Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Gîndul Monicăi nu-i mai trimitea măgulitor parfum de tei înflorit la fereastra lui, ci grav miros de brazi. Cuvîntul "etern", între dragoste şi moarte ― amplu şi egal prezente ― devenea simplu ca semnul crucii făcut de ţăran la auzul clopotului de bronz deasupra căruia, tot clopot, e cerul.

În timpul războiului nu scrisese nici un rînd. Su­fletul se simplificase în jurul Monicăi, adîncindu-se treptat subt bolţile religioase ale tăcerilor de-atunci.

Pe front însă, moartea îl împrejmuise pe el, exaltînd lumina Monicăi în întunericul lui.

Acum presimţea moartea lîngă Monica, dureros, ca firul subţire al tăcerilor de pe front. Altăceva e să mori, şi altăceva să ţi se prăbuşească religia, cu cerul care o adăpostea, lăsîndu-ţi vidul. Pentru su­fletul lui, moartea Monicăi ar fi fost un fapt mi­nuscul şi enorm, cum ar fi dispariţia unui inel ne­lipsit degetului, care ar avea drept piatră, miraculos, cerul cu toate constelaţiile ― pierderea lui lăsîn­du-ţi dunga de vid a unei absenţe pe deget şi toată aiurirea vidului deasupra.

...De la o vreme veghea devenise stranie. Ceasul Mitropoliei bătuse miezul nopţii deasupra tăcerii, ca o toacă de utrenie într-o mînăstire cu călugări morţi în chilii.

Avea două tîmple capul lui aplecat la fereastră. Una, cea dinspre noapte, însoţea cu zvîcnirea ei un vapor înaintînd pe mare; cealaltă, dinspre odaie, simţea privirea luminată de lampă a unei fotografii. Şi între ele ― fir mai subţire decît trilul greierilor ― tăcerea frontului, sufletul lui.

Ceasul Mitropoliei bătuse unu. Nu-l auzise. Ure­chea lui asculta mările, mările... Pe nesimţite, tîmpla dinspre odaie se întorcea şi ea spre fereastră, intrînd în noapte, dimpreună cu cealaltă, cu înclinarea frunţii grele.

Cînd priveşti îndelung întunericul, sau cînd ve­ghezi în întuneric, cu ochii deschişi, lumina deodată întîlnită, e ca o spaimă. Cu ochi de noapte, întorcîndu-se, privise brusc fotografia luminată în plin. Şi se cutremurase din creştet.

Existase Monica?

Gîndul îl străbătu cu îndoială, o clipă de fulger numai, dar covîrşitor ca o zvâcnire de halucinaţie şi nebunie, dilatîndu-i creierul în aburi reci.

Existase Monica?

Sau se îndrăgostise, ca anahoreţii, de chipul zu­grăvit al Madonei?

Exista un chip iluminat de focul nebun al privirii lui. Dar viaţa, viaţa Monicăi existase?

Şi dacă nu existase, atunci el?...

Gîndul era ca un om zidit între oglinzi, care caută ferestre şi aer.

I se prăbuşise fruntea pe braţe, cu. geamătul scur­mat al pieptului.

Şi noaptea, ca în miracolele vremurilor evanghe­lice, îi puse un pui de cucuvaie pe marginea fe­restrei. Ridicase capul. Întîlnise ochii rotunzi în au­rire ai pasării, privindu-l. Venise să-i ţie tovărăşie pasărea nopţii. Era o prezenţă alături de fruntea lui, ca o cunună şi ca o mînă. Ochii ei de aur umed, ca două candele pogorîte din cer, îi aduceau înăl­ţimi. Şi ce suveranitate în trupul mic, în portul capului rotund, cu peniţele de deasupra ochilor, în nimb! Mică, şi totuşi ca un pisc de munte, dreaptă, deasupra înălţimilor purtate-n trenă.

Pasărea morţii?

Nimic lugubru în tovărăşia puiului de cucuvaie. Dimpotrivă, ochii ei îl înălţau, apropiindu-l de cer, deasupra sufletului ca deasupra norilor, în calmă armonie de senin.

