Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Publicul achită. Justiţia populară, la fel.

Aplauze. Clopoţel. Tumult teatral.

Mulţimea vine spre apărător, ca moaşa cu fătul în braţe spre patul lehuzei palid zîmbitoare.

Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci în­floriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale.

Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avoca­tului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.

Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului mol­dovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în "ici", "feld" şi "sohn"', care întovărăşesc dom­nescul bulevard pînă în faţa Mitropoliei, se opresc lăsînd spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar pînă la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, avînd în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în "ici", "feld" şi "sohn".

Cînd minutarele ceasului Mitropoliei arată două­sprezece, curtea fostului palat roznovenesc ― de mult intrat în melancolia epilogului boierimii ― e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvîntul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începînd la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă ― căci au făcut drum lung ― scot merindele din desagi, mănîncă şi rabdă cu dinţi strînşi sau gura căscată.

La abator, în clipa cînd vita-i înjunghiată, muştele verzi rîd mai aproape, şi javrele flămînde ale mahala­lelor înaintează în procesiune somnambulă.

În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrînilor. Sînt cei mai gravi avocaţi, pre­mergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stînga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant ― sau cvarţ ― focos bombat pe degetul gesticulări­lor, deocamdată în repaus pe mînerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stîng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pînea şi zarzavatu­rile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor ― fost sub­prefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă ― şi adresa în mărime supranaturală.

Sosesc cîte doi sau trei deodată ― fiindcă toată dimineaţa au pîndit şi s-au pîndit pe străzi ― dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani ― clienţi în perioada de incu­baţie ― e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei ― n-au aflat că ei, ţăranii, sînt coliva ― şi, ridicîndu-se în grupuri, îi salută adînc.

E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta sub­ţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.

Au intrat.

Au dispărut.

Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută.

Unde-s?

La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decît al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.

Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sînt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împrici­naţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, defini­tivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgînd un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bîrlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrîsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul pro­fesional.

Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă ― sau se zice că-ţi dă ― ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi dă clienţi. Şi avocatura, cînd se mărgineşte la ştiinţă, e "natură moartă", ca şi Facultatea de Drept.

Aşadar, cuconul Ştefanache, nenea Petrache, dom­nul Matache şi emulul lor, juniorul Mitriţă, după ce şi-au deschis ochiul profesional îndărătul ferestrelor, intră în acţiune profesională. Căci descoperirea vocaţiunii de client în masa împricinaţilor e abia un pre­ludiu al vînătorii care curînd va începe. O deschide cuconul Ştefanache, decanul de vîrstă al celorlalţi, iesă din palat aşa cum a intrat, cu acelaşi pas de statuie, dar priveşte, măsoară, cîntăreşte, prubuluieşte, ţinteşte, în dreapta şi în stînga. Şi deodată se opreşte.

― Ce-i cu tine?

Inima ţăranului interpelat e ca o măslină în scobi­toarea privirii lui cuconu Ştefanache.

― ...Ce să fie, boierule!... Ia, năcazuri, oftează omul, cu căciula în mînă, trecîndu-şi dosul palmei peste musteaţă.

― La cît eşti condamnat?

― Pentru nica toată, boierule! Mi-o suduit muie­rea, mi-o cotonogit scroafa! Rabdă el, omu, da...

― I-ai dat cu paru?

― Cu paru, sărut mîna, da la chicioare...

― Greu! meditează cuconu Ştefanache, holbînd ochii bulbucaţi şi lăţindu-şi gura cleioasă de broască în rut.

― Greu, nu zîc! oftează omul.

― Cîte pogoane ai?

― An prost, boierule! Mi-o murit vaca, giţica boleşte, muierea o căzut gre...

― Şi te ţii de ticăloşii, mişelule! tună cuconu Ştefanache. Omori oamenii!

― Da n-o murit 'răcan di mini! Ne-am împăcat. Vini amuşi cu căruţa la tîrg.

― Legea nu iartă! ripostează subt bolţile veşniciei crunte cuconu Ştefanache, care ştie că în materie de loviri simple împăcarea părţilor stinge acţiunea pu­blică.

