Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Ciclopul Polifem

Astfel şi-a văzut zeul stăpînitor al mării dorinţa împlinită, făcîndu-şi-o soţie pe fata lui Nereu, pe nimfa Amfitrita.

Fireşte, după nuntă, Poseidon, ca toţi zeii, nu i-a păstrat credinţă frumoasei Amfitrita. Ca Zeus, ca Apolo şi ca atîţia alţii, dînsul a mai avut şi alte zeci de soţii, dintre zeiţe, nimfe şi mai ales copile de simpli muritori.

Din încuscrirea asta s-au născut regi, eroi şi-alteori nişte monştri. Dintre monştrii aceştia cel mai cunoscut este uriaşul Polifem.Poseidon dobândise pe acest fecior cu-o nimfă, ce se numea Toosa. El era de-o mărime de-a dreptul uimitoare. Pitici păreau uriaşii pe lîngă Polifem. Dacă intra în mare, apa îi ajungea abia la mijloc. Avea o faţă neagră şi mare cît o casă şi-un singur ochi în frunte, ce parcă scînteia. Era urît ca moartea. în mîini purta ciclopul un trunchi enorm de pin, ce-i slujea de măciucă. Cu-a-ceasta-şi mîna turma, vîna sălbăticiuni şi-i omora pe oameni. Căci n-avea nici o milă uriaşul Polifem. Avea numai o lege : poftele lui, şi-atît !...

Monstrul acesta groaznic voia să se însoare c-o soră a Amfitritei, o fiică a lui Nereu. Legenda ne arată că fata, Galateea — căci astfel se numea — era mult mai frumoasă chiar decît Amfitrita. Atît că Galateea iubea, de mult, pe-un tînăr, pe Acis, un păstor, şi se ferea de monstru, de crudul Polifem ¹³⁰. Dar fiul lui Poseidon, îndrăgostit de nimfă, silindu-se să-i placă, îşi pieptănase părul — ce-i spînzura în viţe sălbatice şi negre — cu grebla lui uriaşă. Şi-şi retezase barba murdară, încîlcită — plină toată de spini — c-o seceră ascuţită. Iar faţa lui hidoasă şi-o oglindea întruna în ape cristaline. Vroia să pară chipeş, să o ademenească pe mîndra Galateea.

Din naltul munte Etna se desprinde-o colină, ce intră pînă-n mare. Şi-n locurile-acestea, la poalele colinei, se-ntîlneau Galateea şi cu păstorul Acis. Stăteau ades de vorbă şi-şi făureau tot felul de planuri minunate...

Numai că, într-o zi, Polifem se coboară din munte pe colină. îşi pune la o parte toiagul său enorm. Din sin îşi scoate naiul, pe care şi-l făcuse dintr-o sută de trestii, şi începe să cînte... Vuiau în zare munţii, şi marea, zbuciumată, fierbea de-atîta larmă.

Nimfa însă era tocmai atunci cu Acis la poalele colinei. Vedeau şi-auzeau totul.

Polifem nu ştia că nimfa e pe plajă, o socotea în mare, ascunsă undeva. De-aceea, lăsînd naiul, a început să strige spre valurile mării :