Zburase.

Dănuţ luase fotografia Monicăi din odaia cu mobile negre şi o aşezase pe marginea ferestrei, în locul puiului de cucuvaie. Adormise cu fruntea pe braţe, împrejmuit de calm şi stele...
*
CEASUL CUCUVAIELOR
Capul ţi-e greu, ochii răi, inima amară. Aşteaptă.

Strîngi pumnii, buzele te dor în sînge, oamenii ţi-au fost haini. Aşteaptă.

Braţul Domnului e lung. Scurt ţi-e braţul. Pe mări, departe, în calea luminii tale, mîna Domnului ridică vîntul să ţi-o stingă, crapă valul, să ţi-o înghită. Braţul ţi-e scurt, puterea lui, nemernică. Nu poţi alunga vîntul, nici ocroti lumina scumpă inimii tale. E Dumnezeu. Eşti om. Aşteaptă.

Nu te uita în viaţă. Întoarce-ţi ochii de la oameni. Ascunde-le şi lacrima, şi zîmbetul. Nu te uita la cer. Întoarce-ţi ochii de la Dumnezeu. Nu cere, nu cerşi. Aşteaptă.

Să vie noaptea, să vie tăcerea, să fie pustiu pămîntul mormintelor şi-al somnului, să fii singur, pă­răsit de toţi, lepădat de lumină, gonit de soare, să te ardă flacăra singurătăţii. Aşteaptă. Apleacă-ţi capul pe fereastră. Să-ţi fie fruntea lespede călcată greu de talpa vieţii; să-ţi fie inima potir pentru cenuşă numai; să-ţi fie ochii orbi luminii, şi mînile ca ră­dăcinile în piatră seacă.

Şi în adînc de noapte neagră-n tine şi-n afară ― cînd vei auzi: "Cu-vau, cu-vau..." ― înalţă-ţi capul prăbuşit de viaţă, printre cucuvaie. Şi-aşteaptă noua zi cu fruntea dreaptă printre cucuvaie, căci toată noaptea, răcoarea stelelor lăsînd izvoare pe o frunte mai înaltă decît piscul munţilor, îţi va spăla de praful vieţii, fruntea înălţată printre cucuvaie.
*
Dacă între sufletul creator şi societatea ambiantă s-ar stabili ad-hoc, un raport geometric, sufletul reprezentînd centrul, iar societatea, circomferenţa care-l include cu o succesiune neîntreruptă de puncte, roind la egală distanţă de punctul central ― acti­vitatea literară a lui Dănuţ, din ultimii trei ani, ar putea fi caracterizată prin două mişcări: una centrifugă, alta, centripetă. Avea şi înainte de război aceste două mişcări contradictorii, dar pe atunci le realiza în felul următor: pe cea dintîi, mişcarea cen­trifugă, trăind, adică învăţînd la şcoală, făcînd spor­turi, fiind elegant în faţa oamenilor şi pentru ei, cetind literatură, iubind-o pe Adina Stephano cu toate resursele trupeşti, afirmînd asupra ei drepturi de proprietate, simţind în faţa ei grijă de proprietar ameninţat pe toate hotarele, de vicleşugul şi cupi­ditatea vecinilor, şi înlăuntrul proprietăţii terorizat de însăşi mişcarea terenului flotant pe care a clădit; gustînd în Sevastiţe, libertatea şi sălbăticia stepelor în care turmele fără frîul vasalităţii, zburdă suve­rane; cunoscînd cu Rodicele porcina desfătare a lefăitului în glod gras, prin faldul căruia ritul desco­peră o cireaşă, o coajă de harbuz sau un măr, ron­ţăite cu zîmbet şi bale; experimentînd cu Ioana Pallă opiata putere de idiotizare a unor femei din rasa mitologicei Circee...

