTORUL SE VEDE SILIT,

FĂRĂ VOIA LUI, SĂ FACĂ PUŢINĂ ISTORIE


În timp ce regii şi oamenii îşi băteau astfel capul cu Anglia, care se guverna singură şi care, trebuie să o spunem, nu fusese niciodată atât de prost guvernată, un om asupra căruia Dumnezeu îşi oprise privirea şi îşi pusese mâna pe creştetul său, un om sortit de ursitoare să şi scrie numele cu slove de foc în cartea istoriei îşi urma, în văzul lumii, opera plină de mister şi îndrăzneală. Mergea înainte, dar nimeni nu ştia unde voia să ajungă, cu toate că nu numai Anglia, dar şi Franţa, dar şi Europa îl priveau îndeaproape cum se îndreaptă spre ţinta lui cu pasul hotărât, cu fruntea sus. Tot ceea ce se ştia despre acest om o vom spune în cele ce urmează.

Monck se declarase pentru libertatea faimosului Rump Parliament, sau, dacă vă place mai mult, Parlamentul "Coadă", cum era poreclit, parlament pe care generalul Lambert, urmând pilda lui Cromwell, al cărui locotenent fusese, îl blocase atât de strâns, spre a şi impune voinţa în sânul lui, încât nici un membru, în timpul acestei blocări, nu putuse să mai iasă de acolo şi numai unul singur, Pierre Wentworth, putuse să intre.

Lambert şi Monck, totul se reducea la aceşti doi oameni, cel dintâi reprezentând despotismul militar, al doilea, repu­blicanismul pur. Aceşti doi oameni erau singurii doi repre­zentanţi politici ai acelei revoluţii în care Carol I îşi pier­duse mai întâi coroana şi apoi capul.

Lambert, de altfel, nu şi ascundea planurile; el căuta să instaureze un guvern militar şi să devină şeful acestui guvern.

Monck, republican îndârjit, spuneau unii, voia să men­ţină Rump Parliament ul, această reprezentantă vădită, deşi degenerată, a republicii. Monck, ambiţios dibaci, spuneau alţii, voia să facă din acest parlament, pe care lăsa a se crede că l ocrotea, o treaptă puternică spre a se putea urca până la tronul pe care Cromwell îl făcuse să rămână gol.

Astfel, Lambert, asuprind parlamentul, şi Monck, arătându se de partea lui, se declaraseră pe faţă duşmani între ei. De aceea, atât Monck, cât şi Lambert se gândiseră de la bun început să şi alcătuiască fiecare câte o armată: Monck în Scoţia, unde erau presbiterienii şi regaliştii, adică ne­mulţumiţii; Lambert la Londra, unde se afla ca totdeauna cea mai puternică opoziţie împotriva puterii pe care o avea sub ochii ei.

Monck pacificase Scoţia, îşi formase acolo o armată şi îşi găsise un adăpost: prima îl păzea pe celalalt. Monck ştia că nu sosise încă ziua, dată de Dumnezeu, pentru o mare schimbare; de aceea părea că spada îi e încă lipită de teacă. De neînvins in sălbatica şi muntoasa lui Scoţie, general în toata puterea cuvântului, rege al unei armate de unsprezece mii de ostaşi încercaţi, pe care i condusese, nu o dată, la izbândă, tot atât de bine, dacă nu chiar mai bine informat asupra treburilor de la Londra decât Lambert, care îşi avea garnizoana în City, iată care era poziţia lui Monck când, la o sută de leghe depărtare de Londra, se declară pentru parlament. Lambert, din contră, după cum am spus, locuia în capitală. Aici se afla centrul tuturor operaţiunilor sale şi aici izbutise el să adune în jurul său nu numai prietenii, dar şi pătura de jos a poporului.

Aşadar, în Londra află Lambert despre sprijinul pe care Monck îl dădea parlamentului, tocmai de pe coastele Sco­ţiei. Socoti că nu mai era timp de pierdut şi că Tweed ul nu e chiar atât de departe de Tamisa încât o armată să nu poată ajunge repede de la un râu la celălalt, mai ales dacă e bine comandată. El ştia, de asemeni, că, pe măsură ce vor pătrunde în Anglia, soldaţii lui Monck vor forma pe drum acel bulgăre de zăpadă, ca o emblemă a globului norocu­lui, care nu e pentru un ambiţios decât o treaptă ce urcă necontenit spre ţelul său. Îşi adună deci armata, puternică în acelaşi timp prin alcătuirea ca şi prin numărul ei, şi ieşi înaintea lui Monck, care, în ce l privea, asemenea unui na­vigator prudent plutind printre stânci, înainta cu multă băgare de seamă şi adulmeca în bătaia vântului orice Zgomot şi orice zvon ce venea dinspre Londra.