Ţăranul şi-a înfipt privirea în pămînt, ca o roata de car pe care nu-l mai poţi urni.

― Dă citaţia!

Se supune. Îşi desface brîul, scoate o batistă eu floricele, se dă puţin în lături, pieziş ― dar cuconul Ştefanache a şi văzut sutarii coşcoviţi în sul uleios deasupra citaţiei păturită cu sfinţenie. Ia citaţia, scoate ochelarii cu ramă de aur, îi aşează pe vîrful nasului, dă capul pe spate ― cu aerul statuilor de bărbaţi politici, care citesc un discurs ― descifrează conţinu­tul şapirografiat al citaţiei, stă, priveşte cerul, se eţăreşte în pămînt, scoate agenda, o deschide, notează ceva mărunt, pătureşte citaţia, o închide în agendă, agenda intră în buzunar. Ţăranul simte că a devenit ca ursul cu inelul trecut prin nări, în mîna ursarului care ţine lanţul, şi greoi, urmează paşii mărunţi ai lui conu Ştefanache.

Cînd au ieşit împreună dm Palatul Justiţiei, sulul bumăştilor din chimirul ţăranului, a trecut plat în buzunarul lui cuconu Ştefanache. Dar ţăranul, deve­nit client, nu se miră. El a văzut pe dregătorii din grefă înclinîndu-se cu respect în faţa avocatului său; el a văzut degetele cu strălucirea briliantului umblînd, aşa cum ai încerca o varză, cu dosarul în care e luna de puşcărie ― şi simte că şi-ar vinde şi giţelul numai să-l scape cuconu Ştefanache de cei trei ani de temniţă pe care domnul procuror, în tălmăcirea lui cuconu Ştefanache, îi cere judecăţii împotriva lui. Încetul cu-ncetul, pînă la unu, tot ce era suscepti­bil să devină client a devenit. Gloata clienţilor, îm­părţită în loturi, aparţine avocaţilor premergători, ale căror agende, la ziua respectivă, albe dis-de-dimineaţă, ş-au acoperit de nume, ca un zid nocturn de ploşniţe.

Se apropie ora legală. Sosesc trăsurile cu avocaţi şi avocaţii pedeştri, urgenţi, cu servieta subţioară, ca pasagerul ajuns la gară o dată cu soneria clopo­ţelului.

Intră. Intră. Intră. Cum trec, trec, trec, trec, stîlpii de telegraf, oblici, pe lîngă ferestrele expresului.

Unu.

Împricinaţii evrei, care îşi pierd vremea cu folos la cafenea, nu la Palatul Justiţiei înainte de ridicarea cortinei, sosesc în grupuri. Discută, gesticulează şi se opresc în răstimpuri, gata să se ia la bătaie, dar nu se iau; pornesc iar şi discută. Deşi n-au servietă subţioară, toţi par avocaţi prin febrilitate, gesticu­lare, şi tonul peremptoriu. Înlăuntrul palatului ei sînt în mediul şi în largul lor. Zîmbesc avocaţilor, clipesc grefierilor, dezmiardă umărul aprozilor, inter­pelează pe copişti cu porecle, şi salută cu mătănii musulmane trecerea cu pas descompus a magistraţi­lor de la curte.

Unu şi cinci.

Dosarele din grefă au trecut pe mesele de şedinţă. La uşa secţiilor, grupuri-grupuri se îngrămădesc în jurul listelor de procese, ca în faţa afişelor de mobili­zare. Sălile de şedinţă absorb mereu. Băncile împrici­naţilor au aspectul galeriilor de cinematograf, în timp ce filmul rulează. Primul film îl rulează avocaţii din incintă, înainte de intrarea magistraţilor.