Pe Monica o excludea din aceste categorii exte­rioare, nu din delicateţă, ci pentru simplul motiv că Monica, demult plămădită în substanţa lui sufle­tească, urma alte legi, avînd o mişcare de creştere şi descreştere în conştiinţa lui, dar rămînînd per­manentă, ca o stea gemănă lui, din aceeaşi conste­laţie.

Mişcarea centripetă, pe atunci, o realiza scriind.

Scrisul era un refugiu: sufletul se retrăgea în el ca anahoreţii în pustiu după ce păcătuiau, ispăşind prin singurătate păcatul vieţii.

Acele două mişcări, însă, erau succesive îndeobşte, ca două anotimpuri distincte. Epocile de viaţă ex­terioară declinau prin lehamite şi marasm, însoţite de nostalgii neputincioase de scris ― asemănătoare cu învîrtirea elicei vaporului în vid ― şi dispăreau în clipa de hotar a scrisului absorbant şi purificator.

În timpul războiului, o singură mişcare îl domi­nase puternic şi statornic, mişcarea centripetă. Deşi războiul fusese epoca de permanentă şi energică activitate ― mai intensă decît celelalte prin caracterul altfel silnic, şi altfel serios decît cel al activităţii şcolare ― niciodată nu se izolase de viaţa exterioară mai complet decît în timpul războiului. Dar nu prin literatură. Se izolase alături de moarte în atitudinea de rugăciune mută a dragostei.

După război, sufletul lui Dănuţ îşi pierduse activi­tatea proprie. Era ostenit. Se oprise lîngă Monica, aducîndu-i docil tot sufletul, ca un mare covor per­san abia început pe harfa ţesătoare care i-a sunat întîile acorduri, colorate. Un an întreg, se odihnise alături de Monica. Ea urma la Facultatea de litere cursurile ultimului an. O însoţea la Universitate., ascultînd uneori şi el distrat cursurile de la Litere deşi era înscris la Drept. Seara se plimbau împreună la Copou. Alteori făceau, împreună cu Olguţa, excursii cu automobilul spre munţii Moldovei. Astfel, un an trecuse, ca o plimbare pe subt tei înfloriţi.

Monica plecase, dezaxîndu-i singurătatea. Se mu­tase în odaia Monicăi. Nu demult, începuse o nuvelă stranie, intitulată Mînile. Noaptea de spaimă şi de deznădejde îl înstrăinase de ea. Apoi veniseră pri­mele scrisori de la Monica, fiecare deschizînd vitralii cu lumina Monicăi în singurătatea lui. Astfel, sufletul se deşteptase la o nouă viaţă limpezind cu noi re­liefuri în calme lumini, toate prefacerile, achiziţiile şi experienţele de pînă atunci.

Cele două mişcări de odinioară, reveniseră, dar simultan, nu succesiv. Ceasul cucuvaielor reprezenta mişcarea centripetă. Un elan de lirism, care-l făcea să înainteze în adîncurile lui, prin tuneluri săpate numai cu puterea mînilor. Dar concomitent cu această mişcare, tot în izolarea deplină, mişcarea centrifugă îl ducea spre oameni.

Începuse o serie de nuvele cu pronunţat caracter psihologic în care cerca să creeze obiectiv, psihologii distincte de a lui.

Această osmoză a celor două mişcări, potrivnic în­drumate, îi crease o stare de singurătate durabilă, distinctă de a celorlalte vrîste. Era singur, dar îm­prejmuit de o viaţă intensă, care-i primenea mereu izolarea, dîndu-i dominatoare putere, robust calm. Rămînînd în pură izolare, era totuşi aplecat asupra vieţii tuturora, ca un cer. Elanul care odinioară îi poruncea să trăiască în rîndurile oamenilor, să se zbată, să păcătuiască şi să sufere cu ei, de astă dată îl ducea spre viaţă cu viaţa în braţe, vărsînd-o pe hotarul de la care începe viaţa, dar oprindu-se acolo şi revenind, aspirat de el ca roua de soare, după ce a căzut.

Astfel, actuala lui izolare nu însemna istovitoare contemplare a unui punct fix în deşert, ci conştiinţa de mulţime lăuntrică, de vastă şi diversă pluralitate, pe care o dă faptul născut al creaţiunei, omului planetar singur în armonia universală.