— Mai albă eşti, fecioară, ca floarea de măslin şi mult mai dezmierdată ca rodul din grădini. Mai zveltă ca aninul... Eşti mai îmbietoare decît soarele iarna sau decît umbra vara. Mai rumen ţi-e obrazul ca mărul pîrguit şi eşti mai majestuoasă ca trunchiul de platan. Mai proaspătă ca gheaţa. Mai dulce ca un strugur. Mai moale decît puful de lebădă... Dar tot tu, Galateea, eşti mai nepăsătoare decît aceste stînci. Mai surdă decît marea... Ah, dacă m-ai cunoaşte mai bine, ai pricepe că ai greşit, fugind din calea mea mereu... Căci partea cea mai mare din aceşti munţi e-a mea... In ei se află peşteri ce sînt tot ale mele, unde nu simţi căldura în vara arzătoare, nici frig în toiul iernii. Şi-n pomii mei sînt fructe ce-atîrnă greu pe ramuri, aproape să le frîngă. Am vii care dau struguri ca aurul de galbeni. Tu însăţi vei culege, cu mîna ta, şi fragii ce se află-n pădure şi coarna ce se coace în toamna-mbelşugată şi prunele zemoase, care-mi umplu livada şi licăresc prin arbori. De vrei să-mi fii soţie, nu-ţi va lipsi nimica. Pomii cei plini de roade vor fi numai ai tăi, şi turmele, ce umplu păşunea şi pădurea sau sînt închise-n peşteri, vor fi tot ale tale. Ridică-ţi dară capul din valuri, Galateea ! Nu mă dispreţui... Eu mă cunosc mai bine. Doar mi-am văzut icoana în unda verde-a apei şi mi-a plăcut de mine. Nici Zeus n-are, poate, un trup atît de falnic şi nişte plete dese, care îmi cad pe umeri, parc-ar fi o pădure. Nu te gîndi că părul ce-mi creşte pe tot trupul ar fi o urîciune. Copacul fără frunze nu are frumuseţe, nici calul fără coamă. Am doar un ochi în frunte, dar el îmi e destul. Ce ? Soarele din ceruri nu este numai unul ? Şi nu le vede toate ?... Să-ţi mai adaug că zeul Poseidon îmi e tată şi că-ţi va fi şi ţie, dacă vei fi soţia lui Polifem, uriaşul ?... Ascultă-mi rugămintea... Dispreţul tău mă arde mai rău decît un fulger... şi fii soţia mea !...

Apoi, sfîrşindu-şi vorba, ciclopul Polifem îşi ia din nou toiagul şi porneşte pe ţărm. Deodată, îi vede pe cei doi. li vede şi răcneşte :

— Aici eraţi ? Mişei !... şi eu care credeam că nimfa mă ascultă... De-acolo, de pe ţărm, rîdeaţi de mine... voi... Dar e ultima oară cînd vă găsiţi alături... Acuma s-a sfîrşit !...

El prinde-n braţe-o stîncă şi o ridică-n sus. Nimfa se zvîrle-n apă. Acis strigă cu groază :

— Ajutor, Galateea !...

Numai că Galateea nu cuteza să iasă din mare, să-l ajute. Ci-ne-ar fi cutezat să-nfrunte pe uriaş ?

Şi stînca îl zdrobeşte pe bietul păstoraş şi sîngele lui curge, fierbinte, printre pietre.

Ce-a plîns sărmana nimfă. Şi-a implorat pe zei, ca să-şi pogoare mila peste sărmanul tînăr zdrobit de Polifem.

Şi-atunci, legenda spune c-a ţîşnit cu putere, din stîncă, un izvor... şi-n jur au crescut trestii. Şuvoaiele-mpletite s-au transformat în rîu, un rîu cu apă rece, numit de nimfă: Acis, în amintirea celui ucis de Polifem şi-a dragostei pierdute...

Hades si Persefona

Legende nu sunt multe despre Hades ¹³¹. Oamenii nu-l iubeau deloc. Chiar numele i-l pronunţau în silă, pentru că Hades era zeul ne-ndurătoarei morţi şi-al umbrelor muncite, în neguri, sub pămînt.

Zeus, cînd împărţise lumea cu cei doi fraţi ai săi, îi dăruise marea lui Poseidon, păstrîndu-şi pentru dînsul cerul. Iar pentru Hades rămăsese locul întunecat şi trist, numit Infernul ţinutul misterios al morţii. De-aceea, poate, Hades, era cel mai posac şi mai nesuferit din rîndul zeilor.

In timp ce zeii, în Olimpul lor, cîntau şi dănţuiau în rîs şi glume, posomoritul Hades pe tronul lui de aur, din marele-i regat subpămîntean, nu avea altă grijă decît să cerceteze şi să însemne bine fiece greşeală pe care-o săvîrşeau acei de pe pămînt.

Venea odată vremea cînd orice muritor — cum credeau grecii — urma să se coboare în Infern. Şi-acela care-i supărase mai deseori pe zei pleca în Tartar ¹³², să-şi capete osînda necurmată. Ceilalţi porneau — cum vom vedea — spre Insulele fericirii, ale norocului şi păcii, numite şi Cîmpiile-Elizee, un fel de paradis al desfătărilor şi bucuriei.