Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Scena făcuse înconjurul întregii societăţi ieşene înainte ca să ajungă la urechile lui Alexandru Pallă, abia atunci cînd devenise amintire picantă din vre­mea războiului. Lovise pe cel care-l informase, somat să explice o glumă echivocă. Nu credea. Nu putea crede. Intrase totuşi neanunţat, pe furiş, în casa fra­telui său, unde Adina îşi petrecea după-amiezele, şi văzuse tabloul familiar ferestruicii closetului de la spital. În acea clipă nu-l îngrozise atît palpitarea nudă a celor două femei, cît zîmbetul candid de copil deşteptat din somn cu care Adia-l privise prin fagurii revărsaţi ai părului.

Frag răsărit pe buzele unui hoit.

Soluţia divorţului îi apăruse atunci în toată trivia­litatea ei. Să pui în vitrină viaţa nupţială! Nu.

Părăsise tot. Nu luase nimic din casa în care ruşinea şi scîrba urlau a pustiu. Însărcinase pe prietenul său de club, avocatul Iorgu Deleanu, să-i adminis­treze averea înjumătăţindu-i venitul între el şi femeia care-i purta numele. Numai formalităţile paşapor­tului îl mai reţineau. Pleca la Paris, în oraşul ti­nereţii.

Acceptase cu distrată indiferenţă la început, apoi cu surdă enervare, apoi cu lehamete resemnată, ru­gămintea domnului Deleanu, de a fi însoţitorul Monicăi şi Olguţei, care plecau în Franţa pentru studii. În schimb, nu cedase de loc stăruinţelor de-a renunţa la itinerarul pe apă, alegînd trenul în locul vaporului. Şi Olguţa prefera vaporul, aşa că plecaseră pe mare, fără ştirea doamnei Deleanu, cu consimţimîntul smuls domnului Deleanu şi complicitatea lui.

Acum trei ani... Aceeaşi noapte rece subt stele, ca un dar de înălţimi al munţilor, coborît pe mare. Aceeaşi punte goală. Aceleaşi chaises-longues-uri pă­răsite pe rînd. Acelaşi Alexandru Pallă, învăluit în amplă pelerină, cu pipa, cu barba sură, părul alb ondulat, aceeaşi faţă palidă cu trăsături de o înaltă frumuseţi, dar scurmată, devastată. Schimbase cu fetele încredinţate lui formulele de strictă politeţă, şi atît. Monica se retrăsese îndată după masă în cabină, Olguţa se instalase pe punte într-un chaise-longue.

Plecaseră unul cîte unul, toţi admiratorii nopţilor, afară de Olguţa. Alexandru Pallă aşteptă mult, şi din ce în ce mai ostil, plecarea ei. Îl sîcîia şi tăcerea, pe care o presupunea febrilă, guralivă, şi futilă, a tinerei lui tovarăşe. Şi pe deasupra, tinereţea femeiască nu-i mai părea ca o răcoare înviorătoare pentru ochi şi suflet, ci ca o pîndă veninoasă.

Olguţa nu pleca. El n-o privea. Avea impresia că se îndărătniceşte lîngă el, lîngă celebritatea lui, aşteptînd exclamaţia, vorba, conversaţia: dezvelirea mo­numentului ilustru.

Olguţa nu pleca. El fuma pipă după pipă. De la o vreme o uitase. Suferea atît de mult că uneori îi venea să ofteze şi să geamă ca ţăranii, cînd bolesc pe prispă. Miliardele de clipe în care ardea o iubire de cinci ani fumegau înecăcios ca lumînările de său stinse. Îngreţoşarea era vastă şi profundă, ca acele crăpături care despart continente, dar o iubea încă pe Adina. O iubea, fiindcă simţea nevoia de a o lovi cu pumnii: impulsiune care tot spre trupul ei îl mîna.

Dacă marea, în loc să fie cuprins de apă sărată ar fi groapă de putrefacţii, fluviul tot acolo s-ar vărsa. Dar Alexandru Pallă era ora, nu fluviu, şi sufletul său alungat de aceeaşi mişcare prin acelaşi vad se încreţea de scîrbă în preajma trupului nopţi de-a rîndul vegheat şi adorat, zile de-a rîndul cîntat şi împodobit.