*
Ceasul Mitropoliei bătu de douăsprezece ori, so­lemn şi familiar, ca o pendulă într-un mare salon cu luminile stinse. Urechea lui Dănuţ înregistră ora imediat, dar mintea o consideră mult după ce clo­potul o sunase. Această anticameră a sunetelor în ureche, îl făcea să pară distrat între oameni, obligîndu-i inutil să repete o întrebare, de pildă, pe care o auzise perfect, dar la care răspundea mai tîrziu decît cel ce trăieşte exclusiv în realitatea pre­zentă. Era socotit distrat şi visător, şi era tratat în consecinţă, cu o tolerantă nuanţă de superioritate. La tribunal, colegii vorbeau mai tare cu el, cum vorbeşti cu surzii şi cu cei care dorm în tren. Dis­trat? Ochiul şi urechea lui înregistrau minuţios, fil­mau şi fonografiau necontenit, tot ce se petrece în jur ― dar fără ostentaţie, involuntar. Pentru majo­ritatea oamenilor însă, a observa înseamnă a holba ochii ca cei care privesc petele lunii în telescop; a asculta înseamnă a-ţi face cornet cu mîna pe ureche, ca cei care vorbesc la telefon cu alt oraş alungind mînios pe oricine vine să-i tulbure din activitatea absorbantă.

Omul normal, cu o exclamaţie măgulită, îţi noti­fică luna pe care, continuînd să vorbeşti cu el, demult ai simţit-o şi ai urmărit-o răsărind cu coada ochiului şi ochiul mare al memoriei vizuale. Şi totuşi el are aerul că ţi-a dat bacşiş răsăritul lunii. Astfel că tu, distratul, veşnic Cristofor Columb în descoperirea realităţilor inedite, eşti nevoit să înduri ca toţi oa­menii normali să-ţi servească de călăuză în ţările demult cunoscute pasului tău, să taie generoşi pen­tru tine, foile cărţii de tine scrise, să se socoată amfitrioni pe pragul caselor tale.

Omul normal are o conştiinţă simplu construită, întocmai ca ochiul lui omenesc, al cărui cîmp vizual e de ajuns de restrîns. Această conştiinţă, ca şi ochiul, poate înregistra ceea ce e situat în faţă, între ea şi obiectul său: faptul observat, trebuind să existe ra­portul dintre retina fotografică şi tabloul care o impresionează. Ca să observe ceea ce e prea lătu­ralnic, sau situat îndărătul său, trebuie să iacă o mişcare importantă... Întoarce capul ca să observe ce se întîmplă la spate; dar cum privirea peste pro­priul său umăr e incomodă, întoarce şi trupul aşezîndu-se întotdeauna cu faţa, atunci cînd observă. Astfel, starea de observare a omului normal îi dă o atitudine specială, generalizată în tot trupul ― un fel de mobilizare generală a făpturii sale. Acest efort îl face să trăiască exclusiv în prezent, în actul pe care-l săvîrşeşte.

Conştiinţa observatorului înnăscut însă, e omeneşte anormală, ca ochiul camelionului. Mişcările iuţi, mici şi circulare ale ochiului de camelion nu proclamă niciodată pînda sa. Crezi că doarme, tocmai în clipa cînd limba sa vertiginoasă îşi pregăteşte traiectoria cleioasă, în tact cu ochiul care-i indică microscopic apropierea vietăţii savuroase.

Astfel, conştiinţa adevăratului observator, îmbracă aparenţa somnolenţei, ceea ce-i dă putinţa să nu incomodeze sau să alarmeze acele mărunte fapte şi atitudini cu dimensiuni de insectă, care exprimă ade­vărul omenesc altfel decît sinceritatea verbală şi fap­tul declarat la vamă, căci adevărul omenesc e numai contrabandă. Cu singura deosebire că în natură, mă­tăhălosul copac nu se ocupă de educaţia camelionului cu aparenţă trîndavă, nici nu-i spune cînd vede o insectă, cu glasul său de bas vegetal:

― Hei, camelionule, trezeşte-te! Scoală! Uite-ţi vine mîncarea.