Fumatul e interzis pentru public. Avocaţii fumează, scuipă şi leapădă scobitorile uitate între dinţi de la prînz, căci numai în tren aceste gesturi sînt penali­zate cu amenzi instantanee. Unii îşi citesc dosarele, cum învaţă lecţia şcolarii înainte de intrarea profe­sorului în clasă. Căci avocatul e isteţ prin definiţie, şi ca să ştie un proces n-are nevoie să citească dosarul. Îl ştie prin intuiţie, punîndu-şi degetele în contact cu dosarul. Aşadar, deocamdată avocaţii discută: un fel de passe de arme, preliminare. Aceste discuţii tind neglijent către spirit, ironie şi humor. Nici unul nu tace: tăcerea, în această profesie, e viciul suprem. Dacă vorbele ar putea fi materializate în mucuri de ţigară, de pildă, discuţia premergătoare intrării ma­gistraţilor ar reprezenta o cantitate pentru care întreg Palatul Justiţiei ar fi scrumelniţă neîncăpătoare.

Clienţii de pe bănci sînt în extaz. Ei simt într-un singur avocat mai mult zgomot decît într-un oraş industrial. Cum să n-aibă încredere în avocaţi? Această potenţă sonoră creează un prestigiu special avocatului în Palatul Justiţiei. Femeile cunosc astfel un aspect sonor al virilităţii, altul decît cel al pinteni­lor militari. Cele care au divorţuri, simt lămurit că ar divorţa numai de dragul avocaţilor. Tot publicul trăieşte mai intens în acest mediu locvace. Fiecare simte că prinde viaţă, ca în faţa mării sau a şpriţu­lui. Se stabileşte încet cu-ncetul, un ritm epileptic. Împricinaţii capătă ticuri nervoase, au nostalgii săl­tăreţe de sîrbă şi bătută. Părţile adverse simt că devin mai adverse; cele dispuse la conciliere se sfiesc şi renunţă la această laşitate, inculpaţii pentru schimb reciproc de palme se miră şi regretă că n-a fost de pumni şi de picioare; cei care s-au instalat zvîcnesc în aripele captive ale sudălmilor; în sfîrşit, surdina conflictelor umane, scoasă treptat, sloboade şi dezlănţuie aprig instinctele în incinta justiţiei, ea în codrul primitiv. Cu singura deosebire că în acest cadru al civilizaţiei supreme, instinctele apar la ghişeuri separate. Aceste ghişeuri de instincte verbali­zate sînt avocaţii. Onoare acestor vestale. Şedinţele au fost deschise, procesele au început. Avocaţii nu mai merg: aleargă. Ferească-se din calea lor clientul staţionar!

O dîră: a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evită-le. Traiectoria acestor stele are ghionţi şi lasă vînătaie.

Publicul înghesuit în întunericul coridoarelor tre­mură şi palpită.

Din pragul secţiilor aprozii urlă şi se tînguie, ca geamandurile şi ca sirenile în ceaţă.

O mînă, o batistă pe frunte, o servietă care spînzură în goană, e un avocat care-a pledat la o secţie şi-a izbucnit la alta.

― Idiotule!

E clientul care-a răspuns lung şi prost la intero­gator.

― Lasă-mă, cucoană, nu mă-nnebuni!

E clienta cu divorţul.

― Pitacii!

E procesul cîştigat în stare agresivă de onorar.

Fiecare sală are mişcări de flux şi reflux, clipă cu clipă. Oameni răsar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Păpuşi automate?

În rumoarea generală, glasul pare că strănută, su­ghiţă şi nechează. E ca o bătaie vorbită. Braţele boxează, fără să lovească. Picioarele aleargă, fără să înainteze. O hîrtie încleiată pentru muşte, dar imensificată şi cu muşte umane.

Două secţii de curte, două de tribunal, Parchetul şi cabinetele de instrucţie, lucrează, lucrează, lucrează, sună, sună, sună.

Există tăcerea?

Întuneric şi fum pe toate coridoarele, ca în preajma erupţiei vulcanice. Closetele îşi trîmbiţează fetidul amoniac acru, din colţ în colţ, din etaj în etaj.

Nefericit suflet cu trenă lungă ce cauţi în acest decor?

*
Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de învio­rare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe cîmpul de onoare ― ierte-l Domnul, că Lenţa l-a iertat.

Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decît culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încă­peri e bucătărie; urmează un paravan de scînduri, şi localul propriu-zis al restaurantului. O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avoca­ţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea cînd coana Lenţa Bodron se numea Lenţa Ilieş, căci coana Lenţa a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fra­gedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.

― Ţico, un şpriţ ca la "Capşa"!

Ţica Bodron ― e cu plotonierul, ultimul mort al Lenţei ― ştie că "şpriţul ca la «Capşa»" e formula aristocratică a şpriţului tare. De aceea, mîna ei culi­nar mirositoare varsă în paharul ― din care cu o simplă mişcare a lepădat restul şpriţului precedent ― o licoare roşie ca sfecla stricată, numită vin, pînă aproape de buza paharului, aţîţînd-o cu un şfichi de sifon.

― Ţico, o costiţă de Constantinescu!

― Ţacă Mariţo, o costiţă de porc, zîmbeşte Ţica, complice şi părtaşă la spiritul politico-gastronomic al juristului înfometat.

Ţaca Mariţa e a doua odraslă, mai vrîstnică şi mai trecută, a coanei Lenţa, care a făcut-o cu domnul Popovici, al doilea defunct în ordinea maritală, inspec­tor al podarilor, pe cînd trăia.

Ţaca Mariţa, divorţată, găteşte; Ţica serveşte, iar cucoana Lenţa priveghează, ţine casa şi răcneşte.

― Ţico, pardon, un rahat cu apă rece!

Ţica vîră mîna într-un fel de putină de tinichea, din care desprinde un rahat curb în degete, ca un limbric roz.

― E de trandafir, pentru dumneavoastră, serveşte Ţica rahatul, ripostînd c-un madrigal "pardonului"' hăzos.

În această atmosferă ― în care numele Ţica, trecînd din gură-n gură, e ca o gamă săltăreaţă de ţimbal, şi glasul coanei Lenţa, ca un arcuş mîrîitor de contra­bas ― avocaţii gustă un binemeritat repaos în antrac­tele proceselor. Anecdotele au precădere; cele porno­grafice, proeminenţă. Fetele coanei Lenţa nu-s sfioase, iar mama lor, în clipe de mînie, întrece în savoare şi cruditate vocabularul anecdotelor din jurul mesei. Mediul e cordial. Pe bănci stau avocaţii bătrîni; la spate, pajii baroului ascultă şi se iniţiază. Clienţii se îmbulzesc la uşa cu geamlîc, fiindcă înlăuntru nu încap. Ochii lor au solicitudini calde pentru odihna apărătorului respectiv. Dacă avocaţii ar fi ouă, puiul din ei ar evolua şi ar ieşi numai subt privirea clocitoare a clienţilor de la uşă.

Dar această săliţă este importantă şi din alt punct de vedere. În ea, reprezentantul presei ia contact cu viaţa judiciară. Cronicarul judiciar al presei ieşene are un nume autentic desigur, pe care-l ştie numai actul său de naştere, şi un pseudonim gentil, cunoscut tuturor lectorilor de ziare: Menestrel. Menestrelul judiciar e un tinerel cu păr vertical creţ, cu lavalieră violetă, precipitat la vorbă, cu o uşoară gîngăvire care dă un acompaniament de mandolină vorbelor sale repezi ca o cădere din balcon. Avocaţii îl numesc Pîrţişor, pseudonimul Menestrel părîndu-li-se fad. El însă, consecvent cu punctul său de vedere, preferă să i se spuie Menestrel. Cînd reportajul judiciar e măgulitor pentru avocat, Menestrel e numit Menestrel. Cînd, dimpotrivă, diabolicul Menestrel, succint şi lapidar, informează publicul că avocatul X a apărat pe negustorul Y, care a fost condamnat pentru speculă, avocatul X îl interpelează pe Menestrel în agoraua Lenţei Bodron:

― Măi Pîrţişor, tot tachinezi gazetăria?