Cele două armate se zăriră una pe alta în dreptul ora­şului Newcastle; Lambert, ajuns cel dintâi, poposi chiar în oraş. Monck, prevăzător, se opri acolo unde se găsea şi şi stabili cartierul generai la Coldstream, pe malul râului Tweed.

Ivirea lui Lambert stârni voioşie în armata lui Monck, pe când, dimpotrivă, ivirea lui Monck produse zăpăceală în armata lui Lambert. S ar fi putut crede că aceşti soldaţi bătăioşi, care făcuseră atâta vâlvă pe străzile Londrei, por­niseră la drum cu speranţa că nu vor întâlni pe nimeni, iar acum, văzând că au întâlnit o armată şi că această armată flutura în faţa lor nu numai un steag, dar o cauză şi un principiu, s ar fi putut crede, spunem, că aceşti soldaţi bătăioşi începuseră să şi dea seama că erau mai puţin buni republicani decât ostaşii lui Monck, întrucât aceştia susţineau parlamentul, câtă vreme Lambert nu susţinea nimic, nici măcar pe el însuşi.

Cât despre Monck, dacă ar fi stat să judece bine, sau dacă a şi făcut acest lucru, trebuie să fi fost tare trist, căci istoria povesteşte – şi această pudică doamnă, se ştie, nu minte niciodată – căci istoria povesteşte că, în ziua sosirii sale la Coldstream, oamenii lui căutară zadarnic, dar nu găsiră nici măcar o singură oaie în tot oraşul. Dacă Monck ar fi comandat o armată engleză, ar fi avut destule motive să şi vadă întreaga oştire dând bir cu fugiţii. Dar cu sco­ţienii nu se întâmplă ceea ce se întâmplă cu englezii, pentru care această carne moale, îmbibată de sânge, este o necesitate de care nu se pot lipsi; scoţienii însă, neam sărac şi cumpătat, trăiesc cu o mână de orz măcinat între două pietre, muiat în apa de la fântână şi copt pe o vatră înroşită.

Scoţienii deci, primindu şi raţia lor de orz, nu se mai neliniştiră daca era sau nu era carne în Coldstream. Lui Monck însă, neobişnuit cu turtele de orz, îi era foame, şi statul său major, cel puţin tot atât de flămând ca şi el, privea cu nerăbdare în dreapta şi în stânga, ca să vadă ce se pregătea de mâncare.

Monck trimise cercetaşi, să culeagă informaţii; dar oamenii lui, sosind, au găsit oraşul pustiu şi toate prăvăliile golite; nici nu mai putea fi vorba de măcelari sau de brutari Ia Coldstream. Nu se găsi nici măcar o coajă de pâine pentru masa de seară a generalului.

Pe măsură ce veştile se înmulţeau, unele mai puţin încurajatoare decât altele, Monck, văzând spaima şi deznă­dejdea zugrăvite pe toate feţele, declară că lui nu i este foame şi că, de altminteri, toată lumea avea să mănânce a doua zi, întrucât Lambert se afla acolo pesemne cu gândul să înceapă lupta şi, prin urmare, pregătit să cedeze toate proviziile sale, dacă ar fi gonit din Newcastle, sau să libe­reze pentru vecie pe soldaţii lui Monck de chinurile foamei, dacă ar fi învingător. Această consolare nu şi găsi ecou însă decât la un număr mic de subalterni, dar puţin îi păsa de asta lui Monck, deoarece, sub aparenţa unei depline blaji­nătăţi, el era un om foarte hotărât.

Fiecare fu deci silit să se considere sătul, sau cel puţin să pară că este. Monck, tot aşa de înfometat ca şi oamenii lui, dar prefăcându se că nici nu se gândeşte la berbecul pe care l căutaseră în zadar, tăie o bucăţică de tutun, nu mai mare ca buricul unui deget, din calupul unui sergent care făcea parte din suita sa, şi începu să mestece în gură această bucăţică de tabac, asigurându i pe locotenenţii lui că foamea e o himeră şi că ea îţi piere cu totul atunci când ai ceva de mestecat între dinţi. Această glumă îi înmuie pe încă vreo câţiva dintre cei care nu se lăsaseră convinşi de prima deducţie pe care Monck o trăsese din faptul că se aflau în vecinătatea lui Lambert; numărul nemulţumiţilor scăzu deci simţitor; garda îşi luă postul în primire, patrulările începură şi generalul îşi continuă sărăcăciosul lui ospăţ sub cortul deschis.