Pe cîtă vreme Dănuţ, între oameni, simţea supă­rător bunăvoinţa lor masivă ca bocancul potcovit, de a-l trezi din toropeală şi inerţie.
*
Uitată, ţigara i se stinsese între degete, insinuîndu-i în nări duhoarea de mahorcă a tutunului de după război, miros asemănător cu al tovalului sol­dăţesc. Respiră, întorcînd capul spre fereastra des­chisă, suflarea de lilieci abia înfloriţi, a nopţii de primăvară. Şi abia atunci ascultă cele douăsprezece bătăi ale orologiului Mitropoliei, de mult stinse. As­cultă, şi revăzu Mitropolia faţă în faţă cu ruina gălbuie numită Palatul Justiţiei.

Această fugară şi involuntară evocare a decorului profesional ― de un an era avocat ― îi alungă zîmbetul care-i îndulcea trăsăturile. Faţa slăbi de­odată, arătîndu-şi osatura descurajată ca la bolnavii de piept. Sufletul îşi închise porţile, lăsîndu-l în afară pe cel care putea să tulbure cu griji omeneşti fastul catifelat al fluturilor de noapte. Strînse caie­tele. Aprinse o nouă ţigară. Era alt om, odaia era alta. O trapă scufundase omul şi decorul de pînă acum. Prefacere totală şi instantanee. Asemănarea lui Dănuţ cu vechile portrete ale tinereţii străbunilor, dispăruse. Obrazul de acum, l-ai fi putut întîlni la fereastra unui spital de copii, în preajma Crăciunului.

Clipele acestea erau echivalentul amar în epoca tinereţii, al întristărilor lui de copil cînd dumineca se apropia de luni, cea mai aguridă zi a săptămînii şcolare.

A doua zi avea un proces la Curtea cu juri, după amiază, şi altul, dimineaţa, la Judecătoria de ocol.

― Domnule judecător, dosarul acesta...

― Domnule preşedinte, onorată curte, domnilor ju­raţi, în faţa domniilor voastre...

Dosarul de la judecătorie era alcătuit din cîteva procese-verbale dresate la comisariat, cu cerneală verde, oţetită-n ochi, consemnînd bătaia şi sudălmile dintre un proprietar şi chiriaşul său. Dănuţ reprezenta interesele chiriaşului, care era şi reclamant şi inculpat, graţie strategiei avocatului proprietarului bătăuş. Cuvintele, "porc", "haimana", "stîrpitură", "şpagă", "bou", "tîmpit" şi altele asemenea alcătuiau armonia specială a acestui dosar. Clientul lui Dănuţ dorea să "arate canaliei de proprietar cine-s eu" ― şi plătea şase sute de lei, dînd acont două, ca Dănuţ să-l facă "albie de cine" pe proprietar, în faţa co-mahalagiilor invitaţi la festinul oratoric. Adversarul lui Dănuţ era vestitul Todiriţă-bun-de-gură, un vlăj­gan mehenghi, care purta în buzunarul de la piept, cel destinat batistei, cîte doi-trei ardei roşi, fiindcă mînca mereu în tîrg din pricina aglomeraţiei pro­ceselor, şi nu putea suporta mîncarea neardeiată. Acest Todiriţă era o glorie a judecătoriilor de ocol. Înainte de a-şi începe pledoaria se crăcăna plescăind din limbă.

― Onorată giudecată, articula el, îndreptînd o miş­care de taur spre placidul jude.

Şi, concomitent, cu sfîrcul pleoapei clipea către public.

― E dat dracului! răsuna în sală opinia publică, dilatată.

Auditoriul, dacă nu judecata, era cîştigat.

Pe lîngă aceasta, faimosul Todiriţă avea impună­toare atribute bărbăteşti. O statură de dulap, capul flocos, cum e coada dulăilor de stînă, şi o musteaţă pe care degetele o puteau parcurge de-a lungul unei depline perioade oratorice.