Dar acelaşi avocat se duce după Pîrţişor, şi într-un fund de coridor îl prinde, îl acopere, cu atitudinea cetăţenilor care zăbovesc cu faţa lîngă un zid dosnic, spunîndu-i cordial:

― Menestrel dragă, să dai o notă la ziar. L-am achitat pe Goldmann, ştii, cel cu fabrica de sifoane.

Şi Menestrel dă, dar, satanic, elimină numele avo­catului pledant, ceea ce-l face să redevină Pîrţişor, căci viaţa lui e sunetul acesta alternat de Pîrţişor cu Menestrel, şi Menestrel cu Pîrţişor.

În Palatul Justiţiei şi activitatea, şi inactivitatea, e febrilă. Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atît de ostenit ca şi unul care a pledat la toate secţiile. Aşa că spre seară, avocaţii care părăsesc Palatul Justiţiei sînt unanim istoviţi. Pornesc în gru­puri, profesional vociferante, profesional familiare. Toată lumea îi cunoaşte şi-i salută. Ei se înrudesc cu întregul judeţ, căci toţi cetăţenii le sînt clienţi. Pavajul pe care calcă e o afacere de ei pledată. Casa în dreptul căreia sînt, de ei a fost evacuată, închi­riată, vîndută, donată sau ipotecată. Omul pe care-l salută cu un zîmbet special ― tradus în vorbe, zîmbetul ar însemna: ştiu, ştiu, n-ai nici o grijă! ― e o dată în agendă, un termen, un acont şi-un onorar. Birjarul care-i solicită reverenţios, i-o contravenţie. Femeia care le zîmbeşte lung, e-un adulter, o bigamie, un avort sau un divorţ. Vatmanul tramvaiului, cu mîna ostăşeşte la chipiu în faţă-le, e un omor prin imprudenţă. Băcanul cu faţă de şuncă şi zîmbet tos ― ca şi zahărul dat lipsă la cîntar ― care-i invită la aperitive gratuite, e un proces de speculă, sau o contravenţie la legea repausului duminical.

Ei nu calcă pe uliţi, ei nu respiră floarea liliecilor, ei nu trăiesc în Iaşul dealurilor şi-al tăcerii, ci-ntr-un spectral oraş profesional, clădit din procese şi afaceri, capital învestit, poliţi protestate, falimente născînde. Fereastra sufletului le e agenda, în care viaţa e re­partizată pe secţii de Tribunale, pe cabinete de in­strucţie, pe secţii de curţi de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei naşterea e un act de stare civilă; căsătoria un contract bilateral; viaţa, e o minoritate, o succesiune de procese şi tranzacţii; moartea, un testament urmat de un proces, sau o succesiune ab-intestat.

Răsăritul soarelui e pavilionul ridicat de judecăto­riile de ocol, care încep la nouă dimineaţa; amiaza e storul tras la tribunal sau curte în timpul pledoa­riei cu batista pe frunte; iar seara, vestibulul clien­telei din biroul de acasă. Noaptea lor îmbracă tot un caracter profesional, căci impregnaţi de pledoa­riile, replicele şi ripostele zilei trecute, şi obsedaţi de combinaţiile zilei viitoare ― ca doctorii, de iod şi izuri fenicate ― visează ce-au vorbit şi ce-au gesti­culat, şi sînt neliniştiţi de larvele obscure ale pledoa­riilor viitoare.

Şi desigur că dacă la sunetul trîmbiţilor transcereşti ale supremei judecăţi ― tot judecată ― în faţa ceru­lui, a creatorului, a îngerilor şi a sfinţilor, făpturile umane s-ar trezi din somnul morţii cu vorbele pe buze, avocaţii ar începe în cor:

― Domnule preşedinte şi onorat tribunal...

*
De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tînăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspîntie de nehotărîri.

De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.

De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pu­doare pentru activitatea lui literară, pe care n-o con­cepea ca o profesie, ci ca o religie solitară. Avea două­zeci şi şase de ani, vîrstă la care orişice om valid care nu cîştigă, e un parazit, un ambuscat. Camaradul şi prietenul adolescenţei şi tinereţii lui, Mircea Balmuş, doctor în filozofie din Germania, minte şi suflet înalt, care nu izbutise să capete o catedră la Universitatea din Iaşi, era profesor de liceu, avea şi lecţii particu­lare, lucra în redacţia revistei Viaţa contimporană şi, în acest fel, rămînea independent, izbutind să nu fie sarcină mamei lui, rămasă văduvă în timpul răz­boiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.