Cum? Tot nu plecase? Întîlnise profilul Olguţei proiectat pe stele, cu ochii deschişi. Tînăra lui tova­răşă, nici nu dormea, nici nu vorbea, nici nu-l iscodea.

O privise de cîteva ori de-a lungul nopţii îngheţate, regăsind-o cufundată în acelaşi gest spre stele.

Zorii, răsăritul soarelui. Nu exclamase nimic. Nu-i notificase priveliştea. În argint de dimineaţă, profilul tovarăşei lui era sever şi închis în semnificaţia lui, ca o literă chinezească de tuş.

― Bună dimineaţa, aţi dormit bine, domnişoară?

― Mulţumesc. Am dormit bine.

Plecase. De ce minţise tovarăşa lui tînără, care o noapte întreagă veghease cu ochii deschişi? Iubire? La vîrsta ei iubirile au insomnii cu scurt circuit. Durere? La vîrsta ei durerile plîng şi adorm în culcuş comod, nu pe scaune, fie ele şi chaises-longues-uri.

Atunci?

Cîteva nopţi, tăcerea lui Alexandru Pallă se mirase alături de tăcerea Olguţei. Apoi o stimase. Tăcerea unei fete frumoase şi tinere, care nu dormea, alături de veghea unui bărbat, e o perlă neagră mai pre­ţioasă decît lumina, fumul şi sclipirea celor albe.

Astfel descoperise Alexandru Pallă tăcerea Olguţei, înainte de a o descoperi pe Olguţa. Se mirase din nou. Taciturna lui tovarăşă de nesomn, nu era nici timidă, nici tăcută. Vorbele spuse de ea aveau îndoitul aspect al chipului ei: hotărîte şi agere, ca trăsăturile şi ochii, copilăros vesele, ca plinul obrajilor. Cu aceeaşi siguranţă vorbea, glumea, tăcea şi se mişca. Nu căuta nici să placă, nici să se impuie celorlalţi. În atmosfera de înfrăţire specială călătoriilor pe va­por, cu fizionomia ei unanimă, datorită unor cauze identice acţionînd asupra unei grupări omologate de identitatea decorului în care se mişca, Olguţa trăia izolat, fără să fie ursuză, singură, fără să fie retrasă. Spre deosebire de ceilalţi, care erau veseli, visători sau preocupaţi numai cînd şi fiindcă şi ceilalţi oameni erau la fel, cum ai îmbrăca smochingul, fracul sau sacoul ― după cum te duci la un ceai, la un banchet sau pe stradă ― Olguţa avea tăceri, veselii şi umbre ale ei, numai ale ei, de propriile-i legi ordonate, distincte de-ale celorlalţi, dar intense ca ale tuturora la un loc.

Uneori toamna are nevoie de o pădure întreagă ca să-şi desfăşure şalul persan cu arabesc de crengi, colorit de frunze, căderi de franjuri. Dar sînt copaci solitari, cedrii de pildă, pe al căror trunchi nu cresc coroanele de crengi ale copacilor în turmă, ci păduri. Umbra lor e un cer aşternut la picioare. Toamna e toamna lor, păunul de aur hrănit, crescut şi desfăcut în palma imensităţii lor. Prin crengile lor, nici luna, nici soarele nu trec ― popas fugar pe o banca ― ci călătoresc.

Sufletul lui Alexandru Pallă cunoştea îmbelşugarea acestor singurătăţi, tumultul acestor tăceri. Înainte de a cunoaşte sufletul Olguţei, îi bănuise dimensiunile.

Fetele tinere cînd nu glumesc, au deseori cochetăria să-şi valorifice puerilitatea buzelor cărnoase şi can­doarea ochilor limpezi, vorbind lucruri serioase. Nici haina de doliu, din acest punct de vedere, nu le displace: frăgezeşte tenul şi întinereşte tinereţea mai bine decît fardul.

Şi femeile bătrîne au uneori predilecţie verbală pentru lucrurile serioase, îndeobşte rezervate bărba­ţilor. E lugubru. Atunci seriozitatea nu mai e un aspect dur, unghiular al vieţii, ci o pulbere înecăcioasă a morţii.

Olguţa nu vorbea niciodată lucruri serioase. Le ocolea poate. Dar seriozitatea era subt vorbele şi glumele ei, ca pămîntul subt pasul copiilor şi oame­nilor mari deopotrivă.

Existenţa statornică a acestei seriozităţi ― din care se desprindeau toate mişcările ei, vorbe mici, fapte mici, gesturi zilnice, îi purifica vioiciunea de acea futilitate gazoasă, apreciată uneori ca un atribut exuberant al feminităţii, care dă valută-fleac şi greutatea-fulg comportării femeilor în genere. De aceea, alături de ea un bărbat putea să rămîie bărbat, fără instantaneul "tuns, ras şi frezat", după care bărbatul ridică ochii spre femeie ca spre o oglindă menită să-l satisfacă. Cuvîntul "camaraderie" suna cinstit şi plin alături de Olguţa.

Debarcînd la Marsilia, Olguţa îi spunea lui Alexan­dru Pallă: "Paşa"; Alexandru Pallă îi spunea tova­răşei lui "Olguţa". Nici Olguţa nu se înălţa, nici Alexandru Pallă nu se cobora.

Cînd doi oameni s-au cunoscut, în faţa morţii de pildă, se cunosc perfect. Dar rareori oamenii au pri­lejul să se cunoască aşa de bine. Unii oameni însă, foarte loaiali, despuiaţi complect de cabotinism, se pot cunoaşte foarte bine în condiţii de o banală normalitate. Mai tîrziu, se vor sătura poate unul de altul, dar decepţii nu pot avea niciodată.

Alexandru Pallă se împrietenise în aşa chip cu Olguţa, şi în aşa măsură preţuia prietenia Monicăi ― cînd de lampă intimă, cînd de candelă subt icoane, cînd de fereastră spre lanuri de grîu ― încît devenise, în tot timpul şederei la Paris, oaspete familiar mesei de seară, în apartamentul din Rue de l'Observatoire. El locuia în ostrovul Senei, numit La Cité în preajma Catedralei Notre Dame. Acolo avea şi atelierul cu pînze înnourate de cenuşiu şi alb. O dată cu Adia aruncase şi paleta culorilor ei. O regăsise însă, şi-o reluase.

Prietenele lui, Olguţa şi Monica lucrau: Monica la Sorbona şi la Bibliothèque Nationale, Olguţa, la profesorul ei de pian şi acasă. Atmosfera de muncă tînără a casei lor dăduse lui Alexandru Pallă voinţa de-a ridica sceptrul culorilor, aruncat. Paleta de la Iaşi arzătoare şi fragedă de tinereţea culorilor tari

Îmbătrînise ca un om: pălise, surîse, albise, în împaienjeniri de zîmbet stins.

Mult alb, dar pierise soarele, şi stinse erau stelele pentru acel alb, şi doar o lună subterană ca ocnele de sare îl cărunţea cu veacurile ei.

Şi cheiurile Senei pe care le picta erau amare şi pustii, ca sufletul celui care-şi aşternea singură­tatea chinuită pe pînze, izgonind-o treptat din el, creată.

Zilele treceau. Artistul copleşea încet cu încetul pe omul de pînă atunci, încorporînd în actul creator toate experienţele care devastaseră sufletul şi trupul omului. Alexandru Pallă se echilibra în noua viaţă. Adia, mistuită în alburi de scrum, de fum şi de cenuşă, nu mai era o amintire tragică, ci profundul ferment al unei noi configuraţii picturale. Pe cheiu­rile Senei îmbătrînise o dragoste; apele Senei pro-hodeau un trecut.

Spre seară, pe la şapte, Alexandru Pallă privea ceasornicul, cu ochi de lucrător pentru care seara e o răsplată, o vacanţă. De la el pînă la apartamentul fetelor erau vreo doi alegri kilometri parizieni, îm­pestriţaţi de tinereţă universitară pînă la Jardin du Luxembourg, de unde Boulevard-ul Saint-Michel, oprit o clipă, bătrîneşte, în dreptul grădinii pline de copii şi de baloane colorate, pleca pacificat, se întîlnea cu amintirile de vals din faţa Balului Bulier şi, întinerit, se bifurca împrejmuind grădina Obser­vatorului, ca un buchet cuprins în braţe, în faţa căreia Alexandru Pallă, pieton greoi, se oprea să răsufle.

― Vos nièces sont à la maison⁷⁰, îl anunţa inutil, cu o regularitate cronometrică, conseioza imobilului, un fel de chioşc de ziare devenit femeie, cu obraji puponi, sprîncene şi mustăcioară de pîslă şi glas de tenor sopranizat în gramofon.

Urca scările pe care coborau gamele pianului de sus, suna, şi intra. Gamele încetau. Monica venea, blondă, cu tîmplele zburlite şi mînile studioase pătate de cerneală; Olguţa, brună, scuturîndu-şi pletele pînă atunci aplecate pe game. În clipa aceea, toţi trei intrau "în recreaţie" ca şcolarii. La Paris, Alexandru Pallă înlocuia pe domnul Deleanu. Ca şi el sosea cu surprize: uneori stridii proaspete, alteori brînzeturi picante, faimosul saucisson de Lyon, o langustă, un pâté, sau baclavale, cataif, bunătăţi cu gust de-acasă, exotic la Paris, fabricate numai într-o cofetărie din Boulevard Saint-Michel la întretăierea cu Rue des Écoles, în drumul lui Alexandru Pallă.

Acolo, în sofrageria solidului apartament de bur­ghez francez, Alexandru Pallă cunoscuse un aspect întinerit al vieţii de familie, al vieţii de la Medeleni. Căci Olguţa, cînd se înveselea, era şi copilăria Olguţei, dar şi domnul Deleanu, iar Monica, rămînînd Monica, era şi doamna Deleanu. Ea conducea redusa gospodă­rie, urmînd dogmele de acasă, dar cu graţia tinereţii ei blinde. Monica făcea menu-ul, dezorganizat de surprizele, previzibile de altfel, ale lui Alexandru Pallă. Tot ea, aşezată în capul mesei, servea, veghind cu gravitate ca Olguţa să mănînce, dojenind-o la nevoie, ceea ce stabilea de îndată între ele raporturile dintre Olguţa şi doamna Deleanu.

Olguţa întinerea sclipitor în acele clipe, iar Monica se maturiza în felul fetiţelor îmbrăcate cu rochii de femeie. Tot Monica prepara, în ibric adus de acasă, cafeaua turcească: raritate la Paris. Cafeaua era des­tinată lui Paşa, dar Olguţa nu accepta acest privi­legiu, după cum nici Monica nu accepta ca Olguţa să-şi strice somnul bînd cafea. Ceea ce însemna o acceptare, după luptă, din partea Monicăi. Luau masa într-o atmosferă de cordialitate neumbrită.

La aceste mese participau uneori, prin vorba Olguţei, cei de acasă. Olguţa reconstituia c-un vîrf de zîmbet, scenete de la Iaşi şi Medeleni. Printr-un tacit acord, războiul era eliminat din discuţie, de toţi trei. Războiul aparţinea tăcerilor izolate: vorbele îl ocoleau, ca să poată respira şi zîmbi. După masă, Monica îşi relua lucrul în odaia ei, Olguţa cînta, Paşa fuma.

Uneori plecau împreună la concerte, la operă sau la teatru, ca trei buni camarazi; apoi supau împreună.

Duminica, Paşa prezida un dejun de fete: prietene de ale Olguţei şi Monicăi. Unele frumoase, altele sluticele, dar toate tinere, toate gătite şi copilăroase în veselie, fiindcă era duminică după o săptămînă de intensă muncă. Intimidate la început de maies­tatea frumuseţii lui Alexandru Pallă ― mitropolit într-un pensionat de fete ― şi de celebritatea lui ― de mult pariziană ― se familiarizaseră cu el ca hu­lubii Veneţiei cu statuile glorioase. Mîncau lucruri bune, preferau dulciurile ― de care se îngrijea mai ales Paşa ― fumau cu o ignoranţă încîntătoare ţiga­rete obligatorii fiindcă băuseră cafea turcească, sus­ţineau controverse literare în complicarea cărora Ol­guţa excela drăceşte, beau şi cîte un deget de curaçao sau o "fină" cu proporţii de degetar, avînd convingerea că au făcut o adevărată orgie, rîdeau fiindcă se credeau ameţite ― în realitate erau numai îmbujorate ― dansau, privind cu impertinenţă de şcolăriţă care joacă pe catedră cînd profesoara e în fundul clasei portretul domnului decorat şi demodat: bunicul proprietarului apartamentului mobilat, dan­sau, dansau, şi plecau tropăind ostentativ pe scări, gata să cînte Marseillesa şi să dărîme Bastilia; lăsînd în urma lor o dezordine atît de irezistibilă încît Monica, în loc să se încrunte ca doamna Deleanu, rîdea ca Monica şi ca Olguţa, privindu-l pe Paşa, care, furat şi el de revoluţie, scutura scrumul pipei pe covorul proprietarului.

Din ce în ce, Paşa participa mai adînc şi mai amănunţit la viaţa lor. Teza de doctorat a Monicăi, Baladele lui François Villon, crescuse subt ochii lui, foaie cu foaie, capitol cu capitol. Subiectul tezei era datorit într-o măsură Olguţei. Ea i-l sugerase. Vaga­bondul slut, poltron, uscăţiv şi nemernic, care-şi du­cea sufletul printre tîlhari, beţivi şi dezmăţaţi, ca o desagă de heruvimi, intrase demult în sufletul Olguţei prin glasul lui Vania, celălalt vagabond, dispărut, ca şi Villon, în fluviul pribegiilor, nu în căminul mormîntului. Paşa, la fel cu profesorul Monicăi, se îndoise ca Monica va putea duce la bun sfîrşit o lucrare care în afară de cunoştinţe istorice şi lingvis­tice, cerea o adîncă experienţă a vieţii, a unei vieţi care nu accepta raftul bibliotecii, ci numai arşiţa sau viscolul drumului şi popasul crîşmei. Dar acea viaţă rebelă literaturii există totuşi în baladele vagabon­dului. Exploda în ritmul biografic al baladelor; cetindu-l pe Villon trăiai viaţa lui Villon. Aşa că experienţa necesară priceperii lui nu era nevoie numaidecît să fie prealabilă lecturii, căci o căpătai cetindu-l.

"En ce temps que j'ay dit devant,

Sur le Noël, morte saison,

Que les loups se vivent de vent

Et qu'on se tient en sa maison,

Pour le frimas, près du tison;

Me vingt ung vouloir de brisier

La très amoureuse prison

Qui souloit mon citer debrisier..."^71l
Olguţa se dilata cetind aceste versuri, care-i um­flau pieptul cu nostalgii de crivăţ.

― Poezia lui Villon decolorează întreg lirismul sedentar al Franţei, spunea drastic Olguţa, şi Monica împărtăşea blînd această judecată.

Îmbărbătată, aparent numai de Olguţa, Monica îşi aplecase sufletul asupra odiseei villoniene. În năframa Veronicăi, abur delicat ţesut, nu se întipărise mai viu decît în piatră, lemn şi marmură, chipul lui Isus?

Monica lucra cu simplicitatea pietăţii. Uitase că scrie o teză de doctorat, deşi munca informaţiunii biografice şi bibliografice şi scrupulozitatea ei stu­dioasă îi aduceau mereu aminte de caracterul lucrării. Scria despre baladele lui Villon cu aceeaşi sinceritate cu care îi vorbea lui Dănuţ despre literatura lui. Nu rîvnea nici să fie originală ― obsesie juvenilă a lucrărilor de doctorat ― nici să scrie frumos ― pacoste a debutanţilor.

Pentru ea, Villon nu era un subiect sau un pretext, ci un om. Un om atît de om, încît în el erau mai mulţi oameni ― unii răi, alţii buni, alţii şi mai răi. Din pricina asta era poet. Monica ştia că ea e o simplă fată îndrăgostită din copilărie pentru totdea­una de un Dănuţ nestatornic, felurit, uneori făţarnic, care-i ascundea multe lucruri urîte subt căldura vor­belor frumoase, dar că Dănuţ o iubea şi că poate iubirea lui Dănuţ era mai preţioasă decît a ei, fiindcă Dănuţ, feluritul Dănuţ era un cor de oameni, pe cîtă vreme ea, Monica, era un singur glas ştiind un singur cîntec. De cîte ori îl iertase pe Dănuţ; de cîte ori îl va ierta...
"Vous portastes, digne Vierge, princesse,

Jésus régnant qui n'a ne fin ne cesse.

Le Tout Puissant, prenant nostre foiblesse,

Laissa les cieulx et nous vint secourir,

Offrit à mort sa très chère jeunesse;

Notre Seigneur, tel este, tel le confesse,

En ceste foy je vueil vivre et mourir."⁷²¹
Şi înţelegea foarte bine tînăra îndrăgostită că dacă pămîntul n-ar plămădi ticăloşi ca Villon, Fecioara Maria n-ar mai avea pe cine să primească în cer, avînd pe buze zîmbetul mamei vagabondului cînd îl vedea sosind rupt, murdar, urmărit de legi şi totuşi dulcele ei copil.

Astfel Monica se prinsese tovarăşă cu steaua zidită într-un păcătos trup de om, mînat de vînturi.

Cu tîlharii, cu popii derbedei, cu femeile care se vînd, prin temniţe, prin taverne, prin gropi, pretu­tindeni, drumul lui Villon era pur printre păcate, şi dureros printre cîntece. Viaţa lui era viaţa unui fluier căzut din cer, apropiat de toate buzele, zvîrlit din toate mînile, şi cules din nou, de mîna care-i scăpase prin somn, mînjit, dar cu acelaşi sunet.

Aplecată pe biografia vagabondului, Monica nicio­dată nu se încruntase, niciodată nu roşise. Cu drept cuvînt Olguţa poreclise pe foasta Melizandă la mère de Villon. Stilul Monicăi avea delicată siguranţă şi meditativul calm, care călăuzesc copita calului de munte prin cele mai anevoioase poteci.

Alexandru Pallă, zi cu zi urmărind lucrarea Monicăi, era uimit de maturitatea judecăţii, de lipsa totală de pedantism scolastic, de independenţa unei gîndiri nealterate de învăţătură, şi de bunătatea în­ţelegătoare, care se desprindeau din rîndurile aşter­nute de o mînă hărăzită parcă dezmierdării pe frunte. Lucrarea Monicăi era vie. Semăna cu ea. Contempo­rană cu Villon, aceeaşi Monică, desigur că dacă l-ar fi întîlnit i-ar fi întins mînile cu bunătate, fără nici un dezgust. În filigranul lucrării de doctorat, Ale­xandru Pallă vedea acesată scenă.

Totuşi, cu o zi înainte de susţinerea lucrării, Paşa nu-şi găsea astîmpăr. Avea obsesia "tracului". Reac­ţiona cum ar fi trebuit să reacţioneze Monica. Dar Monica era calmă.

Şi Paşa şi Olguţa asistaseră la examen. Olguţa încruntată, măsurînd cu ochi caricaturizanţi, soborul învăţaţilor examinatori. Paşa, fără pipă, căutînd-o mereu, frămîntîndu-şi mînile şi răscolindu-şi barba. Sala plină de publicul parizian specializat în astfel de spectacole. De altfel, vînătoarea de gazele are un deosebit farmec pentru amatorii de emoţii crude şi fragede totodată.

Ceea ce izbise mai întîi sala, fusese sluţenia ― normală de altminteri ― a examinatorilor, de îndată ce Monica se izolase de public pe scaun, înaintea lor.

Ochii tuturora întîlniseră, însorit ca vitraliile cu tîmplele iluminate de cer, un profil desprins de pe vitraliul unei catedrale franceze. Cu mînile încrucişate paşnic pe genunchi, Monica aştepta, sala o privea ― o priveau şi savanţii dascăli, înainte de-a-i examina ştiinţa. Plutea un început de zîmbet ― istoric, nu ironic ― în sala Sorbonei.

Desigur că cei care-o examinau, cunoşteau altfel alhimia limbei franceze, şi alt orizont aveau pentru situarea în priveliştea franceză a operei lui Villon.

Era mică învăţătura candidatei, în faţa specialiştilor coalizaţi, din faţa ei.

Dar Monica, în colocviu cu sluţii învăţaţi, părea tînăra contemporană a lui Villon, şi ei ― posteritatea lui bătrînă. Le vorbea despre Villon, răspunzîndu-le la întrebări, cu gestul recules pe care-l are cel ce pomeneşte de un mort în preajma căruia a trăit odinioară.

Era într-o măsură, prin felul cum le vorbea, o bunică informînd cu siguranţă blajină pe savanţii ei strănepoţi, despre un om pe care ei l-au studiat, pe cînd ea l-a cunoscut.

"Femme je suis povrette et ancienne,

Qui riens ne sçay: oncques lettres ne leus."^73l

Parcă pluteau deasupra ei versurile baladei în care mama vagabondului vorbeşte cerului, adunînd îngerii spre ea, cum vin copiii la fereastră cînd ninge alb.

Se forma un zîmbet desuet pe toate buzele. Între­bările prea filologice se sfiiseră. Colocviul se-ndepărta de bibliotecă, apropiindu-se de viaţă.

Le răspundea cu un bun simţ care dezarma dogmele ştiinţifice şi severitatea fizionomiilor interogative. Astfel, Ioana d'Arc, ţărăncuţa, avea un zîmbet rumen şi o vorbă sănătoasă, care cîştigau victorii, comandînd ştiinţei războinice a căpeteniilor militare.

Olguţa zîmbea, un zîmbet care săruta obrajii Monicăi şi chiar pe-ai dascălilor.

Rumoarea sălii, după examen, aducea vorbe insolite în acel decor rigid şi doct.

― Elle est charmante!⁷⁴

― Délicieuse, la petit roumaine.⁷⁵

― Quelle grâce!...⁷⁶

― Parcă ieşim de la Operă, după o reprezentaţie de-a Pavlovei, rîdea Olguţa, braţ la braţ cu Paşa şi cu îmbujoratul doctor în litere, îndreptîndu-se spre poştă de unde succesul trebuia să treacă în România.

La Paris, festivitatea succesului fusese organizată de Paşa. Participase şi profesorul de litere al Monicăi, bătrîn cu ochelari maliţioşi, indicat comesean al Olguţei care găsise momentul să-şi răzbune emoţiile încercate în timpul examenului. Zece fete şi doi bărbaţi. O veselie de douăsprezece persoane, cu şam­panie şi trei sticle de Bourgogne-Musigny, de mult pregătite de Paşa. Profesorul Monicăi nu ştia dansuri moderne, pe cele vechi le uitase, şi avea reumatism.

Dar răzbunarea Olguţei prelungise diabolic valsul, început cu Monica şi reluat de alte nouă fete vindi­cativ tinere, pînă cînd, profesorul de literatură clipind miop, suflînd precipitat, cu gulerul moale şi trupul la fel, fusese purtat de fete spre divan ca un simplu candidat cuprins de leşinul celor respinşi la examene.

Astfel trecuseră trei ani. În ajunul plecării, Paşa printre cufere şi pachete, în dezordinea absorbită sistematic de lăzi, avea aerul nedumerit al unui obiect familiar, pe care nici un geamandan nu-l ac­cepta.

― Paşa, adică de ce n-ai veni cu noi în ţară? exclamase Olguţa, rezumînd situaţia.

― Adică de ce să nu vin? meditase Paşa.

Şi venise cu fetele îndărăt, spre ţara pe care o lepădase la plecare.

*
Cînd ai adormit noaptea tîrziu, cu fereastra des­chisă pe o livadă neagră, şi cînd dimineaţa o vezi deodată, izbucnitor de albă, dimineaţă-n dimineaţă, hohot de flori pe obrazul luminii ― exclami ca un nerod:

― Primăvara!

Şi eşti ca un voievod atunci încoronat, în zalele primăverii. Te-a surprins, dar o aşteptai de cu noapte. Strigătul cu buzele deschise în adîncul inimii pîndea.