Ce putea face Dănuţ în faţa lui Todiriţă, decît să zîmbească? Cu zîmbetul însă poţi cîştiga femeile reale, dar Justiţia cu ovare de bronz, nu. În preto­riul dreptăţii judiciare, zîmbetul şi tăcerea sînt su­veranele atribute ale magistraturii. Avocaţii trebuie să vorbească mult. Clientul plăteşte kilogramul de vorbe şi sucul lor concret: sudoarea, aşa-zisă a frunţii.

Dă-i-l, dă-i-o, de vreme ce faci acest negoţ de vorbe şi sudoare.

Aşadar, mîne dimineaţă, Dănuţ ― imberb ca un adolescent cu chip de fată, suspect de tinereţă au­ditoriului matur, care vede în musteaţă un testi­moniu cerebral ― trebuie să împrumute de la in­comparabil virilul Todiriţă, din ale sale plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu gura căscată în emisiune, şi să asculte, pe dea­supra, din gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Todiriţă.

Pe mîni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau oxigenată şi eşti dezinfectat.

Dar buzele ― buzele mîrşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crîşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci ― cu ce le speli, cu ce le arzi?

Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primă­vara răstoarnă proaspete buchete de liliac.

La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în lo­calul Şcoalei primare "Gheorghe Asachi".

Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvînt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de latrină tot şco­lară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curînd îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.

Un sergent stă, stă pur şi simplu ca lîngă un cadavru, alături de o bancă dată lîngă părete înain­tea celorlalte bănci, ca atunci cînd sînt elevi supra-numerari. Păreţii sînt decoraţi cu planşe anatomice şi cu diverse portrete animale. Vezi o vacă grasă, cromolitografic albă, cu ugerul ca o lună plină îm­pănată cu sparanghel roz în sfîrc, suptă de un viţel cafeniu, ceea ce dă o grandioasă icoană a cafelii cu lapte şviţeriene şi a maternităţii. Vezi un cal zdravăn, dar cuviincios ― de lemn ai zice, ― care nici nu baligă, nici nu nechează. Un elefant îşi înalţă palatul animal, cerşind cu trompa o portocală sau o notă bună pentru copiii palizi. Locul justiţiei e marcat de o alăturare de mese lungi, foarte asemă­nătoare cu acele mese insolit plantate la poarta gra­dinelor publice, cînd se dau serbări de binefacere patronate de cucoane din înalta societate. Cel dintîi răstignit în încăperile justiţiei este Hristos. Îl vezi pe crucea lui, pătat de muşte, prezidînd monumen­talele călimări judiciare, condeiele cu peniţe cră­pate şi tenul sanghin al codurilor Hamangiu.

Grefierul în robă e premergătorul celorlalte robe cu mai multă solicitudine pentru digestie, decît cea subalternă. E negru ca un pian închis într-o sală de concert goală. Îţi cere o ţigară şi te încurajează, indicîndu-ţi "juraţii lui". Căci fiecare grefier de curte cu juri, are juraţii lui, ca un pachet de cărţi cu care vei cîştiga matematic. Te apleci cu el ― mirosul de cufăr cu molii al grefierilor! ― asupra listei juraţi­lor, ca pe o listă de mîncare, alături de chelnerul competent şi serviabil. Asculţi un lung monolog. Dacă acuzatul şi-a ucis nevasta infidelă, grefierul taie pe toţi juraţii înşelaţi care erau să-şi ucidă nevasta, dar au revenit. Cum majoritatea juraţilor ignorează drama lor conjugală, juraţii disponibili sînt numeroşi, recuzările anticipative, reduse. Dacă acuzatul şi-a dat foc casei, grefierul alege buchetul celor despăgubiţi de casele de asigurare împotriva incendiului. Pentru omucideri rurale, sînt buni juraţii evrei. Pentru tîlhării sînt contraindicaţi. Pentru avorturi, mamoşii oferă antidotul achitării.

Cînd ţi-ai ridicat faţa de pe lista comentată de buzele grefierului, oraşul cu toţi cetăţenii săi majori, pute ca un canal desfundat. Grefierul îţi mai cere o ţigară. Îi dai trei ― grefierii în contact cu ştiinţa avocaţilor- cunosc dictonul: "Alle gute Dinge sind drei⁷⁷" ― şi pleci pe sală unde te aşteaptă acuzatul între sentinele. Pentru a zecea oară te întreabă:

― Ce să spun, domnule avocat?

Căci avocatul, universal ca Dumnezeu, ştie mai bine decît clientul faptele acestuia, solitar săvîrşite.

Între timp lumea se adună în sală, ca la foc, ca la bătaie, ca la luptele cu tauri. Publicul curţilor cu juri vrea emoţii tari. Sentimental şi lacrimogen la început, cînd acuzatul plînge, şi cînd din sală îi răspunde bocetul nevestei şi al copiilor adevăraţi sau tocmiţi ad-hoc, publicul îşi şterge ochii. Dar cînd reprezentantul familiei victimei zugrăveşte cu badanaua gesturilor oratorice şi cu mugetul vitelor în incendiu, ticăloşia criminalului, publicul îl urăşte pe cel compătimit la începutul şedinţei. Şi ura publicu­lui creşte cu fîlfîirea neagră a oratoriei în robă a procurorului. Acuzatul e condamnat. Finalul rechizi­torului, cu silueta braţelor avîntate în lături, e ca o cruce neagră de corbi pe un mormînt. Dar se ridică suav şi insidios apărătorul. Inimile publicului sînt suspendate ca legumele în coşurile olteanului.

Preludiul apărării moaie ochii, îndulceşte inimile, ca orchestrele care te fac să oftezi sentimental în restaurante, pe cînd îţi tai bucata de friptură în sînge şi-ţi aduni cartofii rumeori.

Pe rînd, apărătorul e filozof, e uman, e analist, e jurist, e biblie: ai zice că vorbesc cu ritm şi dulce grai, foile bibliotecilor de popularizare pentru adulţi.

Cîte nu învaţă publicul de la un avocat în vervă! Dar e teribil apărătorul! Întrerupt de procuror, îl sfarmă ca un automobil în plină viteză pe o biată zburătoare.

Dar e şi şmecher apărătorul! Întrerupt de pre­şedinte, se-ndulceşte, se transformă, ca un cazan cu smoală fierbinte devenit revărsare de sirop de fragi. Mamele ar vrea să-l aibă ginere; fetele ― logodnic; femeile măritate ― amant; bătrînii ― fiu; copiii ― tată.

Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat ! Fiecare rîvneşte ― ideal ― această onoare.

Dar bietul acuzat! Ce om de treabă! Ce om necă­jit! Publicul află ororile jandarmeriei, care smulge mărturisiri, inchizitorial...

― ...E ca pe vremea lui Ignaţiu de Loyola...

Tunată, comparaţia frapează ca un vers minulescian. Publicul ar vrea să strige ca la întrunirile politice:

― Jos cu el!

Dar clopotul preşedintelui protejează memoria lui Ignaţiu de Loyola, şi apărătorul, profitînd, ridică un ditiramb vibrant, magistraturii imparţiale şi civili­zate. E ca un început de migrenă în sală. Dar mesajul oratoric continuă pînă cînd întregul public ― cu mica fracţiune de public privilegiat a juraţilor ― va fi omogen în mînile febrile ale oratorului.

Şi deodată fenomenul se întîmplă. Avocatul e su­prem. Ridică braţele spre cer ― cu kilogramele palpitatorii ― şi cere achitarea cu un gest care trînteşte fleşcăit şi inert întregul aluat al publicului şi al juraţilor. Aştepţi să-şi şteargă sudoarea cu dosul pal­mei ― ca rîndaşii după ce-au frămîntat aluatul cozonacilor. Nu! E sudoarea sfîntă a muncii. O lasă să curgă, beat.