Dănuţ, care nu plătea chirie, pensionat în chip firesc în casa părintească, nu putea concepe la vîrsta lui, gestul de a cere ― nici cu echivocul titlu de împrumut în familie ― bani de buzunar, bani pentru haine, ţigări şi cărţi, de la părinţii lui, mai rău, de la mama lui, cu-atît mai mult cu cît frecventarea Tribunalului îl pusese la curent cu ipotecile Medeleni­lor micşoraţi de expropriere, bîntuiţi de ani secetoşi, exploataţi în propriul profit al administratorului Haralamb Scrobohaci, credincioasă ploşniţă a familiei Deleanu.

Apoi, mai presus de toate, Monica. Căsătoria lor, situată hotărît în viitorul cel mai apropiat, n-o putea privi ca o pagină de lirism pur, deşi era, ci ca un fapt real, cu temelia în viaţă, şi mai ales în viaţa de toate zilele. Sufleteşte, Monica era copilul părinţi­lor lui, soră cu el şi cu Olguţa. Dar civilmente, Monica nu era sora lor, nu făcea parte din neamul lor. Era o orfană crescută de părinţii lui, dimpreună cu copiii lor. Viaţa ei în casa lor, judecînd obiectiv, era vasală carităţii soţilor Deleanu. Solicitudinea părinţilor faţă de proprii lor copii, e o datorie umană şi socială. Trebuie să-i îngrijească, trebuie să se sacrifice pentru solida clădire a vieţii lor, fiindcă i-au făcut fără consimţămîntul lor, al copiilor. Gratitudinea copiilor faţă de părinţi e firească, dar nu e obligatorie. Copilul slab, cu suflet şi trup bicisnic, dezarmat în viaţă fiindcă nu-i decît o versiune mai debilă a propriilor lui părinţi ― dacă-i va urî sau duşmăni fiindcă l-au condamnat la viaţă prin fapta lor, nu va fi un monstru, ci un judecător imparţial, liber pe cugetul şi verdic­tul dat în faţa conştiinţei sale.

Dar creşterea unui copil străin, e o donaţiune cu nete şi imperioase obligaţiuni din partea beneficiaru­lui faţă de donatorii săi.

Ori, acest sentiment de obligatorie recunoştinţă faţă de părinţii săi, din partea Monicăi, era o povară pentru Dănuţ fiindcă presimţea că restrînge liber­tatea sufletească a Monicăi, poruncindu-i un gest totdeauna umilitor cînd e obligator şi poruncit. Re­cunoştinţa e pură şi uşurătoare pentru suflet numai atunci cînd se naşte de la sine, ca un parfum invo­luntar al conştiinţei libere. Recunoştinţa e dar regesc, un plocon de serv.

Dacă, de pildă, Monica nu l-ar fi iubit pe Dănuţ, şi dacă Dănuţ ar fi fost vădit nenorocit de înstrăina­rea Monicăi de el, şi dacă doamna Deleanu, mai adînc mama lui Dănuţ decît a Monicăi, i-ar fi spus: "Aşa-ţi arăţi tu, Monica, recunoştinţa pentru noi?"

Ce-ar fi putut răspunde Monica? Să spuie că dragostea şi recunoştinţa nu se confundă, că sînt două mişcări distincte şi neatîrnate ale sufletului? Să răspundă astfel unei mame rănite de suferinţa copilului sîngelui ei?

Nu! De prisos! Ar fi trebuit să plece capul, recunoscînd astfel că iubirea pentru altul decît Dănuţ, e o ingratitudine faţă de familia Deleanu.

Aceste scene grele, însă, erau neverosimile, dat fiind iubirea lor şi raporturile de filială afecţiune şi delicată stimă dintre Monica şi părinţii lui.