Între lagărul lui şi cel al duşmanului său se înălţa o veche mănăstire, din care azi abia au mai rămas câteva ruine, dar care pe atunci era întreagă şi se numea mănăsti­rea din Newcastle. Era clădită pe un teren larg, ce nu ţinea nici de câmpie; nici de râu, fiind aproape o mlaştină unde musteau izvoarele şi unde se strângea apa ploilor. Totuşi, în mijlocul acestor băltoace acoperite de ierburi înalte, de trestie şi de rogoz, se zăreau diferite limbi de pământ uscat – unde fuseseră cândva grădinile de zarzavat, parcul, locul de plimbare sau care avuseseră alta întrebuinţare în cadrul mănăstirii – semănând cu unul din acei uriaşi păianjeni de mare, al căror trup e rotund, în timp ce picioarele se desfac în toate părţile, pornind din mijlocul acestei circum­ferinţe.

Grădina de zarzavat, unul din cele mai lungi picioare de acest fel ale mănăstirii, se întindea până în apropierea taberei lui Monck. Din nefericire, era, după cum am arătat, abia pe la începutul lui iunie, şi grădina, părăsită de alt­minteri, era săracă în roade.

Monck păstra acest loc ca fiind cel mai potrivit pentru un atac prin surprindere. Dincolo de zidurile mănăstirii se zăreau focurile din tabăra generalului rival; dar între aceste focuri şi mănăstire se întindea râul Tweed, care îşi rostogolea solzii luminoşi pe sub umbra deasă a câtorva stejari înfrunziţi.

Monck cunoştea foarte bine această poziţie, deoarece Newcastle şi împrejurimile sale îi slujiseră, în mai multe rânduri, de cartier general. Ei ştia că duşmanul său putea trimite, în cursul zilei, iscoadele până la aceste ruine, căutând astfel o pricină de hărţuială, dar că în timpul nopţii nu va îndrăzni să se apropie. Era deci în siguranţă. Astfel că sol­daţii lui putură să l vadă, după ce termină ceea ce el numea sărbătorescul său ospăţ, adică după ce încetă mestecatul despre care am vorbit mai sus, putură deci să l vadă dor­mind, aşa cum mai târziu avea să facă Napoleon în ajunul bătăliei de la Austerlitz, aşezat în jilţul său de răchită, ju­mătate sub lumina opaiţului, jumătate sub razele lunii care începea să se urce pe cer. Ceea ce însemna că erau aproape nouă ceasuri şi jumătate seara.

Deodată Monck fu smuls din această toropeală, prefă­cută poate, de o ceată de soldaţi care, alergând cu strigăte voioase, începură să dea cu picioarele în stâlpii ce susţineau cortul generalului, făcând înadins gălăgie, ca să l trezească. Dar nu era nevoie de atâta tărăboi. Monck deschise numaidecât ochii,

— Ei, băieţi, ce s a întâmplat acolo? întrebă el.

— Generale – răspunseră mai multe glasuri deodată – generale, veţi avea un ospăţ pe cinste!

— Dar am mâncat, domnii mei – zise el cât se poate de liniştit – şi tocmai mă odihneam în tihnă, precum ve­deţi, după masă. Dar hai, intraţi şi spuneţi mi ce vă aduce aici.

— Generale, o veste bună.

— Oare?! Lambert ne a vestit cumva că se bate mâine?

— Nu, dar am pus mâna pe o barcă de pescari ce ducea peşte celor din tabăra din Newcastle.

— Rău aţi făcut, prieteni. Aceşti domni din Londra sunt foarte delicaţi, ei ţin mult la primul fel de mâncare; acum desigur că i aţi înfuriat peste măsură; în noaptea asta şi mâine vor fi necruţători. Ar fi mai înţelept, credeţi mă, să i daţi înapoi lui Lambert peştele şi pescarii lui; altfel... Ge­neralul stătu o clipă pe gânduri. Ia spuneţi mi – urmă el – cine sunt aceşti pescari, dacă nu vă supăraţi?



Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə